Cei smeriţi sunt asemenea privighetorilor ce stau ascunse în viroage şi cu dulcile lor cântări aduc bucurie în sufletele oamenilor. Nu trebuie să deznădăjduim când ne luptăm şi tot vedem că nu înaintăm aproape deloc. Noi nu facem aproape nimic - unii ceva mai mult, alţii ceva mai puţin. Când Hristos vede mica noastră strădanie, ne dă un dar potrivit, şi astfel „aproape nimicul" nostru capătă valoare şi putem vedea o mică înaintare. De aceea nu trebuie să deznădăjduim, ci să avem nădejde în Dumnezeu.
Din păcate, în ziua de astăzi mulţi oameni îi aduc vătămare maicii noastre, Biserica. Dintre aceştia, sunt unii care au carte şi au înţeles învăţătura de credinţă numai cu mintea lor şi nu cu duhul Sfinţilor Părinţi. Ceilalţi, care nu au carte, au înhăţat dogmele cu dinţii şi le ţin strâns; de aceea scrâşnesc din dinţi când vorbesc despre lucruri bisericeşti. In acest fel, cei din Biserică fac mai mult rău decât cei care o atacă din afară.
Fiecărui ortodox i se cere să pună „neliniştea cea bună" în eterodocşi, ca aceştia să înţeleagă că se află în înşelare. Asta pentru ca ei să nu îşi liniştească în mod fals conştiinţa, şi astfel să fie lipsiţi în viaţa aceasta de bogatele binecuvântări ale Ortodoxiei, iar în cea care va să vină, de binecuvântările încă şi mai mari şi veşnice ale lui Dumnezeu.
Cel robit de lucruri materiale este mereu stăpânit de nefericire şi nelinişte, căci, pe de o parte, el tremură de frică să nu i se ia acele lucruri, pe de alta, să nu i se ia sufletul. Zgârcitul, pe care îl doare mâna de cât de tare ţine încleştat în ea ceea ce are, îşi strânge, ca în pumn, şi inima, făcând-o de piatră. Pentru a se vindeca, el trebuie să îi cerceteze pe cei nefericiţi, să sufere pentru ei, astfel încât să fie silit să îşi descleşteze, încet-încet, mâna. Iar inima sa împietrită va începe şi ea să se înmoaie, redevenind inimă de om, şi astfel i se vor deschide şi porţile Raiului.
Când un monah nu face lucrare duhovnicească, nu poate fi ajutat nici măcar de Bătrânul său, şi îşi petrece vremea ocupându-se de lucrurile cele din afară. El se sălbăticeşte duhovniceşte şi, chiar dacă ar fi legat în chilia lui, tot nu ar putea sta liniştit. Unuia ca acesta întotdeauna îi va plăcea să se întâlnească cu oamenii, să îi conducă prin mănăstire, să le vorbească despre turlele şi istoria [mănăstirii], să le arate ghivece cu tot felul de flori, să le ofere mese bogate, lumeşti, şi să îi odihnească numai pe oamenii lumeşti.
Monahul fuge departe de lume nu pentru că o urăşte, ci pentru că o iubeşte şi astfel este mai capabil să o ajute prin rugăciunea sa în lucruri pe care nu le pot face oamenii, ci numai Dumnezeu.
Astfel mântuieşte Dumnezeu lumea.
Pe monah îl ajută foarte mult dacă mănăstirea se află departe de lume, departe de zone arheologice şi de zgomote lumeşti. Până şi mănăstirile care sunt locuri foarte însemnate de pelerinaj pierd din vedere adevăratul scop, căci de multe ori, în loc să fie mănăstiri, ele ajung afaceri. De aceea mulţi episcopi, pe bună dreptate, doresc să le aibă, deşi monahii trebuie să iubească sărăcia, pe care Dumnezeu le-a poruncit să o ţină.
Din nefericire însă, ei nu se mărginesc la strictul necesar, la lucrurile simple, atât pentru ei, cât şi în general, pentru mănăstire. De asemenea, ei ar trebui să nu primească ce le dau credincioşii şi să îi îndemne pe aceştia să îi ajute ei înşişi pe fraţii noştri care trăiesc în sărăcie şi suferinţe. Dar nici aceasta nu fac. Şi ce fac ei în schimb? Adună până şi sudoarea săracilor şi umplu mănăstirea cu un număr uriaş de candele şi clopote, socotind că astfel este slăvit Dumnezeu. Dar acest fel de evlavie este asemenea celei pe care o aveau mulţi clerici ruşi, din pricina cărora, deşi ei nu au dorit acest lucru, candelele, policandrele şi clopotele au fost făcute tunuri, folosite pentru a lovi chiar Biserica lui Hristos.
Dacă un părinte nu are prea multă experienţă, dar are dragoste foarte mare şi adâncă smerenie, el îi poate ajuta pe fiii săi duhovniceşti cerând îndrumare de la Bătrânii mai încercaţi şi cu harul lui Dumnezeu, pe care îl primeşte neîncetat datorită marii sale smerenii. Cu toate acestea, preotul tânăr care adună în jurul lui persoane tinere ca
ucenici îşi arată înălţimea mândriei, de care este pătruns până în măduva oaselor. El este asemenea unui prunc născut cu barbă - un monstru -, iar cei care îl urmează dovedesc că au mintea sau inima bolnavă. De asemenea, preoţii care studiază psihologia ca să ajute sufletele folosindu-se de născociri omeneşti sunt lipsiţi de sănătate duhovnicească. Ciudat este faptul că profesorii lor de psihologie nu cred în Dumnezeu sau în existenţa sufletului. Sau, chiar dacă acceptă că există suflet, o fac în felul lor cu totul personal. Astfel, acei preoţi arată că sunt bolnavi duhovniceşte şi că trebuie să fie examinaţi de Sfinţii Părinţi. Odată tămăduiţi, ei ar putea să vadă de unii singuri duhul bolnav şi în acelaşi timp ar simţi harul lui Dumnezeu. Şi aşa, din acel moment ei ar folosi pentru acele suflete suferinde energia dumnezeiască şi nu invenţiile omeneşti.
Cei care, deşi sunt încă plini de otrăvuri duhovniceşti, se grăbesc să fie făcuţi părinţi duhovniceşti, sunt ca gutuile acre, necoapte: oricât de mult zahăr ai pune pe ele, niciodată nu poţi face dulciuri bune; sau, chiar dacă iese ceva, se înăcreşte repede. Cuvintele dulci şi adevărurile mari au valoare numai dacă sunt rostite de guri adevărate; ele sunt primite numai de acele suflete care sunt deschise pentru ele şi de acei oameni care au o minte curată.
Un singur cuvânt venit de la un om smerit şi încercat [duhovniceşte], care izvorăşte cu durere din străfundul inimii sale, este mai de preţ decât un şuvoi de vorbe inteligente ale unui om exterior, care ies cu repeziciune din gura lui şcolită.
Vorbele acestea nu mişcă sufletele, căci sunt cuvinte trupeşti şi nu limbi de foc pogorâte din cer la Cincizecime.
Dacă un om pătimaş încearcă să-l îndrepte pe unul egoist, este ca şi cum un fier ar lovi o piatră de amnar: sar scântei! Iar dacă încearcă să îndrepte o persoană sensibilă, o răneşte foarte rău. Atunci el este asemenea unui sălbatic care foloseşte o perie aspră de sârmă pentru a îndepărta o mică urdoare din ochiul unui prunc.
Ce minunat va fi când ne vom cunoaşte pe noi înşine! Atunci smerenia va fi pentru noi o stare firească, iar Dumnezeu va da bună aşezare cu darurile Sale dumnezeieşti. Atunci legile duhovniceşti vor înceta să mai lucreze, şi cel ce se va înălţa cel mai sus se va smeri; umblând prin locuri joase, nu vom cădea şi vom primi neîncetat harul lui Dumnezeu, care e dat celor smeriţi.
Sfânta nevoinţă, împreună cu marea ei deşertare de sine, care izvorăşte dintr-o credinţă adâncă, într-un avânt de dragoste pentru Dumnezeu, îi aduc omului adevărata bucurie. El este fericit că trăieşte, căci inima lui tresaltă, slăvind pe Dumnezeul său, Dătătorul de bine. Este fericit şi când moare, căci astfel merge la Dumnezeu şi îşi continuă acolo doxologia.
De obicei, virtutea îl dă în vileag pe om, oriunde s-ar ascunde el. Şi de s-ar face nebun pentru Hristos, el tot va fi vădit, chiar dacă mai târziu, şi va fi de ajutor multor suflete.
Ţelul cititului este să aplicăm în viaţa noastră ceea ce citim. Nu să învăţăm pe de rost, ci să punem la inimă. Nu să lucrăm cu limba, ci să fim în stare să primim limbile de foc şi să trăim tainele lui Dumnezeu. Dacă cineva studiază foarte mult pentru a dobândi cunoştinţe şi pentru a-i învăţa pe alţii, fără să trăiască lucrurile pe care le învaţă, nu face altceva decât să-şi umple capul cu aer fierbinte. Va izbuti cel mult să ajungă la lună cu ajutorul maşinilor. Ţelul creştinului este să se ridice la Dumnezeu fără maşini.
Să nu aşteptăm primăvara duhovnicească dacă nu trecem mai întâi prin iarnă în timpul căreia mor paraziţii duhovniceşti. Nu trebuie să ne aşteptăm ca cele dumnezeieşti să înflorească înlăuntrul nostru dacă mai înainte de aceasta nu au murit cele omeneşti.
Dragostea înflăcărată, care se jertfeşte şi nu are părtăşie cu lumea, este mistuită dinlăuntru de iubirea dumnezeiască. Atunci viaţa omului este un Paşte neîncetat şi toate zilele sale sunt o necurmată bucurie de lumină. Dragostea înflăcărată pentru Dumnezeu, cu jertfele ei, îndulceşte inima până când aceasta clocoteşte, iar iubirea dumnezeiască, ce nu poate fi ţinută închisă, asemenea aburului, se înalţă şi astfel se uneşte cu Dumnezeu. Această stare de nebunie duhovnicească nu numai că îl scoate pe om din sine însuşi, dar până şi inima i se desparte de trup, adică de dorinţele trupeşti; ea se înveşmântează cu totul în Dumnezeu, se curăţeşte în Dumnezeu.
Cei care se împărtăşesc necontenit din dragostea dumnezeiască sunt adesea nepăsători faţă de hrana trupească. Sau, dacă mănâncă, nu simt gustul mâncării, căci chiar şi atunci ei continuă să II simtă intens pe Dumnezeu şi să se împărtăşească din dulcea binecuvântare a iubirii Sale. Atunci când inima devine o vâlvătaie prin dragostea dumnezeiască, ea este în stare să ardă orice deşertăciune care se apropie, şi acest lucru aduce pace lăuntrică când omul trece prin încercările de foc ale vieţii sale.
Nu sunt oameni mai fericiţi decât aceia care au stabilit legătura cu „satelitul dumnezeiesc" şi sunt conectaţi în chip cucernic cu Dumnezeu. De asemenea, nu sunt oameni mai nefericiţi decât cei care au întrerupt legătura cu Dumnezeu şi rătăcesc, descumpăniţi, prin lume, schimbând neîncetat postul la televizor spre a uita măcar pentru o clipă de chinul deraierii vieţii lor.
Este de mare folos să citeşti puţin din Pateric înainte de a începe să te rogi. Inima ţi se va încălzi, se va lăsa capacul peste multele tale griji lumeşti şi vei putea să te rogi fără să te risipeşti.
La ceasul rugăciunii, dacă mintea ne zboară spre gânduri rele sau aceste gânduri ne vin fără să le dorim, nu trebuie să pornim un război cu vrăjmaşul, deoarece chiar dacă s-ar aduna toţi avocaţii din lume, nu ar izbuti să înfrunte în discuţie un diavol mititel. Puteţi să alungaţi aceste gânduri numai dacă nu le băgaţi în seamă. La fel este şi cu gândurile de hulă.
Dacă vreţi să atrageţi atenţia lui Dumnezeu, ca El să vă audă când vă rugaţi, răsuciţi butonul până ajungeţi la smerenie, căci pe frecvenţa aceasta lucrează totdeauna Dumnezeu; şi aşa, cu smerenie, cereţi apoi mila Lui.
Frate, când te rogi să nu ceri altceva decât pocăinţă. Pocăinţa îţi va aduce smerenie, smerenia îţi va aduce harul lui Dumnezeu, iar Domnul te va ţine în harul Său şi îţi va da toate cele de trebuinţă pentru mântuirea sufletului tău, iar când va fi nevoie, şi cele trebuincioase pentru a ajuta un alt suflet.
Când cineva are sănătate duhovnicească şi se depărtează de oameni pentru a-i putea ajuta mai bine cu rugăciunile lui, atunci el îi socoteşte pe toţi sfinţi şi numai pe sine se socoteşte păcătos.
La ceas de studiu duhovnicesc, dacă nu ne adunăm mintea, nu ne folosim deloc. Doar căscăm şi ne obosim în zadar, căci nu ţinem minte nimic, asemenea tipografului căruia nu-i stă mintea la munca lui şi uită să pună cerneală în tiparniţă. Atunci maşinile merg în gol, fără să tipărească nimic.
Tot răul începe de la minte, când ea se interesează numai de ştiinţă. Atunci, oamenii aceştia nu-şi găsesc pacea şi echilibrul lăuntric. Insă când mintea lor este legată de Dumnezeu, ei se folosesc de ştiinţă pentru a se cultiva lăuntric şi pentru a ajuta lumea, căci atunci mintea le e sfinţită.
Adeseori, când mintea începe să petreacă în preajma lui Dumnezeu, uită nu numai de locul unde este, dar şi de locuinţa sufletului, de trupul acesta de lut.
In toate noi trebuie să avem gânduri bune şi să nu primim telegramele celui rău dacă vrem să ne curăţim inima şi să schimbăm maşinile cele rele ale inimii noastre în maşini bune; atunci aurul se va transforma în Sfinte Potire, iar clopotele stricate - în policandre. Până şi hârtiile bune de aruncat se vor face şerveţele noi. Insă, atunci când inima este rea şi vede bronz în loc de aur, va face din el gloanţe şi ghiulele de tun.
O, binecuvântată pustie - care ajuţi atât de mult făptura omenească să se împace cu Făcătorul ei şi care te faci Rai pământesc, adunând din nou sălbăticiunile în jurul persoanei pe care ai îmblânzit-o!
Pe cât vă este cu putinţă, iubiţi pustia şi viaţa cea nematerialnică, şi zburaţi de la bunurile voastre materiale către turma săracilor. Simplificaţi-vă viaţa ca să vă eliberaţi de neliniştea lumească, ca viaţa voastră să capete sens.
Conştiinţa este prima lege a lui Dumnezeu, pe care El a întipărit-o adânc în inima primelor sale făpturi. La rândul nostru, când ne naştem o primim şi noi de la părinţii noştri, ca pe o fotocopie. Cei care izbutesc să îşi ascută conştiinţa prin zilnica cercetare de sine se simţ străini în lumea asta, iar oamenii lumeşti sunt încurcaţi în faţa purtării lor binevoitoare. Iar cei care nu şi-au cercetat conştiinţa nu se folosesc nici de citirea cărţilor sfinte, nici de sfaturile Bătrânilor lor. Le va fi cu neputinţă până şi să păzească poruncile lui Dumnezeu, fiindcă devin nesimţitori. Viaţa comodă îi netrebniceşte pe oameni. Nu te poţi sfinţi fără osteneală şi luptă.
[Când cineva îşi dă seama de păcătoşenia sa şi de marile faceri de bine ale lui Dumnezeu], inima i se înmoaie, oricât ar fi ea de împietrită, şi lacrimi adevărate curg de la sine, iar omul se roagă şi plânge fără să se mai străduiască. Aceasta, pentru că smerenia, împreună cu filotimia (mărimea de suflet), lucrează necontenit în inimă ca nişte burghie, aşa încât izvoarele se înmulţesc, iar mâna lui Dumnezeu nu încetează să mângâie pe copilul Său cel cu suflet mare şi lucrător.
Să ne străduim din răsputeri să dobândim Raiul. Poarta este foarte îngustă, să nu-i ascultaţi pe cei care spun că toţi se vor mântui. Aceasta este o cursă a lui satan, ca să nu ne mai silim.
Hristos este numai iubire, bunătate şi mângâiere, şi nu sufocă niciodată. El are oxigen duhovnicesc din belşug.
[Dumnezeu îngăduie ispitele] pentru a ne scutura sufletul de praf, pentru a ni-l curăţi prin dureri şi plâns, ca să fim siliţi să alergăm la El, căutând mântuire.
Teologia este cuvântul lui Dumnezeu pe care îl înţeleg sufletele curate, smerite şi renăscute duhovniceşte. Teologia nu înseamnă vorbe frumoase ale minţii, alcătuite cu meşteşug filologic şi exprimate cu duh juridic sau lumesc. Precum o statuie frumoasă nu poate vorbi, nici cuvintele meşteşugite nu pot vorbi sufletului omenesc, afară numai dacă cei care le ascultă sunt oameni foarte lumeşti şi se mulţumesc cu vorbe frumoase. De obicei, teologia care se predă ca o ştiinţă [lumească] cercetează lucrurile din perspectivă istorică şi de aceea le înţelege superficial. Deoarece lipsesc asceza patristică şi trăirea lăuntrică, această teologie este plină de îndoieli şi de nelămuriri. Omul nu poate înţelege cu mintea sa energiile dumnezeieşti, dacă mai întâi nu se nevoieşte, prin asceză, să trăiască aceste energii, pentru ca harul lui Dumnezeu să lucreze înlăuntrul lui.
Copiii se îmbolnăvesc de primele lor răceli duhovniceşti din pricina ferestrelor deschise ale simţurilor părinţilor. Mama le dă răceală mai ales când nu se îmbracă cu smerenia şi când îşi sminteşte copiii prin purtarea sa.
Viaţa sfântă a părinţilor este învăţătură pentru copii; astfel, aceştia îi ascultă în chip firesc şi cresc cu evlavie şi fără probleme psihologice, mulţumiţi cu părinţii lor. Iar acestora, fiii le aduc bucurie şi în viaţa aceasta şi în viaţa veşnică: acolo, copiii vor fi din nou slava lor.
Cel care se odihneşte în lumea materială şi nu se nelinişteşte pentru mântuirea sufletului său este asemenea puilor fără minte care nu fac zgomot înăuntrul oului, nu se zbat să spargă coaja şi să iasă afară ca să se bucure de soare - zborul ceresc spre viaţa din Rai ci rămân nemişcaţi şi mor în găoacea oului.
Prefăcătoria politeţii lumeşti este foarte vătămătoare, căci te păcăleşte şi te face să îţi deschizi inima acelui om lumesc şi până la urmă îţi iroseşti evlavia, căci el nu cunoaşte ce înseamnă evlavia. Este ca şi cum ai da galbeni unor oameni care nu ştiu decât de bănuţi de aramă.
Loviturile ne sunt de trebuinţă pentru mântuirea sufletului, căci ele îl curăţă. Hainele, cu cât le loveşti şi le freci mai mult, cu atât se curăţă mai bine. De asemenea, şi caracatiţa sau sepia, cu cât le loveşti, cu atât mai mult se înmoaie şi se curăţă de „cerneala" lor.
Să trăiţi mereu slăvindu-L pe Dumnezeu şi mulţumindu-I, căci cel mai mare păcat este nerecunoştinţa şi cel mai mare păcătos este omul nemulţumitor.
Din dragoste, Dumnezeu nu îi îngăduie celui care se află la începutul urcuşului duhovnicesc să-şi dea seama nici de păcătoşenia lui, nici de multele faceri de bine ale Sale către el, pentru ca acea persoană să nu cadă în deznădejde, mai ales dacă este sensibilă.
Cei din lume nu trebuie să deznădăjduiască atunci când sunt biruiţi de multe patimi şi când firea lor este nesupusă şi se năpusteşte vijelios în jos. Ci, mai degrabă, ei trebuie să se încreadă în atotputernicia Domnului şi să răsucească volanul maşinii lor puternice, aducând-o înapoi pe drumul care urcă spre El. In scurtă vreme vor depăşi alte maşini care se mişcă încet, mergând de ani de zile pe calea către Dumnezeu.
Fragment din cartea "VIEŢI ŞI CUVINTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ ALE BĂTRÂNILOR", Editura Sophia
Cumpara cartea "VIEŢI ŞI CUVINTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ ALE BĂTRÂNILOR"
-
Parintele Paisie Aghioritul
Publicat in : Parinti -
Mormantul Parintelui Paisie Aghioritul
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.