Doctrina crestina este formulata ca raspuns la provocarile pe care le aduc alte conceptii despre lume la adresa invataturii Bisericii. Doctrina creatiei a constituit raspunsul dat de Biserica relatarii platoniste cu privire la creatie. Sa revedem ce voia sa spuna Biserica prin creatie ex nihilo, din nimic.

Primul lucru pe care aceasta doctrina ni-l spune este ca lumea nu este din eternitate. Daca ar fi eterna, n-ar fi fost nevoie sa fie creata.

Daca n-ar fi fost creata din nimic, ar insemna ca a fost creata din ceva care ar avea o alta existenta. Daca acest ceva ar fi fost deja in existenta, ar fi trebuit sa fie asa anterior creatiei lumii, in care caz acest ceva n-ar putea fi in cadrul limitelor timpului sau cu adevarat creat. Ar fi trebuit sa fie o creatie eterna care ar fi facut lumea eterna in mod necesar, dupa cum credea Origen si dupa cum crezusera grecii antici cu mult timp inaintea lui.
Creatia ex nihilo

Insa Biserica Crestina a respins aceste idei. A invatat ca lumea nu este eterna, ci "era o vreme cand nu era". Daca lumea "nu era", nu avea existenta, ce era? Era Dumnezeu. Nu era decat Dumnezeu. Aceasta este prima consecinta a conceptiei despre creatia ex nihilo.

O a doua consecinta este ca daca lumea a fost creata din nimic, este de asemenea posibil sa se intoarca in nimic. In cazul cand ceva nu este etern, nu poate trai etern. Lumea exista intotdeauna intr-o anume relatie cu acest nimic, ramane expusa lui si pasibila de a reveni la nimic. Atanasie spune, in lucrarea „Despre intrupare", ca natura fiecarei fapturi are inauntrul ei acest neant care poate aduce cu sine sfarsitul ei. Intrucat „nimic etern" nu poate fi creat, creatia trebuie sa fie muritoare si propria sa disolutie este latenta peste tot inauntrul ei.

Daca lumea a iesit din nimic si este destinata sa dispara inapoi in neant, ce existenta reala are? Pot fi evitate disparitia si moartea ei? Daca Dumnezeu a creat o lume din nimic, acea lume este pasibila sa se intoarca la nimic. Insa Dumnezeu nu a facut lumea cu intentia ca aceasta sa dispara, ci ca sa aiba viata. Propria sa natura nu ingaduie lumii sa supravietuiasca. Atunci cand Dumnezeu a creat lumea pentru viata si cu intentia ca ea sa transceanda neantul, El nu a dat naturii ei mijloacele de a-si asigura nemurirea. Aceasta ar fi facut lumea eterna, caci ar fi insemnat ca nu mai era creatie, ci nemuritoare si astfel un dumnezeu de drept. Daca Dumnezeu ar fi dat creatiei puterea de a-si asigura propria sa supravietuire, desi a inceput din nimic, lumea ar fi in stare sa devina eterna prin latura. Aceasta ar insemna ca Dumnezeu sa fi creat un alt dumnezeu, etern.

Pe de o parte avem pe Dumnezeu, Care este viu in sine in chip vesnic. Pe de alta, avem o lume ce este fara propriile sale mijloace de viata, si astfel fara eternitate. Nimic dinauntrul ei nu poate da putinta supravietuirii sale permanente. Procesele disolutiei si mortii noastre incep in momentul in care ne nastem. Toate legile vietii si naturii sunt de asemenea legi ale mortii. Viata si moartea se desfasoara in paralel. Singurul mod in care ceva creat poate transcende moartea si deteriorarea este prin ramanerea in comuniune constanta cu Dumnezeu cel vesnic. Dumnezeu si lumea trebuie sa fie in comuniune, si mijlocul ales pentru aceasta comuniune este umanitatea.

Comuniunea cu Dumnezeu este scopul creatiei omului. De ce l-a ales Dumnezeu pe om pentru comuniune mai degraba decat pe orice alta fiinta? Intrucat trupul sau este alcatuit din toate elementele materiale, omul este legat de toata creatia, si toata creatia are o participare in om. Datorita legaturii reprezentate de trupul omenesc, intreaga lume creata poate sa ajunga in comuniune cu Dumnezeu si sa primeasca viata din acea comuniune. Daca Dumnezeu ar fi ales puterile netrupesti, ingerii, nu ar fi fost loc in aceasta comuniune pentru lumea materiala.

Omul a fost creat la sfarsitul intregii creatii, astfel incat sa aduca toate cele create la Dumnezeu cel necreat si sa le uneasca intr-o relatie permanenta. Atunci cand lumea creata este in relatie cu Dumnezeu cel necreat si vesnic, viata sa nu va ajunge la un sfarsit; aceasta relatie nu-i va permite sa moara. Creatia omului ii confera creatiei sensul ei. In lucrarea Despre intruparea Cuvantului, Atanasie a aratat ca Dumnezeu a ales aceasta forma de intrupare pentru Logosul incat lumea sa depaseasca intotdeauna neantul si sa aiba viata fara sfarsit. Omul este singura creatura care deopotriva cuprinde lumea materiala si o intrece, ingerii nu au nici o legatura cu materialitatea creatiei, impartasim mortalitatea creatiei: intrucat moartea este transmisa de trupurile noastre, murim asa precum o face orice alta faptura vie, si astfel participam la experienta mortii din lumea creata.

Omul a fost creat pentru a uni toata natura cu Dumnezeu, insa omul a refuzat sa accepte ca acesta era scopul lui. A decis sa nu urmeze acest plan, ci sa faca un altul, in care sa devina el insusi Dumnezeu. Adam credea ca, devenind Dumnezeu, lumea ar fi fost in stare sa surmonteze neantul si sa traiasca in continuare fara limite, si ca ar fi trait la randul lui pe veci. Cunoastem aceasta sub numele de „Cadere". Lui Adam i se daduse libertate si, cu ea, capacitatea de a spune „nu". Astfel, Adam a spus „nu" pentru ca pur si simplu putea, si acesta a fost modul in care Adam si-a exercitat libertatea.

Doctrina creatiei aduce intrebarea cu privire la motivul pentru care omul are libertate. De ce Dumnezeu nu a facut lucrurile intr-un asemenea fel, incat acest proiect sa nu dea gres? Poate ca nu-L putem intreba pe Dumnezeu de ce a facut lucrurile intr-un anume fel si nu in altul, insa putem recunoaste ce s-ar fi intamplat daca Dumnezeu ar fi facut lucrurile in mod diferit. Daca omul ar fi fost creat fara libertatea de a alege sau a refuza, aceasta unire ar fi avut loc intrucat lumea n-ar fi fost capabila s-o evite. Insa Dumnezeu nu a intentionat pentru lume o relatie care sa faca libertatea imposibila. El a creat lumea ca pe o entitate cu totul distincta de Sine, nu astfel incat sa poata functiona ca un mecanism manat de propria Sa necesitate, ci astfel incat sa aiba propria sa independenta reala si sa lucreze din propria voie libera, asa cum o face si Dumnezeu.

Dumnezeu nu a avut in vedere o lume care sa nu aiba nici o vointa de a exista. Nu este un act de dragoste sa fortezi o relatie cu cineva care nu vrea acea relatie. Dumnezeu a dorit sa creeze o lume care sa vrea sa existe, si din acest motiv a dat omului libertatea de a spune „da" sau „nu" acestui proiect. Faptul ca omul a ales „nu" si continua sa aleaga „nu" chiar atunci cand e pe deplin constient ca aceasta il va conduce la moartea sa, ne spune ca Dumnezeu n-a vrut o lume care sa existe fara libertate. Lumea are libertatea de a decide impotriva propriei sale vieti. Asa se pare ca alegerea lui Adam a fost sa nu primeasca aceasta relatie si astfel sa refuze viata.

Lumii i-a fost ingaduit sa existe, fara vreo interventie suplimentara din partea lui Dumnezeu. insa este important sa realizam ca, daca creatia ar fi fost abandonata in forma de libertate aleasa de Adam, lumea ar fi ajuns la un sfarsit. Alegerea lui Adam a fost respectata de Dumnezeu, insa Dumnezeu n-a incetat niciodata sa lucreze pentru a ajuta lumea sa traiasca, si aici intervin doctrinele referitoare la providenta si mantuire. Dumnezeu Se confrunta cu consecintele alegerii lui Adam, asa incat intreaga lume nu se desira ca urmare a acestei alegeri.

Ioannis Zizioulas

Articol preluat din volumul, "Prelegeri de dogmatica crestina", Ed. Sophia

Cumpara volumul Prelegeri de dogmatica crestina de pe Magazinul online Carti.CrestinOrtodox.ro

 

.

• 1 septembrie - inceputul unui nou an bisericesc
  Publicat in : Religie
• Un altfel de inceput
  Publicat in : Credinta
• De ce unii oameni se nasc frumosi fizic, iar altii urati?
  Publicat in : Editoriale