Viaţa primilor oameni în Rai era ceva sublim, ceva unic. După Sfântul Ioan Gură de Aur, „primii oameni trăiau într-o fericire nemăsurată, fiindcă nu aveau nicio nevoie trupească,; trăiau pe pământ ca îngerii în ceruri, trăiau fără nicio suferinţă, deşi aveau trup materialnic [...]. Trăiau cu adevărat o viaţă fără necazuri, o viaţă, fără dureri, o stare îngerească [...], bucurându-se de cinstire înaltă din partea lui Dumnezeu, fără să fie cu nimic mai prejos decât îngerii". „Erau lipsiţi de necazuri, de griji, de dureri şi de alte nevoi ale traiului [...]. Nu aveau niciodată vreo întristare, vreo durere, vreun suspin."

Totodată, la porunca lui Dumnezeu, toată lumea materialnică i s-a supus omului (Facerea 1, 28). „După cum Dumnezeul tuturor are putere asupra tuturor făpturilor Sale, asupra celor văzute şi asupra celor nevăzute, fiind Creatorul a toate, la fel, zidindu-l şi pe acest animal raţional, omul, a vrut ca el să aibă putere peste toate cele văzute [...].
De aceea, l-a aşezat stăpân peste toate cele ce se văd", „peste cele necuvântătoare şi neînsufleţite".

Adam, căruia „mi-i lipsea nimic din bunătăţile dumnezeieşti", era, de asemenea, „plin de toată înţelepciunea şi deşteptăciunea", căci Dumnezeu îi dăruise „înţelepciune negrăită" şi totodată îl înzestrase cu „harisma prorociei".

Foarte elocvent este şi Sfântul Ioan Damaschin, care într-o remarcabilă lucrare de-a lui descrie viaţa fericită a omului din Rai şi, de asemenea - ceva foarte important şi vrednic de maximă atenţie - starea lui duhovnicească.

După cum omul, spune Sfântul Damaschin, este sensibil şi noetic, aşa şi Raiul era sensibil şi noetic. Aşadar, Adam, deşi trăia cu trupul în Raiul pământesc sensibil, în acest spaţiu preafrumos, totodată avea comuniune sufletească cu Dumnezeu.

„Sufletul lui era o casă care-L găzduia pe Dumnezeu, era înconjurat de harul lui Dumnezeu şi se desfăta în roadele preadulcii contemplări. Şi întrucât nu ajunsese încă la a fi «după asemănarea lui Dumnezeu», această contemplare în care se desfăta atunci era iluminarea minţii [...], rugăciunea minţii, adică pomenirea neîntreruptă a lui Dumnezeu."

După părerea aceluiaşi sfânt, „Dumnezeu l-a creat pe om lipsit de răutate, virtuos, lipsit de necazuri, fără griji, înzestrat cu toate bunătăţile". Avea toate aceste virtuţi, „deoarece consecinţa stării lui lăuntrice bune a fost şi renaşterea vieţii lui exterioare".

Adam era împăratul întregii creaţii, dar simultan era şi om ceresc. Nu numai că împărăţea, ci era şi împărăţit şi îndrumat de Dumnezeu. „Insuşirile îngereşti ale primului om şi învăţătura (Sfântului Damaschin) că era iniţiat în tainele făpturilor închipuite (adică ale îngerilor) şi împărăţit de Dumnezeu, precum şi învăţătura că, în vreme ce era pământesc, totodată era şi ceresc, arată starea lui duhovnicească. Mintea lui vedea harul lui Dumnezeu, adică avea rugăciunea minţii, şi în felul acesta îi urma pe îngerii care-L slăvesc neîncetat pe Dumnezeu."

Intr-adevăr, când Dumnezeu l-a creat pe Adam, i-a transmis acestuia „harul dumnezeiesc". Adică avea „harul de la Dumnezeu şi prin acest har avea comuniune adevărată cu Acela. Adam, aflat în Raiul sensibil, trăia şi Raiul noetic, adică se hrănea cu contemplarea lui Dumnezeu [...]. Iar aici este remarcat (de către Sfântul Damaschin) faptul că această contemplare a lui Dumnezeu era cea care-i dădea plăcere şi bucurie. Prin urmare, bucuria şi plăcerea erau prin excelenţă duhovniceşti, nu trupeşti. Cu alte cuvinte, mintea îi era neîncetat la Dumnezeu".

„Sufletul omului înainte de cădere trăia în starea lui firească [...]. Adam înainte de cădere se afla într-o stare binecuvântată, mintea lui era în iluminare, avea pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, era iniţiat în cele dumnezeieşti şi le contempla, era mger. Aceasta era starea firească a omului."

După părerea Avvei Dorotei, Adam „trăia în fericirea Raiului cu rugăciune, desfătându-se în contemplarea lui Dumnezeu, având toată cinstirea şi slava, dar şi simţurile sănătoase, şi rămânând «după fire»; tocmai cum a fost creat".

De asemenea, după Sfântul Atanasie cel Mare, Adam, datorită curăţiei sale sufleteşti de la început, avea posibilitatea să aibă neîncetat mintea îndreptată cu multă familiaritate şi îndrăzneală către Ziditorul lui şi să se desfete în contemplarea lui Dumnezeu.

Iar după Sfântul Vasile cel Mare, Adam era foarte fericit de toate cele pe care le trăia şi le vedea. De aceea, Il iubea foarte mult pe Creatorul lui, Care-i dăruise desfătarea în viaţa veşnică, Care-i dăduse putere asemenea îngerilor, cu care şi convieţuia, dar, mai presus de toate, care-l învrednicise să trăiască bucuria negrăită de a vorbi cu El şi de a fi „ascultătorul glasului lui Dumnezeu".

Primul om era părtaş al Treimii începătoare de viaţă. „Trăia avându-L pe Dumnezeu ca centru al vieţii. Pe toate le primea ca daruri ale lui Dumnezeu si pe toate I le întorcea lui Dumnezeu în dar. Adică avea loc un schimb de daruri. Aşa era viaţa primilor oameni, atâta vreme cât au rămas deschişi iubirii lui Dumnezeu. Intreaga lor viaţă era p mulţumire, o manifestare de recunoştinţă faţă de Tatăl ceresc. Era o viaţă de iubire. Tot ceea ce făcea omul era o expresie a iubirii lui Dumnezeu şi a semenului său."

Arhimandritul Vasilios Papadaki
Asceza ortodoxa, Egumenita

Cumpara cartea "Asceza ortodoxa"

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: