Starea primordiala a omului dupa invatatura catolica
Primul om era alcatuit, dupa Biserica apuseana, din doua parti: din elementele constitutive naturale si din darurile supranaturale ale gratiei. Elementele naturale sunt trupul, care in sine nu era nici nemuritor, nici nepatimitor, si sufletul rational si liber, care reprezinta chipul lui Dumnezeu in om. Darurile supranaturale sunt asa numita justitia originalis, sau totalitatea avantajelor care impodobeau fiinta umana, ca nemurirea trupului si libertatea lui de patimi si boli, armonia impulsurilor si poftelor sufletului, care se supuneau ratiunii, stapanirea omului peste natura, dar mai ales si prin excelenta un grad cu totul superior de desavarsire intelectuala si morala.
Foarte clar expune ideia aceasta Bellarmin. Omul fiind compus, zice el, din spirit si materie, spiritul e purtat spre binele spiritual si inteligibil, iar materia spre cel trupesc si sensibil; dar aceasta opozitie intre cele doua porniri ale omului intretin in el o lupta ce-l impiedica de la infaptuirea cea dreapta si ridica nenumarate greutati in calea savarsirii binelui. Dar providenta divina i-a dat omului darul supranatural sau justitia originara ca pe un leac impotriva acestei boli si ca pe un frau, prin care nu numai partea inferioara a omului e tinuta in ascultare de cea superioara, ci si cea superioara si mai dumnezeiasca e tinuta cu usurinta in legatura cu Facatorul ei, Dumnezeu. Deci corectitudinea partii inferioare a omului e un dar supranatural, neprovenind si neputand proveni din puterile firii. Unde acest dar supranatural se retrage si omul e lasat cu fiinta lui naturala, inceteaza si armonia partii spirituale si materiale a omului si se starneste lupta celor doua elemente ale lui.
S-a reprosat catolicismului ca, considera legatura intre dreptatea originara si fiinta omeneasca asa de exterioara si de mecanica, incat omul natural inainte de cadere nu e nimica altceva decat purtatorul pasiv al darurilor supranaturale ale dreptatii. Misiunea dreptatii originare nu consta in altceva, cum am vazut, decat sa tina in frau pornirile psihice prin ratiune, infaptuind "corectitudinea partii inferioare" si tinand pe cea superioara in ascultare de Dumnezeu. Dar in felul acesta firea omeneasca nou zidita, apare in sine goala de orice demnitate si noblete, ca una ce consta din elemente prin fire contradictorii si e expusa unei perpetue ciocniri intre ele.
Pe de alta parte, conceptia aceasta face cu totul neinteleasa caderea lui Adam. Daca ceea ce il tinea pe Adam intr-o stare superioara celei a omului cazut, era exclusiv fraul darului supraadaus, natura in sine fiind si inainte de cadere la fel cu cea de dupa aceea, cum se face ca la un moment dat acest frau n-a mai reusit sa-si implineasca rostul lui?
Natura lui Adam nici in momentul caderii n-a fost altfel decat inainte. Ea mereu trebuia sa se miste impotriva fraului. Daca in momentul caderii fraul a cedat, inseamna ca a vrut sa cedeze, sau a fost prea slab ca sa reziste in mod statornic. Vina caderii e aruncata asupra lui Dumnezeu, in doua sensuri: ca n-a putut face decat o natura sfasiata de tendinte contradictorii, deci pornita spre pacat, si ca fraul dat ca remediu l-a retras de buna voie, sau s-a dovedit prea slab. Pentru catolici, caderea lui Adam ramane un mare mister. Iar pacatul stramosesc devine o simpla lipsire de darurile supradause, precum dreptatea in Hristos, un element cu totul exterior, legat mecanic cu firea omeneasca.
-
Faptele bune in invatatura ortodoxa si catolica
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.