S-a tot vorbit despre „deșteptarea” sau „trezirea” noastră, a românilor. Dar cum să se „trezească” acela care este „mort” sufletește, care nu mai simte în inimă că este viu?
Această „trezire” nu se reduce la a lua atitudine în fața unor nedreptăți ci, în primul rând, înseamnă să „înviezi” înlăuntru prin puterea harului Sfântului Duh.
Știm că „învierea” unui neam nu se poate face decât prin credință statornică în Dumnezeu, o credință trăită, nu doar exprimată prin vorbe sau prin câteva fapte, săvârșite pentru împlinirea unor deziderate proprii.
În mod concret, câți dintre noi merg la biserică pentru Dumnezeu, câți se spovedesc și se împărtășesc în mod regulat, câți se roagă pentru ceilalți, câți Îl poartă în inimi pe Hristos și-L mărturisesc prin propria lor viață, nu doar duminica și de sărbători, ci în fiecare clipă...?
Mai avem noi un ideal comun național, care să ne adune laolaltă, și pentru a cărui împlinire să muncim, să luptăm și, dacă este nevoie, chiar să ne jertfim împreună, nu unii da, iar alții ba?
Altfel, așa-zisul „spirit civic”, de care ne plângem că nu-l mai avem, va rămâne la nivelul unor manifestări sporadice, născute din dorința satisfacerii unor cereri de moment.
Și pentru că veni vorba despre spiritul civic, a fi responsabil și „implicat” în problemele sociale nu înseamnă doar a „lupta” pentru niște drepturi și libertăți încălcate ci, mai cu seamă, a arăta tuturor că suntem creștini adevărați.
Ce înseamnă să fii creștin adevărat?
Să ne aducem aminte că, de la bun început, creștinii au fost numiţi „ucenicii” Mântuitorului Iisus, iubirea fiind principala lor virtute, prin care se „deosebeau” de ceilalți.
Spre exemplu, Tertulian din Cartagina, scriitor și apologet creștin din a doua jumătate a secolului al II-lea, scria că păgânii care locuiau în preajma unei familii creştine sau a unei mici comunităţi de creştini, exclamau: „Câtă dragoste este între ei!”.
Să luăm aminte și la cuvintele Mitropolitului Antonie de Suroj, care ne îndeamnă să cugetăm, la modul cel mai serios, dacă suntem cu adevărat ucenicii lui Hristos: „E cumplit faptul că nimeni nu recunoaşte în noi nişte creştini... La ce bun să mai fii creştin, dacă nu te deosebeşti prin nimic? Nici prin lipsa fricii în faţa suferinţei, a bolii, a pericolului, a morţii; nici prin lipsa voracităţii faţă de lucrurile pe care le putem smulge vieţii, fie sufleteşte, trupeşte sau material (acea poftă nebună de a devora totul și de a aduna cât mai multă materie); nici prin dragoste, adică prin renunţarea la apatie, răceală, uitare, ba chiar vădind o atitudine de-a dreptul ostilă, o amară, îndelungă şi otrăvită ură...” (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Bucuria pocăinţei”).
În sensul celor afirmate mai sus mă gândeam că, dacă o mulțime de oameni ar mărșălui pentru recunoașterea unor drepturi, pe măsură ce fiecare ar obține ceea ce a cerut, s-ar rupe unul câte unul de ceilalți, iar în final ar rămâne doar cei care au pus mai presus de toate, ca ideal, pe Hristos și mântuirea sufletului.
Restul s-ar întoarce mulțumiți acasă..., fără să știe că cei care au rămas și au ales să meargă până la capăt, vor „muri” pentru ca ei să trăiască liberi.
De aceea se simte atât de puțin „unitatea în duh”, pentru că nu avem în inimi Duhul Iubirii lui Dumnezeu, adică, din momentul în care ne-au fost satisfăcute doleanțele personale, nu ne mai pasă de cei care mor de foame, de frig, de boli...
Și asta, deoarece nici până în ziua de astăzi nu am înțeles că viața în Hristos Biruitorul morții nu se reduce la rugăciunea liturgică și la cea personală, de acasă, ci trebuie să fie expresia prezenței vii a Duhului Sfânt în inimile noastre, acea „forță” uriașă care unește oamenii de pretutindeni, singura în măsură să schimbe cursul istoriei...
În timpurile actuale nu mai este posibil să fii creştin rămânând la tine acasă, în „Egiptul fiecăruia” (Părintele Andrei Scrima), adică să stai la tv., pe internet, comod, cu cafeaua ori cu berea pe masă, pentru ca apoi să-ți dai cu părerea pe rețelele de socializare, pozând în postura de „erou” și de „atotștiutor”, ori să faci politică la colț de stradă, vorbind despre realități pe care ai impresia că le-ai înțeles.
Pe de altă parte ni se pare că dacă mergem la biserică, postim, ne rugăm..., am împlinit toată legea, uitând ceea ce este mai important, faptul că mândria, orgoliul, egoismul, invidia, ura, judecarea și osândirea semenilor - păcate similare cu „uciderea” sufletului aproapelui -, sunt cele care ne dezbină și ne învrăjbesc.
Iar cei care ne „conduc” știu acest lucru, de aceea încearcă să „potențeze” conflictele sociale artificial create, pentru ca să ne luptăm unii cu alții...
Din nefericire, dintotdeauna cei care s-au aflat în „linia întâi” au fost cei năpăstuiți, în timp ce oamenii cu bani și averi fie au privit indiferenți, singurul lor gând fiind acela de a-și păstra privilegiile, fie s-au „implicat” într-un mod fățarnic, din dorința unor noi câștiguri și avantaje imediate.
În vreme de epidemii, de primejdii, de catastrofe naturale, de războaie...., întreaga Biserică, ierarhi și popor, se pocăiau și se rugau pentru ca Dumnezeu să îi izbăvească din aceste încercări.
Dar nu o făceau oricum, ci conștienți că toți trebuie să se pocăiască, de la mic la mare, întrucât simțeau că există un destin colectiv, care implică o împreună asumare a tot ceea ce se întâmplă în propria familie, comunitate și țară.
Ce înseamnă să ne luăm destinul în propriile mâini? E totuna cu a ne întoarce la Hristos, cu întreaga ființă. Înseamnă să lăsăm „găinăirile”, „potlogăriile” și discursurile „răsuflate”, și fiecare să-și vadă de treaba lui, în mod cinstit și pe măsura calităților sale.
Oricine poate să sfințească locul, indiferent de funcția sau meseria lui, indiferent unde trăiește, important este să avem inima curată și fapte pe măsură.
Din acest motiv, un gunoier, un măturător de stradă, un lăcătuș, un agricultor..., pot fi cu mult peste un președinte, un rege ori un împărat corupt și robit de patimi.
Noi nu putem birui singuri, într-un astfel de război „pervers”, decât în Numele și cu ajutorul lui Hristos Biruitorul, purtând ca stindard Sfânta Cruce.
Pentru că, „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui (adică a semenilor noștri), ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).
De aceea trebuie să ne îmbrăcăm „cu toate armele lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 11), nu doar cu lozinci și placarde, altfel nu vom putea sta împotriva diavolului și slujitorilor lui: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.
Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6, 14-18).
Iată „armele” cu care trebuie să ne „îmbrăcăm”, ca o „armură” duhovnicească, potrivit mărturisirii Sfântului Apostol Pavel: Adevărul, Dreptatea, Credința, Cuvântul lui Dumnezeu, Rugăciunea neîncetată, Privegherea de toată vremea, adică trezvia minții.
Știm bine că această lume trecătoare se va sfârși în momentul în care bisericile vor fi goale, când nu se va mai săvârși Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.
Atunci, oamenii se vor fi îndepărtat atât de mult de Adevăr, încât nimeni nu va mai tânji să se împlinească în viață, potrivit chemării lui Dumnezeu: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).
Post binecuvântat!
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
Publicat in : Credinta -
Pocainta si marturisirea: o taina uitata
Publicat in : Credinta -
Pocainta, transformare a mortii in inviere
Publicat in : Morala -
Rugaciune de pocainta
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.