Crestinismul se intelege ca fiind relatia omului cu Dumnezeu. Aceasta relatie are caracter istoric, prin urmare problema omului si a lui Dumnezeu se studiaza, se intelege in sens teandric-istoric.

Deasemenea, religia crestina, care este revelata, este cautarea omului de catre Dumnezeu. Aceasta cautare e lunga, ea are origini in creatie, cand omula fost creat dupa „chipul” si asemanarea lui Dumnezeu si pana la cuvintele Evangheliei: „si cuvantul trup s-a facut”. Prin icoana, ca reprezentare a lui Dumnezeu intrupa, Biserica Ortodoxa marturiseste despre asumarea firii omenesti in ipostasul Cuvantului lui Dumnezeu si deci despre mantuirea firii noastre.

Icoana „izvoraste astfel din invatatura despre mantuire”.

Argumentul principal al cinstirii icoanelor este, deci, intruparea lui Hristos:

„Odinioara Dumnezeu, cel netrupesc si fara forma, nu se reprezinta nicidecum in icoana. Dar acum, dupa ce s-a aratat in trup si cu oamenii a petrecut, infatisez in icoana ceea ce este vazut al lui Dumnezeu”, ne spune Sf. Ioan Damaschinul.(Cuv.I.despre icoane)

Dar, inainte de a intra in aceasta problema, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, fata de interdictia mozaica a chipului cioplit, o pretioasa precizare a deosebirii intre idol si simbol. El a fost facut pentru prima data in istorie de catre Parintii Bisericii in timpul marilor contoverse iconoclaste.

Prin ea a putut fi impacata in constiinta crestina, contradictia aparenta din Vechiul Testament intre interdictia chipurilor cioplite(Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) si porunca de a se turna doi heruvimi in cortul sfant ( Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un sarpe de arama ca semn a lui Hristos (Numeri 21, 8-9).

Iata un citat clasic a Sf. Teodor Studitul (Antiorh I)

„O ce nebunie! Negatia (inchinari la idoli), opreste a se asemana Dumnezeu cu o faptura din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmatia vrea sa ridice pe Israel pe o cale simbolica, prin anumite clipuri si forme la contemplarea si slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este si chipul (paradigma) intregului cort o manifestare vazuta a slujirii in duh, desemnata prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”.Acest text face o diferentiere clara intre idol si simbol. Idolul fixeaza spiritul inchinatorului la lumea creata, simbolul priveste la inaltarea mintii omenesti dincolo de el, la contemplare si inchinare spirituala a lui Dumnezeu. El nu e o realitate pentru sine, ci in functie de o alta realitate pe care o simbolizeaza. El e o scara care ajuta spiritul sa urce la realitatea simbolizata. E vazut deci in functie de transcedenta. Idolul nu inalta spiritul la o trascendenta, ci il coboara in creatie, il reduce la datele imanentului, dar acest imanent e divinitatea. Patriarhul Nichifor Marurisitorul zice: „Sensul idolilor si al inclinarii lor de catre cei rataciti, ramanand la ceea ce se vede si neputand indica mai mult. indreapla mintea omului la pieire si la materia nensufletita”. De aceea Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 8,4) spune: „Nu este vreo putere in idoli, ci sunt pietre si demoni.”. Tocmai pentru faptul ca idolii simbolizeaza forte imonente, exagerate demonic, sau asociat mituri, care personifica aceste forte, iar cultul lor e legat de mituri animand si el acele patimi in oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. In schimb simbolul sacru e un semn sensibil al prezentei lui Dumnezeu, depilda: „Sa faci 2 heruvimi din aur,. sa fie aripile intinse pe deasupra. „Acolo Ma voi intalnii cu tine” iata deci imagini aseazate pe Chivotul Legamantului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice.

Prin simboalele sale, Vechiul Testament marturiseste credinta sa in comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile si o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Hristos.

Icoana nu mai este nici idol, care identifica natura sau diferitele ei forte cu Dumnezeu, nici simbol care atesta prezenta lui Dumnezeu dar Ii afirma distinctia de el, ci reprezentare lui Dumnezeu insusi devenit ipostasul personal a firii umane.

Icoana pastreaza distinctia intre creatura si Dumnezeu, dar vede intr-o fata umana creata pe ipostasul dumnezeiesc insusi devenit subiectul ei.

Ea este locul unei prezente harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugravit la ceea este in original.

Invatatura Bisericii despre icoana se bazeaza pe fundamentul ei hristologic, intruparea lui Hristos da sens icoanei, iar aparand icoana, ea a avut constiinta ca apara temeiurile credintei.

Pentru iconoclasti icoana veritabila este aceea identica cu prototipul, ajungand la concluzia ca singura icoana a lui Hristos ed Euharistia. Pentru Biserica Sfintele Daruri nu sunt o icoana tocmai pentru faptul ca sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac in imaginea, ci in „prea curat Trup si scump Sange” a lui Hristos. Notiunea de „icoana” presupune diferntierea esentiala dintre imagine si prototip. Ea este spune Patriarhul Nichifor, o asemanare a prototipului, dar se deosebeste prin natura de acesta. Daca nu se accepta aceasta distinctie se ajunge la idolatrie.

Pentru iconoclasti nu poate fi icoana, decat aceea xare poate reprezenta cele 2 naturi ale lui Hristos, umana si divina. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face insa o distinctie clara intre naturi pe de o parte si persoana, pe de alta. De aici icoana nu reprezinta nici natura umana, nici cea divina, ci persoana, spune Teodor Studitul a unei Persone divine intrupate, in cazul lui Iisus Hristos. Icoana se leaga de prototip pentru ca ii reprezinta persoana si ii poarta numele. Dar se face distinctia neta: „In Treime, Hristos se deosebeste de persoana Sa. In icoane, El se deosebeste de propia Sa reprezentare prin natura” ne spune Teodor Studitul.

De la interzicerea picturii, reprezintarii lui Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Impotriva lui Leon al III, care a dat un Edict in sensul acesta, Sfantul Ioan Damaschin arata sensul acestei interziceri:

„Daca pictezi imagini ale lui Hristos fara sa le pictezi si pe cele ale sfintilor, e limpede ca ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfintilor”.

El percepe legatura intima ce exista intre venerarea icoanelor si cea a sfintilor. Refuzand venerarea sfintilor se sfarseste logic prin a se respinge venerarea moastlor, si in general, a tot ceea ce este material.

Pentru ortodoxie, mantuirea este legata tocmai de materie, fiindca ea este realizata prin unirea ipostatica dintre Dumnezeu si trupul omenesc.

Sfantul Ioan Damaschin raspunde in acest sens:

„Nu ador materi, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit sa locuiascain materie si Care, prin cele materiale, mi-a dus mantuirea”.

Pentru Sfantul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urata Domnului: „Nu e urata de Dumnezeu, o, cugetator al desertaciunii, ci e chiar foarte iubita”.

Fiindca, altfel, cum ar fi facut ceea ce I-a fost urat sa faca? Caci nimic nu are atat de primordial omul intre insusirile Lui, ca putinta de a fi infatisat in chip. Iar ceea ce nu poate fi infatisat in chip nu e nici om, ci vreun avorton. Vezi, prin desartele tale cuvinte, ce deduci ca e Hristos, cel ce, pentru imensa lui bunatate, a iubit sa se faca om adevarat in toate?. Si cum se va crede ca si-a luat trup din Sfanta Fecioara, daca nu se zugraveste in icoana la fel ca noi?.

Daca nu se infatiseaza in icoana, nu e din ea trupul, ci ceva deosebit. Si ca urmare, Rascumparatorul nu a dat mortii pretul pentru noi. nici n-a infrant pentru sine imparatia mortii. Nu a omorat moartea in trup, nu om a inviat in Hristos cei ce am murit in Adam.

Departeaza-te, deci, de la ratacire, de voiesti, omule, si cunoaste ca Hristos, facandu-se om adevarat, a fost vestit de cuvantoaatorii de Dumnezeu ca unul ce poate fi descris prin cuvinte si zugravit. Pentru ca cele ce cuvantul le infatiseaza istoriei prin auz, acelea pictura tacand le arata prin imitare”.

Sfantul Teodor Studitul vede implicata in negarea icoanei, negarea intregii opere de mantuire a lui Hristos, a patimii, mortii etc. El constata paralelismul intre cuvantul despre hristos si icoana Lui. Caci si cuvantul zugraveste in mintea ascultatorilor un chip al lui Hristos.

A nega lui Hristos putinta de a fi zugravit in icoana, inseamna a nega toate insusirile Lui trupesti, deci a cadea in dochetism.

Nicaieri nu se spune ca Hristos a fost fara chip. Icoana aceasta arata ca a avut chip, a luat chip de rob, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. In inima iconoclasmului si a tuturor ereziilor tipice. Parintii au descoperit „reductia si chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a indumnezeirii.

Stelian Gombos

.