Sfatuirea si mustrarea aproapelui

Sfatuirea si mustrarea aproapelui Mareste imaginea.

Invăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi (Col. 3, 16). Nu vă faceţi voi mulţi învăţători (Iac. 3, 1).

Noi, adeseori, avem tendinţa de a mustra, de a învăţa şi de a sfătui pe aproapele. Nu de puţine ori, din aceasta se petrece mare vătămare, fără a aduce folos aproapelui, pentru lipsa dragostei, pierderea echilibrului sufletesc, arătarea iritării. A învăţa pe altul este foarte greu, o faptă de mare răspundere chiar şi pentru cei sporiţi duhovniceşte.

Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Cel ce vrea să înveţe pe altul ori să-i dea lui sfat, trebuie ca întâi de toate să se curăţească de patimi, ca să nu greşească în cunoaşterea voii lui Dumnezeu, ca să înţeleagă bine starea sufletească a aceluia căruia îi grăieşte cuvântul; căci nu tuturor este de folos unul şi acelaşi medicament, cum toate bolile nu sunt una şi aceeaşi."

Trebuie ca întotdeauna să ne amintim cuvintele Domnului: De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău. şi tată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău! (Mt. 7, 3-5).

Pentru aceasta, stareţul Teodosie de la Optina obişnuia să dea fraţilor un astfel de sfat: „Ia aminte la tine, şi Dumnezeu va fi cu tine!"

In afară de aceasta, trebuie să ştim că Sfinţii Părinţi interziceau, în general, să se dea altora sfaturi dacă nu erau cerute.

„Inaintea întrebării, nu e bine să începi să vorbeşti" - spun Preacuvioşii Varsanufie cel Mare şi Ioan. Iar Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: „Fără întrebare nu îndrăznesc nicicum să dau sfat cuiva: aceasta este oprit de Sfinţii Părinţi."

Doar când în suflet există simţământul unei iubiri fierbinţi către aproapele şi când noi înşine suntem plini de pace şi de linişte, când ştim că aproapele are dispoziţie către noi şi cuvintele noastre ajung la inima lui, iar el, în acea clipă, are pace şi doreşte să ne asculte, atunci doar cu dragoste, cu blândeţe, plini de mângâiere, cu luare-aminte la iubirea de sine, putem să-i arătăm lui păcatul, fapta cea rea, ispita ori greşeala şi să-i dăm sfat. Pe lângă sfat, o îndrumare poate să fie dată în forma despre care astfel grăieşte Sfântul Isaac Sirul. „Dacă vei vorbi ceva de folos cuiva, atunci vorbeşte în chipul părtăşiei, şi nu cu putere şi fără de ruşine, ci întâi pe tine te osândeşte şi arată că eşti mai jos decât el, ca celui ce te ascultă să-i arăţi cinul smereniei şi să-l încurajezi pe el să asculte cuvântul tău!"

Pe lângă toate îndemnurile ori mustrările, trebuie să amintim cât e de necesar ca în toate să cruţăm iubirea de sine a celui cu care vorbim, iar în astfel de situaţii convorbirea trebuie să fie doar în doi. Sfântul Isaac Sirul scrie: „Cel ce îndreaptă pe fratele său luându-l pe el de o parte, acela îşi vindecă propriul său păcat; şi cine învinovăţeşte pe cineva înaintea adunării, acela îşi sporeşte durerea plăgilor sale."

Dacă vreuna dintre condiţiile enumerate nu-şi află locul în cazul dat - şi, lucru de căpetenie, noi vorbim fără dragoste şi fără mângâiere, atunci nu putem să învăţăm pe aproapele ori să-i arătăm lui greşelile sale. Astfel vorbeşte Sfântul Varsanufie cel Mare în legătură cu aceasta: „Orice cuvânt de mustrare la care omul se tulbură în inimă nu e plăcut lui Dumnezeu, ci se naşte din lucrarea diavolească, fiind amestecat cu îndreptăţirea de sine."

Mai există şi o altă condiţie pentru dreptatea cuvintelor noastre de care trebuie să ţinem seama la învăţătura ori la întrebările aproapelui. Aceasta ne arată că în cazul dat trebuie să ne bazăm nu pe înţelepciunea noastră, ci pe înţelepciunea lui Dumnezeu. Prin urmare, pe lângă nevoia învăţării aproapelui ori arătării greşelii lui, a nedreptăţii într-o lucrare ori a păcatului, trebuie ca mai întâi să ne întoarcem către Dumnezeu cu rugăciune, ca să ne dăruiască nouă duh de pace şi de iubire către acesta. Numai iubirea poate să facă să ajungă cuvintele noastre în inima aproapelui şi să scoată afară amărăciunea, împietrirea şi încrederea lui întru sine.

Părintele Ioan S. scrie: „Dacă doreşti să îndrepţi pe cineva întru neputinţele lui, nu crede că-l îndrepţi pe el cu unul dintre mijloacele tale, cu cuvântul ori cu îndemnul, ci roagă-te lui Dumnezeu din toată inima ta, ca El să-ţi lumineze mintea şi inima ta! Dacă Dumnezeu vede că rugăciunea ta respiră iubire şi e făcută din toată inima, atunci El îndată împlineşte rugăciunea inimii tale şi imediat tu vei spune că vezi schimbare în acela pentru care te rogi, acea schimbare a dreptei Celui Preaînalt (Ps. 76,10)."

Pe lângă mustrare, trebuie să luăm în considerare şi starea duhovnicească a aceluia pe care noi îl mustrăm. Preaînţeleptul Solomon scrie: Nu certa pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; dojeneşte pe cel înţelept, şi el te va iubi (Pilde 9, 8). Pentru aceasta, Sfântul Varsanufie cel Mare dă următoarea îndrumare: „Pe lângă mustrarea celui ce a greşit, trebuie să se aibă în vedere dacă păcătosul poate să îndure mustrarea, şi atunci spune-i lui cu blândeţe, sfătuieşte-l pe el după Dumnezeu. Dacă el nu poate să primească mustrarea, atunci nu vătăma conştiinţa lui, ca nu cumva el, de ruşine, să nu facă ceva şi mai rău..."

Arhiepiscopul Ioan socoteşte foarte important, la persoana care dă cuvânt de învăţătură aproapelui, darul de a fi în stare să asculte cu duhul pe ceilalţi oameni, adică să existe simpatie, interes şi încredere între cei care vorbesc. El scrie astfel: „Stareţii de la Optina, în cea mai mare parte, mustrau pe ascuns (sub chipul vreunei oarecare povestiri ori a unei întâmplări din viaţa lor). Tainica mustrare era însă foarte limpede..." Sfântul Filaret al Moscovei subliniază într-o scrisoare: „Poţi să baţi la uşa încuiată cu rugăciunea, însă cu sfatul poţi să intri doar pe gaura cheii." Este nevoie, aşadar, să se ia în calcul starea sufletească a celui cu care vorbim, treapta lui duhovnicească, vârsta şi măsura nevoinţelor şi virtuţilor pe care el le poate îndura.

„Cine tâlcuieşte - scrie Sfântul Simeon Noul Teolog - despre ultimele trepte ale desăvârşirii pentru noii începători şi mai cu seamă pentru cei leneşi, acesta nu doar că nu aduce folos, ci încă face ca ei să se întoarcă cu mult înapoi."

Cu toate acestea, există o formă a învăţăturii şi sfătuirii aproapelui care se aplică tuturor şi care poate fi recomandată întotdeauna: aceasta este învăţătura cu pilda vieţii proprii şi prin faptele noastre. Această predică tăcută lucrează cu convingere înaintea tuturor şi întotdeauna mântuitor pentru propovăduitorul însuşi.
Sfântul Isaac Sirul scrie: „Pe cel care ia învăţătura împotriva ta mustră-l cu putere prin virtuţile tale, şi nu convingându-l prin cuvintele tale."

După părerea Sfântului Simeon Noul Teolog, „nu doar folosirea cuvântului duhovnicesc al învăţătorilor foloseşte, cât foloseşte fapta lor care îndeamnă către a face asemenea".

„Pilda vieţii proprii - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - înseamnă a arăta în chip hotărâtor, din faptele tale, înseamnă a arăta nespus de convingător."

Părintele Aleksandr Elceaninov arată, în cazul dat, că „orice constrângere, chiar şi către bine, naşte întotdeauna doar împotrivire şi iritare. Singura cale care conduce pe om spre ceva anume este lucrarea propriului exemplu, prin aducerea lui către dorinţa de a fi pe acea cale. Numai atunci ca faptă de sine stătătoare, de bunăvoie, va aduce prefacere şi rodire".

Trebuie amintit că a învăţa pe aproapele este posibil doar atunci când arătăm aceasta prin exemplul vieţii, căci Domnul a spus: Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor (Mt. 5, 19). Astfel, Sfântul Grigorie Teologul scrie: „Trebuie ca, întâi de toate, să ne curăţim noi înşine, şi apoi să-i curăţim pe alţii; să ne înţelepţim noi, şi apoi să-i înţelepţim pe alţii. Să devenim lumină, şi apoi să luminăm; să ne apropiem de Dumnezeu, şi după aceea să-i ducem pe alţii către El. Să ne sfinţim, şi apoi să sfinţim."

Sfântul Antonie de la Optina avea obiceiul ca, la cunoştinţa cu cineva, privind către el, la început să vorbească puţin şi doar să se roage pentru acesta. In cele din urmă, când începea să vorbească, cuvântul lui avea atâta putere de convingere, că uneori, pe parcursul unei convorbiri, omul renăştea duhovniceşte. In timpul convorbirii, stareţul Antonie cruţa iubirea de sine a celui cu care vorbea şi atât de iscusit îndrepta convorbirea, că vorbind la a treia persoană sau povestind ca despre sine, el putea să mustre şi să înveţe pe cel cu care vorbea. Adesea, se întâmpla ca la intrarea unui vizitator acesta să-şi vină în fire, ca şi cum i-ar fi spus lui un cuvânt, părând că remarca se adresa lui, nedumeririlor şi neputinţelor lui, şi astfel se dezlega problema pe care stareţul nu o rostea, ci doar o descoperea...

Sfântul Isaac Sirul dădea, de asemenea, următorul sfat pentru învăţarea aproapelui: „Când vrei să înveţi pe cineva spre bine, dă-i lui pace mai întâi cu trupul şi apoi cu cuvântul iubirii, căci nimic nu apleacă atâta pe om către ruşinare şi nu-l sileşte să renunţe la patima sa şi să-l schimbe spre bine ca bunătăţile lumeşti şi cinstea pe care o vede la tine."

In astfel de situaţii, când întrebarea către noi priveşte cazuri grave, atunci este cel mai bine să ne asemănăm avvei Pamvo. Avva Pamvo avea un astfel de obicei: când cineva cerea de la el sfat într-o privinţă, răspundea: „O vreme nu pot" - şi nicicând nimănui nu da sfatul său până ce nu întreba pe Domnul, ca El să-i inspire ce trebuie să spună celui care a venit după sfat. Au existat situaţii în care au trecut chiar şi trei luni, iar el încă nu da un răspuns. Dar răspunsurile lui erau primite de toţi ca de la însuşi Dumnezeu, şi Sfinţii Părinţi din Egipt socoteau că avva Pamvo, prin puterea cuvintelor sale, întrecea chiar şi pe Sfântul Antonie cel Mare.

Prin urmare, în astfel de situaţii, când ni se cere sfat şi nu ştim ce să răspundem ori nu suntem încredinţaţi pe deplin întru părerea noastră, trebuie să amânăm răspunsul şi să începem să ne rugăm Domnului pentru înţelepţire.

Dacă cel care cere sfat este un om credincios, atunci să-i spunem: „Hai să ne rugăm împreună pentru înţelepţirea noastră Domnului, Care a spus: Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa nnui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri (Mt. 18,19)!

In astfel de situaţii, când avem nevoie să învăţăm ori să mustrăm întru ceva pe aproapele şi noi vedem inutilitatea eforturilor noastre, atunci să ne amintim întotdeauna că există un mai puternic mijloc de influenţare asupra sufletului aproapelui decât cuvântul nostru. Iată ce spune în legătură cu aceasta egumena Arsenia (de la Mănăstirea Ust-Medvediţki):

„Inainte, cunoaşterea o socoteam foarte înaltă şi de aceea năzuiam să transmit şi altora cunoştinţele mele. Atunci vorbeam mult, dorind uneori ca în biserică să se audă cele folositoare de suflet, cu cuvântul, mai cu seamă clarificările din timpul slujbei. Aş fi dorit să transmit altora, dacă ar fi fost cu putinţă întregii lumi, cunoştinţele mele.

Eram gata să mă urc în clopotniţă şi de acolo să strig tuturor: «Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă până ce nu se termină târgul!» - adică lucraţi pentru suflet până ce se mai poate, până ce împrejurările vă dau posibilitatea să vă nevoiţi. Acum simt complet diferit. Fără harul lui Dumnezeu, care lucrează în suflet şi îl desăvârşeşte pe el, nici o cunoaştere nu înseamnă ceva.

Pentru aceasta, eu vorbesc mai puţin şi tind să ajung la o asemenea stare în care nu aflu ceva de spus. Către o astfel de stare este atras sufletul meu. Mă rog pentru aproapele şi aflu că acesta este cel mai mare bine. Atât de bine te simţi când te rogi pentru mântuirea cuiva şi laşi mântuirea acelui om în mâinile lui Dumnezeu..."

Despre aceasta, schiarhimandritul Sofronie scrie: „Cel ce a cunoscut cu fapta măreţia şi nevoinţa căii creştine, acela se împarte în două părţi: una dintre ele este dorinţa arzătoare ca toţi să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi lumina vieţii veşnice; cealaltă e teama: dacă nu se poate îndura greutatea ispitei? Iată pentru ce, în mare măsură, se întoarce către Dumnezeu cu rugăciune pentru mântuirea tuturor şi a fiecăruia în parte, decât către propovăduire. Adevăratul creştinism, în lume, aproape că nu se propovăduieşte, pentru că propovăduirea întrece puterile omeneşti."

„Tot mai mici se arată gustului şi încrederii mele metodele de influenţare a cuiva prin cuvântări" - scrie despre sine Aleksandr Elceaninov.

Astfel, rugăciunea pentru aproapele este întotdeauna mult mai veridică şi, adeseori, un mijloc mai lucrător decât cuvântul de învăţătură, îndemnul ori mustrarea.

Aici trebuie să menţionăm un exemplu, viaţa Sfântului Siluan Athonitul: el se ruga noaptea ca Domnul să binecuvânteze viitoarea lui întâlnire cu fraţii care veneau la el.

Iată o pildă pe care noi ar trebui să o urmăm: să ne rugăm înaintea oricărei discuţii importante pentru noi ori pentru aproapele nostru. Este bine să ne gândim la aceasta mai dinainte, la subiectul discuţiei, ca ea să aducă cel mai mare folos sufletesc.

Un mijloc eficient pentru îndreptarea neputinţelor aproapelui se arată a fi (după sfaturile Sfinţilor Părinţi), în afara rugăciunii noastre particulare, osârduitoare, obiceiul de a face rugăciuni pentru ei la biserică.

Nikolai E. Pestov

Fragment din cartea "Cum sa ne purtam crestineste cu aproapele nostru", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa ne purtam crestineste cu aproapele nostru"

 

Pe aceeaşi temă

13 Noiembrie 2018

Vizualizari: 658

Voteaza:

Sfatuirea si mustrarea aproapelui 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE