Recent, un sondaj a tropait prin presa cu ideea ca romanii isi pierd increderea in Biserica. Cred ca asa ceva este imposibil. Caci pierderea increderii inseamna doar o credinta falsa sau, mai biblic spus, pierderea a ceea ce nu ai dobandit.

Desi suntem in epoca vitezei luminii si a stresului grabit, textul urmator cere o oarecare linistire spre a fi inteles cum se cuvine. Urmeaza un adevarat brain-storming.

Caci lucrurile profunde cer oarecare timp de reflectie. Puneti-va centurile, asezati-va confortabil, alungati orice bruiaj si…sa mergem.

Ce inseamna, de fapt, increderea in Biserica ? Raspunsul corect la aceasta intrebare ne va lamuri inexistenta vreunui motiv serios sau real pentru a ne pierde increderea in Biserica. Pentru a usura aflarea lui, sa citim atent cuvintele Sf. Pavel: credinta este incredintarea celor nadajduite (Evrei, 11,1)

Cand ne incredem in cineva sau ceva, nadajduim ca exista o rasplata, un scop, un tel sau o finalitate a increderii noastre. In cazul Bisericii, care ar fi aceasta? Desigur, cei care cunosc natura Bisericii, adevaratii credinciosi, „practicantii“, vor raspunde: mantuirea, iertarea de pacate, desavarsirea spirituala, viata vesnica in Hristos. Ceilalti, „nepracticantii“, probabil ca vor gasi alte raspunsuri care-l exclud pe Hristos. Prin urmare, fiecare gaseste in Biserica nimic altceva decat subiectul propriei credintei, Hristos sau orice altceva.

Ei bine, cum credinta este tocmai increderea ca vei atinge scopul credintei tale (ce paradox uimitor intre credinta si incredere), inseamna ca pierderea increderii in Biserica este similara cu pierderea credintei proprii, iar mai departe, cu neimplinirea (ratarea) scopului ei.

Am facut acest rationament, aparent complicat, pentru a intelege doar ca nu exista nici un motiv de pe fata acestui pamant care sa poata duce la pierderea increderii cuiva in Biserica, in afara de un singur motiv: subiectul increderii nu este Hristos, capul Bisericii. Adica avem de-a face cu o credinta „caldicica“, interesata, egoista, lumeasca.

Pentru aceasta situatie, Hristos are insa un cuvant scurt si clar: sminteala. El defineste tocmai situatia nefericita in care, avand o credinta neclara in Hristos, ratezi intalnirea cu El, deoarece te-ai lasat inselat pe drum de diverse ispite.

Este si situatia presupuselor motive de scadere a increderii romanilor. Acestea nu sunt decat exemple de pozitionare eronata a unora fata de subiectului credintei si, in consecinta, a increderii.

Mai intai, comportamentul preotilor nu are de-a face cu lucrarea lui Hristos in Biserica. Biserica si lucrarile din ea, impartasirea lui Hristos si a Duhului Sfant, nu au de-a face cu calitatea morala a slujitorilor ei. Nu preotii il sfintesc pe Hristos, ci exact invers: Hristos sfinteste pe preoti si credinciosi, pentru ca Biserica este sfanta prin sfintenia Capului ei, Hristos, si a Tainelor din ea. Altminteri, daca nu ar fi asa, omul nu s-ar mai sfinti, deoarece pacatele noastre ar intina pe Hristos, Biserica si Tainele ei. In realitate, noi ne spalam in Biserica de pacatele noastre, prin lucrarea de catre clerici a Sfintelor Taine, indiferent de vrednicia sau nevrednicia clericilor. Desi Hristos s-a dat pe mana oamenilor, acestia nu pot face ce vor cu El. Si oricat de nevrednici ar fi clericii, Biserica ramane infailibila. Ca urmare, nevrednicia unor clerici nu este motiv de scadere a increderii noastre in Biserica.

Este drept ca atunci cand nevrednicia unui slujitor atinge anumite limite, el este sanctionat, dar nu pentru ca l-ar intina pe Hristos sau Sfintele Taine, ci pentru ca el s-a smintit de ele, a iesit din comuniune cu Hristos si nu mai poate fi calauza credinciosilor. Cata vreme vor mai fi alti clerici, nu se anuleaza posibilitatea noastra de a ne mantui.

Apoi, s-a pomenit adeseori ca Biserica nu se implica in societate, ca este rece la dorintele credinciosilor ei. Hazul nebun si trist este ca, in realitate, societatea (mai ales cea sterila de religie, numita si civila, umanisto-secularista) nu prea se mai preocupa de Biserica, actionand haotic. Vrea programe sociale ale Bisericii, dar fara finantare. Vrea un popor educat si moral, dar nu vrea religie in scoli (adica o educatie a moralei). Vrea cultura si identitate, dar se razboieste cu simbolurile religioase care dau identitate spirituala. Vrea programe mediatice si public de calitate, dar intoxica publicul cu jeg mediatic. Caci deh, binele si pozitivul nu se cere de marele public, decat cu rare exceptii. Si-atunci, cine seamana vant, nu culege furtuna?!

Sa ne intelegem, dragi tovarasi si frati. Biserica nu este un colhoz, care a primit „de sus“ un plan cincinal de implicare cu de-a sila in viata credinciosilor sau a societatii. Ea este o comunitate a iubirii, in care oamenii se cauta reciproc si se ajuta, de bunavoie si nesiliti de nimeni. Sa nu invinuim Biserica de atomizarea si decaderea sociala in care ne-am lasat prinsi. Caci ea se adreseaza celui ce are ochi sa o vada, urechi sa o auda si inima sa o primeasca. E drept ca acestea se fac mai greu astazi, cand exista atata zgomot informational in jur. Iar daca vrem o Biserica implicata social, sa nu ezitam a ne implica noi insine in Biserica. Caci Biserica nu are numai cler, are si credinciosi. Cu cat ne implicam mai slab in Biserica, cu atat nu o vom intelege, iar indoiala si instrainarea isi vor face de cap cu noi.

In fine, Biserica este acuzata ba ca e mare afacerista, ba ca e netransparenta. Sa ne lamurim. Banii Bisericii se regasesc in beneficiul nostru, al celor care au inventat banii. Are Biserica bani, inseamna ca noi am avut sa-i dam ca sa existe pentru noi. Dar cine intreaba de banii Bisericii? Si cu se scop: vor sa-i dea sau vor sa-i ia bani? Pe de alta parte, am eu dreptul, ca privat, sa intreb de banii altui privat, intr-o institutie privata, desi este de interes public? Desigur, pot intreba doar de ai mei. Iar zona de bani publici atribuiti Bisericii este plina de date si cifre exacte, prin institutiile statului, abilitate cu distribuirea acestora, dar si prin comunicatele Bisericii, chiar daca sunt acuzate de imperfectiune. Numai cine nu vrea, nu afla. Si, daca prin absurd, s-ar fura toti banii Bisericii de catre popi, un singur si esential lucru nu poate fi furat: Hristos.

Apoi, sa ne intrebam: cum am vrea sa arate o institutie divino-umana, care este cea mai veche din Romania si utila pentru mai mult de 80% din poporul roman? Ar fi mai bine sa fie saracita in ultimul hal, needucata, dependenta politic de „inalte porti“, asa cum este politicul actual (destul ca politicul a redus poporul la populatie si ocupa ultimele locuri la incredere)?! Mai mult, vad ca se vocifereaza sus si tare pentru un amarat de 0,08% din PIB. In vremea asta, restul de bani publici se jumulesc furibund, de catre interese private, iar programe sociale bugetare, din restul PIB-ului, se vad cam rar. Basca, sectoarele bugetare cele mai importante pentru o natiune si viitorul ei (educatia, sanatatea, etc. ), desi finantate mult mai mult decat Biserica, sunt intr-un asa hal de vesnica tranzitie si reforma, de mi-e teama ca luminita de la capatul tunelului se transforma intr-o lumanare pe coliva neamului romanesc.

Sau oare sa fie vorba de o invidie sporita asupra singurei institutii care, chinuindu-se sa chiverniseasca banutul primit din saracia neamului astuia, cu toate imperfectiunile oamenilor ei, se straduieste sa-i arate romanului lumina vesniciei, astfel aruncand o puternica culoare a religiozitatii, intr-o Europa si Terra din ce in ce mai debusolate? Aruncarea cu piatra in Biserica nu ar face decat sa ne confirme ca suntem mai jalnici decat cei din scena prostituatei aduse la Hristos. Macar aceia, pana la urma, au plecat rusinati, aruncand pietrele si intelegand ca nu-i prea intelept sa-ti tai singur craca de sub picioare. Sau poate ca traim momentul in care rauvoitorul vine in chip de „inger al luminii“, ispitind colectivitati masive, la nivel global, cu o noua filozofie umanist-iluzorie. Asa cum a mai fost si cu iluminismul, nazismul sau comunismul, chiar si cu capitalismul, care au visat sau viseaza din destul ca pot darama Biserica si fura pe Hristos din inima poporului. Dar nu au reusit si nu vor reusi sa-i piarda decat pe „colaboratori”, pe cei care, lasandu-se smintiti, vad intunericul drept lumina.

Concluzie: smintitii, cei care-si pierd asa zisa incredere in Biserica, pierd doar scopurile lumesti si efemere ale credintei lor „caldute“. Acestora, Dumnezeu insusi le promite „varsarea din gura Mea“, adica indepartarea de El si ratarea mantuirii.

Parintele Eugen Tanasescu

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

.

• Increderea in Biserica si adevaratele pericole
  Publicat in : Religie
• O Biserica de incredere
  Publicat in : Editoriale