Chipul ca o catapeteasma

Chipul ca o catapeteasma Mareste imaginea.

Ontologie. Omul este făcut „dupâ chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu (Facerea 1, 26). Chipul lui nu poate fi decât frumos. Numai omul are chip. Dincolo de orice chip
de om se află chipul lui Dumnezeu, mai exact al lui Hristos. Sărutând chipul celuilalt, şi pe Hristos din el Il sărutăm.

Chenoză. La rândul Lui, la „plinirea vremii”, Fiul lui Dumnezeu, Cel după al Cărui chip am fost făcuţi, a luat chip de om. Acesta este marele „scandal” al lumii! Piatra de poticnire a celor mai mulţi. A fost numai unul dintre paşi. EI, care este „maifrumos cu chipul decât oamenii toţi”, a coborât de pe această treaptă, smerită şi înaltă, deodată, şi „ca un om se vede mort şi fără de chip” (Prohodul Domnului). In lumea veche sclavii erau numiţi a-prosopon (= fără chip).

Oprelişte. „Să nu-ţi faci chip ciopliţi” (Ieşirea 20, 4). Aşa traduc românii. Alţi traduc cu imagine, statuie sau direct cu idol (în ebraica veche PeSeL). Fiul lui Dumnezeu este născut, nu făcut, este viu şi are chip. Chipul este revelat, nu închipuit. El este aşa cum este, nu cum credem noi că este.

Unicitate. Omul este în fel şi chip. (Chip şi fel sunt sinonime, în unele cazuri, între care, cu necesitate, şi în cel al creştinilor adevăraţi). Chipul este absolut personal, irepetabil. Persona desemna la romani masca. Masca este un chip care ascunde chipul adevărat, dar care vrea să comunice ceva dinspre sine. Prin chip ne asemănăm tuturor, prin chip ne deosebim de oricine. Chipul este alt ceva decât faţa sau figura. El prinde şi ceea ce răzbate din interior. Prin venirea lui Hristos persoana îşi scoate masca, se vădeşte, masca se face una cu persoana, după felul în care chipul lui Hristos s-a imprimat pe mahrama Veronicăi.

Frumuseţe. Omul frumos este numit chipeş.

Ubicuitate. Chipuri peste tot. O lume de chipuri. Chipuri pe pământ, chipuri în cer. Fericita lor întâlnire în Biserică, în jurul Chipului lui Hristos.

Străinătate. Cât de străin ne este propriul chip! Ne apărem atât de străini când ne privim fotografiaţi sau filmaţi... In oglindă ne privim superficial şi ne obişnuim oarecum cu chipul nostru. Ne suntem nouă înşine o taină fără sfârşit. Nu pentru noi ne este dat el, ci pentru întâlnirea cu ceilalţi. Pentru noi sunt chipurile celorlalţi.

Căutare. Ne naştem cu un chip şi suntem în căutarea unui chip. Suntem toată viaţa în căutarea unui chip, în căutarea chipului iubit, în căutarea chipului Iubitei (totdeauna cu majusculă)... (Iubita - Fata morgana?) Toată arta lumii, de la început până la sfârşit, este în căutarea chipului ei. Câteodată l-a şi aflat! Dar suntem mai ales în căutarea chipului lui Hristos, singurul care poate sătura setea noastră de chip.

Intâlnire. Ieşim în întâmpinarea celuilalt în primul rând cu chipul. Intâlnirea cu chipul... Intâlnirile noastre sunt (şi) întâlniri între chipuri. Ne dăruim celuilalt (şi) prin chip. De chip ne îndrăgostim la început. Chipul ne ţine în această stare supremă.

Presărătură. Ne este viaţa presărată cu chipuri dragi. Chipul bunicilor, chipul părinţilor, chipul prietenilor de tot felul... Cel mai adesea, într-o aură anume, chipul mamei, izvorând din chipul Maicii. Mai presus de toate chipul Iubitei (totdeauna cu majusculă).

Exprimare. Pe chip se citeşte trăirea omului. Pe chip se oglindeşte starea lui. Chipul exterior spune despre chipul interior. Se oglindeşte chipul interior, dar se oglindeşte şi chipul celuilalt. Chipul exprimă fiinţa, dar exprimă îndeosebi persoana. Sunt şi chipuri impenetrabile, pe care nu poţi citi reacţiile.

Slavă. Hristos Şi-a probat dumnezeirea şi prin Schimbarea Sa la Faţă, aşadar prin intermediul chipului. Omul este chemat şi el la propria-i transfigurare, precum şi la cea a lucrărilor sale, care vor fi după chipul său. Chipul fiecărui om este un dar care se cere lucrat. El poate fi întunecat, alterat sau, din contră, poate fi iluminat de lumina Schimbării la Faţă de pe Tabor.

Cinstire şi necinstire. Atitudinile noastre faţă de altul se exprimă adesea faţă de chipul său: sărutare, privire duioasă, admirare, încoronare sau, dimpotrivă, pălmuire, scuipare.

La ţărani exista atât un respect propriu, cât şi unul comunitar faţă de chip. Acest lucru este evident în felul în care este gândită pieptănătura, în care este învăluit capul
la femei sau acoperit la bărbaţi, în care podoabele subliniază slava chipului. Totul este de o infinită decenţă, de un fericit bun gust, de un rafinament incredibil. Tăietura are o importanţă, culoarea are o importanţă, felul de aşezare are o importanţă. Sunt acestea în vederea comunicării şi a mărturisirii. Nu se cuvine să apari în faţa lui Dumnezeu oricum, nu se cuvine să apari în faţa satului oricum. Ci după rânduială, după cuviinţă - cuviincios.

Nepăsare. „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut ?” (Eminescu) Imaginări. Tot felul de în-chip-uiri. („Ce-ţi închipui?” „închipuieşte-ţi!” „Mi-am închipuit eu!”) Sunt încercări mai fericite sau mai nefericite de a da chip unei realităţi pe care nu ai cunoscut-o. Există şi pre-închipuiri, imagini profetice ale unor imagini viitoare (ulterioare). Cuvânt greu.

Intruchipare. Este singurul substantiv creat cu ajutorul lui între, căruia Constantin Noica i-a ridicat un adevărat imn filosofic. Intruchipare vrea să spună deplinătatea exprimării, a reprezentării.

Extreme. „Cu nici un chip!” „Cu orice chip!” „în chip desăvârşit!”

Origine. Chip vine de la maghiarul kep. Oare ungurii au făcut tot atât de mult şi de multe cu acest cuvânt, ca şi românii?

Timpul. Daca timpul este, după cum a formulat în chip genial Părintele Dumitru Stăniloae, intervalul între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului, atunci chipul este cel mai evident marcat de acest traseu. Timpul îşi pune amprenta pe chip. Chipul este marcat de ceea ce se întâmplă.

Taină. Chipul este catapeteasma sufletului. Dincolo de el, se junghie pe altarul inimii Cuvântul-Pâine la flacăra cuvintelor imnice. Taina chipului este una dintre cele mai paradoxale pe care omul le întâlneşte. Chipul arată şi ascunde, desvăluie şi învăluie, descoperă şi acoperă. Cele dinăuntru şi cele din afară se întâlnesc pe chip, mişcându-l.

De aici şi fascinaţia chipului. Cât de frumos, cât de adevărat, cât de apropiat este un chip liniştit pe care se preling lacrimi, rănit fiind de milostivă săgetarea Duhului!

Chipuri de ţărani. Şi iată toate aceste chipuri de ţăran. De unde vin ele, din ce lume? Ce gânduri şi ce năzuinţe avântau acea lume? Cât mai păstrăm noi, fie şi lăuntric,
din ea ? Cât am trădat ?

Ţăranul este mai aproape de natură. Prin aceasta şi mai aproape, în chip natural, de Creator. Poate tocmai de aceea există în aceste chipuri de ţărani o divină simplitate, o simplitate originară, care-i aduce mai aproape şi de simplitatea finală, cea a Raiului lămurit de toate aluviunile nefericite. Şi mai răzbate din aceste chipuri un extaz venind dintr-un orizont tot mai inaccesibil nouă. Desigur, ţăranii vor fi fost şi, în parte, vor fi fiind oameni ca toţi oamenii, atinşi de toate bolile pe care umanitatea căzută le-a contractat. Numai că ei par a-şi fi însuşit mai apropiat vindecarea pe care Hristos a adus-o. Afli în aceste chipuri o nobleţe veche şi sfinţită, care nu ţine (numai) de avere, afli o frumuseţe măiestru desenată, o înţelepciune adunată cu temei prin filtrarea a multe veacuri. Chipuri fascinante de femei, cu o frumuseţe frustă, uneori aspră,  totdeauna neostentativă. Chipuri de bătrâni arate de timp, brăzdate adânc, cu priviri care văd „dincolo”. Chipuri de copii princiari, cu priviri uimite, în descoperirea tuturor aceste taine care compun fermecător lumea domestică. Chipuri de bărbaţi adevăraţi, îndârjiţi şi hotărâţi în lucrarea lor neîntreruptă, mereu pândiţi de varii primejdii, mereu purtători de paterne răspunderi. Chipuri de tineri, verigi sănătoase, arătând o constituţie interioară cristalină, o pornire încrezătoare pe firul moşilor lor.

Cât de integrate sunt aceste chipuri în peisajul cosmic şi în cel casnic, cât de bine se însoţeşte transfigurarea lor cu transfigurarea materiei, înflorirea reţinută a spiritualităţii lor cu cea a materialităţii obiectelor de care se înconjoară întru locuire slăvitoare! Fericită adecvare! De aici aerul general de smerită demnitate, de accentuată curăţie binefăcătoare, de lume care ştie să preguste de aici stabila rodnicie a lumii de dincolo. Şi, atunci, o dureroasă întrebare: cum am ajuns să risipim o asemenea moştenire de mare preţ ?

Desăvârşire. De la chip la icoană. Păstrarea veşnică a feţei. Chipul sfinţeniei. Chipul lui Hristos a devenit icoană, înveşnicit. Tot chipul este chemat să devină din chip cioplit, din chip idolesc sau idolatru un chip iconic, să-şi subţieze dimensiunile fizice, lăsând loc tot mai mult celor spirituale. Fiecare este chemat să-şi alăture chipul său chipului lui Hristos, molipsindu-se de Schimbarea lui la Faţă. Minunat este un chip luminat (de bucurie). Spune un colind: „Mesia - chip luminos'. Chip strălucitor.

COSTION NICOLESCU

Fragment din "Carte pentru indragostitii care vor sa se imprieteneasca", Editura Sophia
 

04 Iulie 2022

Vizualizari: 1065

Voteaza:

Chipul ca o catapeteasma 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE