Într-o dispută între un ateu și un credincios este posibil ca argumentele credinciosului să pară mai bune, astfel ca existența lui Dumnezeu și a Raiului să fie posibile. Omul devine înclinat să creadă, iar asta pare să fie o înfrângere pentru diavolul care întotdeauna a căutat să facă oamenii să nu mai creadă. Dacă nu a reușit să elimine credința, atunci oamenii sunt salvați, căci credința este condiția de bază a mântuirii. De aici, credincioșii pot fi mulțumiți și împăcați, au reușit să câștige o bătălie importantă. Așa să fie însă? Credința este necesară, dar este ea oare și suficientă? Putem fi siguri că dacă știm că Dumnezeu există, ne și apropiem de El? Este o cale de străbătut aici, pe care nu sunt sigur că o parcurgem.
De ce am dori să fim rezonabili? Trăim printre oameni care nu au încredere în revelație, sunt sceptici față de viața de apoi, de rai și iad, preferă ceea ce este palpabil, verificabil empiric, iar ceea ce depășește limitele înguste a ceea ce li se pare lor posibil, este respins. Cum noi, credincioșii, trăim printre ei, împărtășim multe din idealurile lor, avem dorințe și preocupări similare, vrem să fim percepuți asemenea lor, vrem să-i convingem că suntem normali, că este rezonabil ceea ce spunem despre credință. Este o acțiune lăudabilă, în care se întâlnesc dorința de a fi ca ei și de a-i face pe ei să fie ca noi, dar, dacă stai să te gândești mai bine, nu are prea mare rost. Pentru că nu e suficient să știi că Dumnezeu există, dacă rămâi doar la nivel teoretic, dacă nu faci din căutarea Lui scopul suprem al vieții, la care toate celelalte activități ale tale vin doar ca să îl realizeze prin viața ta practică. Ori, acum se pare că trăim într-o lume care ne oferă atâtea moduri plăcute de a ne petrece timpul ce ne-a fost dat, încât ne alipim cu totul de satisfacțiile lumești, încât chiar dacă mai credem în viața de apoi, nu o mai urmărim, nu ne mai interesează, ba chiar căutăm să o evităm cât mai mult cu putință.
Diavolul bătrân către unul mai tânăr și lipsit de experiență: „un Dumnezeu rezonabil, o eternitate rezonabilă și un rai rezonabil înseamnă fără Dumnezeu, fără eternitate și fără rai, atâta timp cât “rezonabil” nu este însoțit de “dezirabil”. Un Dumnezeu și un cer pe care nimeni nu și le dorește sunt singurele pe care le acceptăm.” (C. S. Lewis)
Pentru a intra în rai trebuie să te nevoiești, ceea ce acum oamenii nu prea mai acceptă să mai facă. Este ca în parabola lui Hristos în care cei chemați la nuntă își găsesc diverse pretexte ca să nu onoreze invitația: unul și-a luat țarină, altul boi și altul nevastă. În toate se arată cum oamenii sunt mai preocupați de viața lor, de felul cum pot petrece mult și bine pe pământ, până la vârste îndelungate, și de-abia apoi, bătrâni și storși de puteri, după ce-au luat totul de la viață, să accepte, când nu mai au încotro, să ajungă în împărăția Domnului.
E ceva mai greu de explicat și de acceptat. Suntem răniți de viață, bolnavi, dependenți de ea, alipiți celor pământești, căutăm să trăim confortabil și, chiar dacă știm că viața nu se sfârșește cu existența noastră terestră, ne e frică de moarte și de ce se întâmplă cu noi după ce murim. Lumea de apoi ne este necunoscută și, chiar dacă există vagi mărturii ale câtorva care, aflați în moarte clinică, s-au întors printre noi, tot nu știm ce va fi după. În schimb, aici se poate trăi, avem bucuriile noastre, plăceri de care nu putem să ne dezlipim, astfel că moartea ne apare ca o smulgere brutală din locul în care ne simțim bine către ceva lipsit de claritate.
Impresia mea este că oamenii de dinaintea noastră acceptau mult mai ușor să moară. Era o caracteristică a lor, nu existau nici atâtea posibilități de a-ți prelungi viața, nici atâtea plăceri de care să te lași acaparat. Oamenii mureau mai de tineri, nu exista protecția muncii, nici vaccinuri și nici antibiotice. NU priveau meciuri de fotbal televizor, nu se revoltau împotriva orânduirii pe facebook, nu priveau filme pe netflix, vara le era prea cald că nu aveau aer condiționat, iar iarna prea frig, că încă nu-și puseseră centrale cu termostat ca să le regleze temperatura. Nu aveau motive să să fie atît de strâns legați de lume, prin urmare se puteau desprinde mult mai ușor de ea, nu aveau atât de multe de făcut în viața aceasta, deci se puteau gândi mai mult la ceva va fu după ea.
Noi acum, chiar dacă ne declarăm credincioși, beneficiem din plin de prea multe înlesniri ca să ne mai dorim cu adevărat lumea de apoi. Facilitățile de aici ne ocultează lumea de dincolo. Doar pentru că încă murim, o problemă pe care știința încă nu a rezolvat-o, dar mișcarea transumanistă se pregătește să transforme în nemuritori pe cei dispuși să plătească sume colosale pentru asta, încă ne mai gândim la viața de dincolo.
Ne-am obișnuit prea mult cu viața ca să mai fim de acord să o pierdem, chiar și atunci când nu pare să fie numai lapte și miere. Pe facebook este o revărsare continuă de ură, totuși nu renunțăm să intrăm în rețea și să ne expunem părerile, pentru că în confruntarea cu cei de alte păreri simți că ești viu, că faci ceva important (una din iluziile pe care le nutrim), devii dependent ca și de droguri sau de mâncarea bună.
Dacă, în actualul context, la stilul în care se scrie și se vorbește în presă, pe rețelele sociale și unii cu alții, ai începe să predici oamenilor bucuria, credința, pacea, îngăduința, grija față de cel care are alte opțiuni, ai face impresia unui pășunist, al unei limbi bucolice, depășit de evoluția istorică și culturală, inadecvat și ușor rizibil. Ai fi considerat fantezist și defazat, probabil lăsat în pace, ca unul care nu are suficientă minte și vigoare ca să se implice cu adevărat în problemele arzătoare ale zilei. Suntem amestecați cu furie în dezbaterile prezentului și, indiferent că susținem o poziție progresistă sau conservatoare, tot viața de aici o avem în vedere.
Ce am putea face? Să nu uităm că lumea, oricât de bune ar fi condițiile de trai, nu se va putea transforma în rai. Confortul, bunăstarea, dependențele de tot felul care ne țin legați de pământ nu creează un om mai bun, mai blând, mai înțelegător, mai dornic să-și ajute aproapele. Ba din contră, se pare că actualele condiții de viață dezvoltă în om egoismul, orgoliul, tot ceea ce ține de căutarea măririi de sine și a satisfacerii poftelor proprii, chiar de ar fi în dauna altora. Așa că, și fără să mai avem în vedere viața de apoi, tot putem să cultivăm virtuțile creștine: bucurie, pace, bunătate, dragoste și așa mai departe. Ca să mai rămânem în continuare creștini pe bune, nu doar în polemicile cu ateii, e suficient să fim atenți la oameni, să le vedem suferința dincolo de confort, și să ne rugăm pentru mântuirea tuturor.
Paul Curca
Paul Curca
-
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Viata de apoi in Babilonul antic
Publicat in : Babilonieni si Asirieni -
Viata de apoi in budism
Publicat in : Budism -
Viata de apoi la Celti
Publicat in : Celtii -
Viata de apoi in China antica
Publicat in : Confucianismul
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.