Cei mai mulţi oameni socotesc moartea un sfârsit, o trecere de la viaţa simţurilor şi a celor sensibile, la moarte. Ateii socotesc moartea capătul vieţii, intrarea omului în nimicul absolut, în nefiinţă. însă adevăratele mădulare ale Bisericii consideră că moartea nu este mutarea lor de la viaţă la moarte, la nimic, ci trecerea de la moarte la viaţă.

In Sinaxarul Bisericii există multe exemple de sfinţi care şi-au încheiat viaţa biologică având încredinţarea că se îndreaptă către adevăratul Dumnezeu, către Preacurata şi către sfinţi, privind moartea ca pe o strămutare în Biserica cerească, o cale către întâlnirea lor cu Dumnezeu şi cu sfinţii. Socoteau moartea drept adormire, un somn îndelungat pentru trup, însă pentru suflet, drept întoarcere în adevărata lor patrie, din care au ieşit Adam şi Eva.

Altceva este sfârşitul şi altceva, săvârşirea. Moartea este săvârşire, de aceea spunem: „In pace s-au săvârşit".

Mă voi mărgini să amintesc cuvântul a trei mari nevoitori aghioriţi din zilele noastre, ca unii ce sunt pentru noi mărturii vii. Unul dintre aceştia este stareţul Iosif Isihastul, părinte duhovnicesc al multor monahi isihaşti. Arhimandritul Efrem, fost egumen al mănăstirii Filotheou descrie cum şi-a încheiat viaţa marele bătrân. Spune că stareţul Iosif „toată viaţa aşteptase moartea (...). Sufletul şi trupul său tânjeau după odihnă". Către sfârşitul vieţii sale, încă mai mult „arăta că se pregăteşte pentru un praznic".

Desigur, „în ultimele zile a plâns mai mult decât de obicei". Când bătrânul Arsenie l-a întrebat de ce plânge, i-a răspuns: „Oare o să ne întoarcem aici ca să plângem? Acum ce reuşeşte fiecare dintre noi. Cât se tânguieşte şi plânge, atât se va şi mângâia". De asemenea, se ruga Preacuratei şi „primise vestire cu destul timp înainte că avea să plece în ziua Adormirii Maicii Domnului"1.

In ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului (15 august 1959) i-a spus unui vizitator: „Mâine, Sotiris, plec către patria cea veşnică. Când vei auzi clopotele, să-ţi aduci aminte de cuvântul meu". în timpul Dumnezeieştii Liturghii, după privegherea în cinstea praznicului Adormirii Maicii Domnului, s-a împărtăşit şi apoi a şezut pe un scaun, în aşteptarea „clipei şi ceasului" plecării sale. Intrucât clipa morţii întârzia, se mâhnea şi plângea. Când Părinţii i-au spus că vor face rugăciune pentru plecarea lui, „lacrimile i-au contenit". Iar părintele Efrem, care era de faţă, scrie: „N-a trecut un sfert de ceas şi mi-a spus: «Strigă-i pe părinţi ca să vină să pună metanie şi să le dau binecuvântarea mea»". I-am pus ultima metanie. Puţin după aceasta, „stareţul a privit cu stăruinţă cerul timp de vreo două-trei minute. (...) Apoi s-a întors către Părinţi şi, plin de trezvie, le-a spus: «Toate s-au terminat. Plec, binecuvântaţi!». Şi, cu aceste ultime cuvinte ale sale, (...) şi-a plecat capul spre dreapta, a deschis şi a închis de două-trei ori gura şi ochii, răsuflând adânc. Asta a fost totul. (...) Şi-a predat sufletul în mâinile Celui pe Care L-a iubit şi pentru Care s-a nevoit din tinereţe. (...) Moarte cu adevărat cuvioasă! Nouă ne-a lăsat sentimentul învierii. Inaintea noastră aveam un mort şi s-ar fi cuvenit să ne tânguim, dar înlăuntrul nostru trăiam învierea. Şi acest sentiment nu ne-a părăsit, ci de atunci el însoţeşte mereu pomenirea sfântului nostru stareţ"2.

Un alt nevoitor este Sfântul Paisie Aghioritul, o mare personalitate duhovnicească a anilor mai de pe urmă, pe care l-am cunoscut şi am primit binecuvântarea sa. In cartea despre viaţa şi petrecerea Sfântului Paisie, am făcut referire şi la adormirea sa, care se ridică la aceeaşi înălţime a întregii sale vieţi ascetice.

Suferea de cancer, avea dureri greu de purtat şi hemoragie, ocluzie intestinală, greţuri, a suferit o intervenţie chirurgicală la intestinul gros, a avut temporar anus contra naturii, metastaze ale cancerului la ficat şi plămâni, la sfârşit a avut şi dispnee. Pe toate le-a înfruntat însă, dând slavă lui Dumnezeu şi psalmodiind „ca să uite durerea înfricoşătoare şi să înlocuiască cu psalmodia suspinele pe care le scotea fără să vrea"3.

La începutul manifestării bolii avea leşinuri, stări de vomă, hemoragie şi respira cu dificultate. „Stareţul nu se neliniştea. Singurul lucru pentru care se ruga era ca Dumnezeu să-i oprească hemoragia când avea Sfânta Liturghie, ca să se poată împărtăşi. Şi aceasta se întâmpla pentru o perioadă. El însuşi ştia mai bine decât toţi atât despre boală, cât şi despre sfârşitul lui, pe care îl simţea că se apropie. Dar aceasta nu o spunea tuturor.

In toată viaţa lui a cugetat la moarte. Işi făcuse patul ca un mormânt şi în orice loc sihăstrea îşi făcea şi un mormânt. Dar acum începuse să facă aluzie la moartea sa, pregătindu-i astfel pe fiii lui duhovniceşti pentru despărţirea care avea să fie în curând. Spunea: «Când se strică o casă (se îmbolnăveşte trupul) şi începe să plouă în ea, atunci chiriaşul (sufletul) nu vrea să mai rămână înăuntru». Schima mare a stareţului său, părintele Tihon, pe care atâţia ani o păstrase ca binecuvântare, acum însă a împărţit-o fiilor lui duhovniceşti. Pregătise cruci şi iconiţe făcute la presă şi a lăsat scris să fie împărţite ca binecuvântare după moartea lui, ca să se roage pentru el cei care le vor primi"4.

Când medicul, văzând rezultatele analizelor, s-a mâhnit, stareţul Paisie i-a zis: „Nu intra în panică. Da, aşa este, am cancer, dar voi face ascultare de tot ce-mi vei spune. S-a terminat"5. Când cineva i-a spus să se roage ca să se însănătoşească, a răspuns: „Nu ne putem bate joc de Dumnezeu deoarece eu am cerut să-mi dea această boală.."6. Când medicul i-a spus că ficatul i s-a umflat şi de aceea avea dureri, stareţul i-a răspuns: „Dar acesta este mândria mea. Nu te mâhni! Ficatul acesta m-a ţinut până la şaptezeci de ani şi tot acesta mă trimite acum, cât se poate de repede, acolo unde trebuie să merg. Nu te mâhni pentru aceasta, sunt foarte bine"7.

Suferea dureri greu de purtat, care „ajunseseră să fie la fel cu cele ale mucenicilor"8. Când avea dureri mari, „nu primea să i se facă injecţii calmante. Nu voia să se lipsească cu desăvârşire de durere. Lua numai câte un cortizon, ca să se poată sluji singur până la sfârşit"9. In toată viaţa sa „se familiarizase cu durerea. Nu intra în panică, nu murmura, ci răbda şi slavoslovea pe Dumnezeu. Acum însă filosofa ducându-se cu mintea la chinurile sfinţilor mucenici.

Spunea: «Nu m-au folosit nevoinţele pe care le-am făcut ca monah cât m-au folosit bolile»"10.

Către sfârşitul vieţii sale a cerut de la doi episcopi, care îl cercetaseră, să-i citească rugăciunea de dezlegare, s-a împărtăşit regulat cu Preacuratele Taine, stătea singur în chilie şi se ruga. „Voia să fie singur, să se roage nestingherit şi să se pregătească mai bine pentru ieşirea lui. S-a slujit singur până la sfârşitul lui. S-a chinuit neînchipuit de mult, însă era vesel şi liniştit"11.

„Stareţul ajunsese la ultima sa noapte mucenicească. O chema pe Maica Domnului în durerile lui spunând: «Măicuţa mea cea dulce!». Timp de două ore şi-a pierdut cunoştinţa, iar când şi-a revenit a spus cu o voce stinsă: «Mucenicie, adevărată mucenicie...». Apoi a adormit în pace. Era 12 iulie 1994, marţi la ora 11 noaptea, iar după calendarul aghioritic 29 iunie, pomenirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel"12.

Cel de-al treilea este arhimandritul Sofronie, isihastul şi teologul, care a trăit în Sfântul Munte, în pustia Karouliei, iar apoi s-a nevoit şi a adormit la Sfânta Mănăstire a Cinstitului înaintemergător din Essex, Anglia.

La bătrâneţi adânci, când simţea că i se apropie sfârşitul, a trimis o scrisoare Patriarhului Ecumenic în care, printre altele, i-a cerut binecuvântarea pentru a se strămuta „la dorita Lumină a învierii lui Hristos". Fiilor săi duhovniceşti le-a zis: „I le-am spus pe toate lui Dumnezeu. Am isprăvit tot ce aveam de făcut. Acum trebuie să plec". A poruncit să fie construită cripta, unde urma să fie îngropat, iar întrucât construirea ei întârzia, i-a rugat pe părinţi să se grăbească fiindcă nu mai putea să aştepte. A dat sfaturi fiecărui monah în parte şi, după cum povesteşte părintele Zaharia, „cu patru zile înainte de a muri, a închis ochii şi nu a mai vorbit cu noi. Faţa îi era luminată şi fără să trădeze vreun patetism, dar plină de încordare; avea aceeaşi expresie ca atunci când slujea Liturghia". Când îi vorbeau, în timp ce stareţul stătea nemişcat şi se ruga, aşteptându-şi sfârşitul vieţii, potrivit părintelui Zaharia, „nu deschidea ochii, nici nu rostea vreun cuvânt, dar îşi ridica mâna şi ne binecuvânta fără cuvinte, şi am înţeles că se ducea". Era conştient, însă toată puterea I-o dădea lui Dumnezeu. Cu o asemenea aşezare, într-o astfel de atmosferă, a plecat către Patria cea cerească13.

Am prezentat sfârşitul sau, mai bine zis, săvârşirea vieţii acestor trei mari sfinţi contemporani pentru a arăta cum îşi sfârşesc viaţa creştinii. Aşa-numita moarte nu o simţeau ca pe o trecere de la viaţă la moarte, ci ca pe o trecere de la moarte la viaţa cea adevărată.

Intr-o astfel de atmosferă au adormit mulţi creştini, clerici şi mireni, bărbaţi şi femei, mici şi mari, oameni culţi şi neştiutori de carte, în genere, mădulare ale Bisericii lui Hristos. Simţeau, aşa cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, că întreaga noastră viaţă în veacul de acum este asemenea unei şederi într-un pântece care ne poartă către cealaltă viaţă, adevărata viaţă.

Ceasul morţii nu este o strămutare de la viaţă la moarte, ci o strămutare de la moarte la viaţă, este calea către o întâlnire. De altfel, cea mai mare parte a Bisericii noastre se află în Cer. Din biserica cea de zid omul este condus către Biserica cea nezidită, de la slujirea zidită se îndreaptă către slujirea cea nezidită; astfel, aşa-numita moarte este o cale către îmbisericire în sălaşul ceresc al Bisericii noastre.

IEROTHEOS, MITROPOLIT AL NAFPAKTOSULUI

Fragment din cartea "Hainele de piele. Viata, bolile, batranetea, moartea si ceasul mortii", Editura Sophia

Cumpara cartea "Hainele de piele. Viata, bolile, batranetea, moartea si ceasul mortii"

Note:

1 Arhim. Efrem,  (Gheron Iosif, Cu râvnă urcă scara sau mărturii ale vieţii monahale), Ed. Sf. Măn. Filotheou, Sfântul Munte, 1979, pp. 15-16. In traducere românească: Arhim. Efrem Filotheitul, Stareţul meu Iosif Isihastul, trad. Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2010, pp. 416-417.
2Ibidem, pp. 17-18.
3 Ierom. Isaac,Sfântul Munte, 2004, pp. 338-339. In traducere românească: Ierom. Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, trad. Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 333.
4 Ibidem, p. 339.
5Ibidem, p. 341.
6 Ibidem, p. 343.
7Ibidem, p. 347.
8 Ibidem, p. 349.
9 Ibidem, p. 347.
10 Ibidem, p. 349.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 350.
1 V. Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, Ed. Sf. Măn. Naşterea Maicii Domnului (Pelaghia), ediţia a 4-a, 2013, pp. 44-47. In traducere românească: Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, Ştiu un om în Hristos. Stareţul Sofronie, teologul şi isihastul, trad. Protos. Teofan Munteanu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2013, pp. 46-48

• Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
  Publicat in : Dogma
• Cu moartea pe moarte calcand
  Publicat in : Religie
• Moartea mea intre Dumnezeu si mine
  Publicat in : Editoriale
• Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Rugaciune la moartea unuia din soti
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: