Monahismul este un asezamant al Bisericii, o comunitate in care se incadreaza oameni care doresc sa realizeze mai mult decat se poate realiza in viata comuna, desi viata comuna este viata celor multi, viata pe care o vrea Dumnezeu, pe care El a creat-o de la inceput. Exista insa si posibilitatea de incadrare intr-o viata superioara vietii comune si pe care, la fel, o binecuvinteaza Dumnezeu, dar aceasta este o viata pentru cei putini, pentru oameni de exceptie.
Monahismul este o institutie a Bisericii, pe care aceasta o pretuieste in mod special. Credinciosii, de asemenea, ii cinstesc foarte mult pe calugari, doresc sa aiba in apropiere calugari si sa se foloseasca de experienta lor, insa mai putini sunt cei care doresc sa aiba in propria lor familie calugari.
In prezent, putem vorbi si de o anumita criza in monahism, in sensul ca manastirile au fost deranjate (in activitatea lor privind formarea vietuitorilor) de catre regimul comunist ateu. Criza mai vine si de pe urma influentei laice a veacului acestuia, chiar asupra oamenilor care se inchinoviaza in manastire, dintre care cei multi nici nu stiu ce fac cand se fac calugari, precum graia candva episcopul Nicolae Popovici. La aceasta as mai adauga ceva: multi dintre cei ce n-au stiut ce au facut cand s-au facut calugari n-au realizat nici dupa aceea ce inseamna sa fii calugar.
Sunt multi "improvizati" in calugarie si in viata manastireasca in general, mai ales in ultimii ani, cand s-au infiintat foarte multe manastiri si schituri numai ca sa fie; si au fost primiti oameni fara ucenicie, fara verificare, ce au fost promovati uneori chiar in functii de conducere inainte de a fi fost ei insisi condusi; oameni care au ajuns mari fara sa fie mici. Acestia sunt oamenii care vor reprezenta monahismul in continuare si bineinteles ca nu o vor face cum trebuie, precum se cuvine unui lucru de felul acesta.
Multi dintre cei care intra in viata calugareasca sunt influentati de cunostinte, de rude; si, in general, acestia nu depasesc viata comuna, iar in viata monahala sunt niste nechemati, adica traiesc o viata negativa intr-o infatisare pozitiva, fapt care nu promite nici pentru viitor si nu serveste nici in prezent.
Remedii exista: mai intai de toate, sa fie foarte bine cercetati cei ce vor fi recrutati de acum inainte pentru monahism, adica sa nu se acorde credibilitate unui om care vine spre calugarie fara sa stie ce alege. In ultima vreme au fost primiti in manastire chiar minori, chiar oameni fara responsabilitate; aceasta nu este o realizare, ci o anormalitate, cu grave consecinte pentru, buna rancluiala a cinului monahal.
Deci se cere si o studiere foarte atenta a personalului conducator, si a candidatilor la monahism, pentru ca de multe ori graba in a promova pe cineva duce la nereguli pentru manastire, creand neajunsuri si vietuitorului insusi, caci el, nestiind ce face, negasindu-si adevarata vocatie, merge pe doua cai. Se recomanda, asadar, mai multa seriozitate, mai multa luare-aminte si mai multa exigenta, chiar daca obstea are o reala, o stringenta nevoie de oameni. Manastirea sa nu-si urmareasca predilect interesele ei, ci numai pe ale vietuitorilor, neacceptand pe noii veniti la varste nedepline si neavansand pe cei ce nu-si cunosc calea si nu stiu ce au de facut.
Se cere apoi o mai atenta educatie monahala si mai multa grija pentru novicii sau incepatorii vietii dintr-un asezamant monahal.
Si, in sfarsit, sa nu-si inchipuie cineva ca numai daca esti calugar, esti primit de Dumnezeu spre mantuire. Eu cred ca cei mai multi ratati si cei mai multi "improvizati" sunt in viata calugareasca. De ce ? Pentru ca viata calugareasca este o viata de exceptie, iar daca se strecoara in ea oameni comuni, atunci oamenii aceia nu vor putea face niciodata lucruri care tin de o viata superioara. E mai bine pentru toata lumea ca unii ca acestia sa ramana in afara manastirilor.
Arhim. Teofil Paraian
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.