Stai, cu lumanarea aprinsa, in fata usilor imparatesti, din icoana Hristos te priveste cu nesfarsita mila si duiosie, dar si cu o anumita severitate. Ai venit incetisor la chemarea preotului: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!" Frica de Dumnezeu (in acceptia ei reala: pozitiva) ti-e, parca, mai mare decat oricand, credinta ai, caci altfel nu te-ai afla aici (dar asta nu-i chiar mare lucru - si dracii au!), cat despre dragostea ta, stii doar ca nu este pe masura. Esti de tot pierit, ti-e teama sa nu fii alungat deodata ca unul care nu ai haina de nunta, sa nu ratezi intalnirea mult dorita, precum alta­data fecioarele cu candela goala...

Te-ai spovedit, pe cat ti-a fost in putere tie si duhovnicului tau s-o faceti, ai fost dezlegat de atatea si atatea pacate, o lista lunga a fost citita in acest sens si aproape ca nu era pacat pe care sa nu-l fi facut, macar cu gandul. Dar duhovnicul a ramas in urma, te vegheaza even­tual de departe cu rugaciunile sale parintesti, iar tu esti singur in fata Potirului si in potir nimeni altul decat Cel spre care te indeamna si ultima fibra a fiintei tale, Cel la a carui prietenie ravnesti, dar pentru care nu lucrezi prea mult, Hristos smerindu-Se, pana la puterea ta slaba de primire, sub chipul chenotic al painii si al vinului.

Si in aceasta situatie de criza teribila, in aceasta clipa de suspendare, il auzi pe preotul liturghisitor incepand a doua­sprezecea rugaciune dintre cele ale canonului de dinainte de Impartasanie, apartinand, dupa traditie, Sfantului Ioan Gura de Aur: "Cred, Doamne, si marturisesc, ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu."

"Cel dintai sunt eu..." Este aici altceva decat un or­goliu divin sau decat o ipocrita smerenie. Simti ca este adeva­rul si, paradoxal, in ciuda preeminentei tale fata de toti pacatosii lumii, de pretutindeni si dintotdeauna, te simti mangaiat. Nu esti numai primul, esti si cel din urma, si pana la urma esti unicul, pentru ca acum, fata catre fata cu Creatorul, Man­tuitorul si doritul tau Prieten, ai incetat pentru cateva clipe orice judecata, orice raportare la altii.

Geniala aceasta inspi­ratie a Sfantului Ioan Hrisostom, dar si a celorlalti Sfinti Parinti care i-au asezat in acest loc rugaciunea in canon. Fara ea cred ca nici nu am fi in stare sa ne apropiem impacati de Sfanta Impartasanie. Sfintii Parinti nu erau "ritori", nu compuneau rugaciuni ca si cand ai face literatura, nici nu le intocmeau pentru altii. Rugaciunile sunt expresia trairii lor celei mai autentice.

Cand Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca dintre pacatosi cel dintai este el, isi asu­ma total aceasta conditie, ceea ce, privit intr-o lumina duhovniceasca si dinlauntru, este cat se poate de corect. Din potir, Hristos proiecteaza asupra ta o lumina atat de puternica, incat te simti de tot gol, dar, in acelasi timp acoperitoare, si ocro­titoare prin blandetea ei.

Pana la urma, viata noastra, aici si intru vesnicie, depinde foarte mult de acest "ccel dintai sunt eu". Usile imparatesti ale Sfintei Sfintelor si portile raiului ti se pot des­chide cand inima ta va murmura in deplina asumare si parere de rau acest adevar.

Omul a fost lansat de Dumnezeu la apa, pe "marea vietii", sa se calatoreasca in aceasta lume, ca o nava impeca­bila (fara hiba, va sa zica). Primul pacat, savarsit de om in rai, i-a produs alungarea si plecarea sa in lume, ca sa-si caute norocul, cum se spune in povesti. Norocul nu l-a prea gasit, in schimb s-a cam ratacit si, pentru a iesi la liman, a fost necesar ca insusi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvantul, sa coboare dupa el si sa-i puna la indemana, spre putinta de reintoarcere, scara de aur a invataturii Sale, probata prin viata jertfitoare de fiecare clipa. Ramane acum numai ca omul sa aburce la acest suis nesfarsit.

La nivelul personal al fiecaruia, pacatul se adauga de la intrarea sa in viata. Se stie ca si numai o zi de-ar vietui omul, tot ar pacatui intr-un fel sau altul in fata lui Dumnezeu. Mai "nevinovat" la inceput, tot mai responsabil pe urma, o data cu urcarea in varsta. Incet, incet, ne trezim cu un sac greu de pacate in spate care ne cocoseaza, ne striveste. Si atunci, cau­tam pe cineva care sa ne ajute sa nu ne prabusim sub el, care sa ne usureze povara, si acesta nu poate fi decat duhovnicul bun: Duhovnicul.

Un sentiment apasator de pacatosenie il insoteste, de-a lungul intregii sale vieti, pe credinciosul implicat. Cum poate fi compatibil sentimentul acesta cu bucuria? Mai este ea posibila si in ce conditii? Mai ales ca prima porunca data de Hristos dupa inviere aceasta este: "Bucurati-va!" (Matei 28, 9) si asta cu atat mai mult cu cat la cei vechi, din primele veacuri cres­tine (la Sfantul Ioan Casian, de pilda), intristarea aparea pe lista pacatelor.

Bucuria adevarata nu ne poate veni decat toc­mai din existenta lui Dumnezeu si din gesturile Sale delicate, irumpand dintr-o netarmurita iubire, pentru noi toti la un loc si pentru fiecare dintre noi in parte, din splendoarea creatiei, din convorbirile cu El, din reciprocele impartasiri ("Noi insine, si unul pre altul, si viata toata lui Hristos Dumnezeu sa i-o dam!"), din realitatea invierii si a vietii vesnice paradiziace in veacul ce va sa vie.

Timpul si spatiul, eternitatea si infintul, impartite cumsecade cu ceilalti, in proximitatea desavarsit-luminatoare a lui Hristos, intru prietenie, prin permanenta in­viere - aceasta este bucuria la care suntem indemnati si chemati. Bucuria vine si din aceasta posibilitate ce ni s-a oferit, prin dumnezeiasca milostivire, de a pregusta din cele ceresti inca de aici, de pe pamant. In pacate petrecand noi aceasta viata, putem fi bucurosi numai inscrisi in stradania necontenita de a accede la lumea izbavita de pacat a eshatonului.

Cum ar arata viata noastra daca n-ar fi pacatul? Ar fi raiul pe pamant, fara indoiala. Pacatul este cel care ne-a separat de raiul initial, pacatul ne poate lipsi de raiul final. Pacatul stri­ca prietenia, si mai ales, in chip cu totul dramatic, prietenia cu Dumnezeu. In loc sa urci, si sa accezi si la conditia de prieten, ramai numai la aceea de rob, nici aceea inteleasa cum se cuvine.

E pacat! Ce pacat! Sunt expresii folosite adeseori pen­tru a exprima realitatea in legatura cu ceva care se pierde, se risipeste inutil, caci pacatul asta este - risipire sterila a ceea ce ne-a dat Dumnezeu: curatie si disponibilitate spre bine, spre rodire. Toata lupta Bisericii, in intregul ei istoric, este aceea de a-l ajuta pe om sa nu plece de aici in pacat, ci impacat - cu sine si mai ales cu Dumnezeu.

Costion Nicolescu

• Smerenia
  Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: