Pocăința de păcate înseamnă în primul rând să nu le mai repetăm, să luptăm pentru a respinge păcatele vechi și să ne păzim, cu ajutorul lui Dumnezeu, de alte căderi.
În sensul acesta, Sf. Grigorie Teologul spune că „pocăința are două fețe”. Adică, ea privește atât la cele trecute cât și la cele viitoare: la cele trecute ca să plângem păcatele pe care le-am făcut, iar la cele viitoare ca să nu le mai facem.
Taina Pocăinței stă înainte de toate în hotărârea de a nu mai face păcatul. Al doilea, să-l mărturisim curat. Al treilea, să ne dezlege duhovnicul. Al patrulea, un canon care se dă sau nu se dă. Important este când mă duc la spovedit, să merg cu gândul să nu mai repet păcatele pe care le mărturisesc. Pocăința este o stare a inimii, o luptă la care participă deopotrivă atât fiul cât și părintele duhovnicesc, scopul fiind vindecarea de păcate și sporirea duhovnicească. Adică să devenim mai buni, din ce în ce mai buni, și să ne asemănăm tot mai mult Mântuitorului Iisus Hristos („Ne vorbeşte Părintele Arsenie”, Editura Episcopiei Romanului, 1998).
Pocăința trebuie să fie pe măsura greșelilor noastre, și precum mâncăm, grăim sau respirăm, tot așa de firesc este să ne pocăim, pentru că păcătuim în fiecare clipă (Sf. Marcu Ascetul). Deși omul cade în orice clipă în greşală, totuși atunci când spune „am păcătuit”, îndată încetează gândul (Avva Pimen).
De aceea, pocăința trebuie să se facă în cursul întregii noastre vieți (Sf. Vasile cel Mare), ca o întoarcere de la cele din afară de fire la cele după fire; de la cele rele la Dumnezeu (Sf. Ioan Damaschin).
Pocăința este o mare înțelepciune, este „scară” care ne urcă de acolo de unde am căzut. Să nu spui nicicând: „Astăzi voi păcătui, iar mâine mă voi pocăi!”, întrucât e mai bine să ne pocăim astăzi, pentru că nu știm de vom trăi până mâine (Sf. Efrem Sirul). Iar cel care, în nădejdea că se va pocăi, va aluneca săvârșind a două oară păcatul de care s-a pocăit, acela se poartă față de Dumnezeu cu viclenie (Sf. Isaac Sirul).
Doar atunci este folositoare pocăința, când o facem din inimă, fără cugete sau gânduri ascunse care ne șoptesc amăgitoare: voi păcătui în continuare și la următoarea spovedanie voi mărturisi iar păcatul pe care l-am făcut cu știință. Din acest motiv nu primim nici putere să ne îndreptăm, nici liniște și bucurie în suflet. Ca și o slugă năimită la doi stăpâni, care vrea să slujească lui Dumnezeu, îndulcindu-se în același timp cu păcatele și patimile din suflet, pe care nu vrea să le părăsească.
Dacă noi ne îndurerăm pentru cei morți, atunci cine va fi atât de împietrit cu inima să nu-și plângă „sufletul său mort”? (Sf. Ioan Pustnicul), întrucât știm că pocăința aduce viața, în timp ce nepocăința aduce moartea. Iar dacă Dumnezeu își amână pedeapsa, în niciun caz nu trebuie ca și noi să amânăm îndreptarea (Fericitul Augustin).
Întristarea în pocainţă nu e un aspect important, esenţialul este părăsirea păcatului, părăsire care se poate face cu bucurie, în sensul că omul lucrează binele şi, prin binele acela, acoperă cumva răul de odinioară, adică răscumpărăm în mod fericit trecutul, trăind prezentul după cuvântul lui Dumnezeu și pregătind în același timp viitorul (Părintele Teofil Părăian).
Cel ce se pocăiește după ce a greșit nu este vrednic de plâns, ci este „vrednic de fericit”, ca unul ce a trecut în „ceata” celor care s-au îndreptat (Sf. Ioan Hrisostom). Dar să nu uităm că Dumnezeu iartă datoria greşiţilor care se pocăiesc, dar „drepţilor” le cere şi dobânzi (Sf. Epifanie).
Orice păcat, cât ar fi de neînsemnat în ochii noștri, nu trebuie ascuns sau tratat cu indiferență, deoarece păcatul devine un „rău grozav” pentru cel care îl ține în sine, dar lesne de vindecat pentru cel ce-și „scoate” păcatul prin pocăință (Sf. Chiril al Ierusalimului).
Păcatul mărturisit devine mai mic, iar cel nemărturisit se face mai mare (Sf. Ioan Hrisostom). De aceea, atât pentru „cele mici”, cât și pentru „cele mari”, pocăința rămâne „neterminată până la moarte” (Sf. Marcu Ascetul).
Sf. Ioan Hrisostom ne învață să ne rușinăm de păcate, dar nu de pocăință, pentru că păcatul e „rană”, iar pocăința este vindecarea, mărturisirea păcatelor fiind necesară, după cum sunt necesare medicamentele pentru cei bolnavi (Sf. Niceta de Rimesiana).
Taina Pocăinței aduce cu sine și iertarea păcatelor. Și mai mult, dacă sufletul se va „învinovăți” înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va mângâia cu iubirea Sa (Avva Pimen). Pocăința naște păzirea poruncilor, iar păzirea poruncilor aduce curăția sufletului (Sf. Talasie Libianul). Pentru că începutul faptelor bune stă în mărturisirea faptelor rele (Fericitul Augustin).
Iată și câteva învățături care ne descoperă ce este pocăința adevărată, menite să ne ferească de amăgire și de părerea de sine.
„Cel ce iscodește păcatele altora sau judecă din bănuieli pe fratele său, încă nu a pus început pocăinței și cunoașterii păcatelor sale” (Sf. Maxim Mãrturisitorul).
În ce privește iertarea păcatelor, Sf. Vasile cel Mare spune: „Cel mai sigur semn după care fiecare păcătos ce se pocăiește poate cunoaște dacă într-adevăr păcatele lui sunt iertate de Dumnezeu este ura și scârba pe care o simțim față de toate păcatele, în așa fel încât dorim mai bine să murim decât să păcătuim de bună voie înaintea lui Dumnezeu”.
Nimeni nu e atât de bun și de milostiv ca Domnul Iisus Hristos, dar El nu poate ierta pe cel care nu vrea să fie iertat, care nu vrea să se pocăiască de păcate. Nu există păcat de neiertat, în afară de păcatul nepocăit (Sf. Isaac Sirul). Din acest motiv, nu vom fi pedepsiți și osândiți în veacul viitor pentru că am păcătuit, ci fiindcă, păcătuind, nu ne-am pocăit și nu ne-am întors din calea cea rea la Dumnezeu (Cuviosul Teognost).
Raiul este plin de păcătoşi pocăiţi. Deși toţi au făcut păcate, lui Dumnezeu i-a plăcut căinţa lor. Păcatul aduce smerenie. De unde se înţelege că dracul joacă un „rol mântuitor indirect”, pentru că ne arată imediat neputinţele noastre și ne ajută „la încununare”. Dacă ar şti cât de mult îl ajută pe om la mântuire, vrăjmașul ar fi mai puţin ispititor („Ne vorbeşte Părintele Arsenie”, Editura Episcopiei Romanului, 1998).
Cunoaștem că orice păcat se săvârșește pentru plăcerile noastre egoiste și orice iertare pentru păcate se dobândește numai prin pocăință (Sf. Talasie Libianul).
Să aprindem „făclia pocăinței” și să căutăm cu râvnă „comoara ascunsă” în lumea aceasta trecătoare! Iar când am găsit-o, s-o ridicăm și s-o păzim în adâncul ființei noastre (Sf. Asterie al Amasiei).
Și întărindu-ne, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nădăjduim cu credință tare, hrănindu-ne cu cuvintele rostite de Avva Pimen: „Dacă omul se pocăieşte din toată inima, şi nu păcătuieşte mai departe, în trei zile îl primeşte Dumnezeu”.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
Publicat in : Credinta -
Pocainta si marturisirea: o taina uitata
Publicat in : Credinta -
Pocainta, transformare a mortii in inviere
Publicat in : Morala -
Rugaciune de pocainta
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.