O Biserica de incredere

Nu cred in sondaje. Mai ales in acelea care masoara realitati diafane precum credinta sau optimismul, gradul de fericire sau reperele morale. Cred insa in capacitatea instrumentelor sociologice de a identifica si astfel confirma anumite tendinte. De a descrie, fie si doar cantitativ, transformari de substanta.

Un sondaj recent ajunge la concluzia ca romanii au incredere in institutiile administratiei locale, in armata si Biserica, dar si in serviciile secrete, strans legate de Banca Nationala, in organizatiile internationale de genul ONU sau UE si Comisia Europeana.

Dimpotriva, partidele si Parlamentul continua sa trezeasca suspiciuni, decidentii majori ai vietii noastre sociale fiind pe cat de puternici formal, pe atat de delegitimati la nivelul perceptiei. Pentru cineva care ne viziteaza tara, asemenea cifre sunt derutante. Nu mai putin si pentru observatorul intern neafiliat politico-financiar. Ele traduc, de fapt, o stare de spirit convulsiva.

Inainte de orice, gradul de incredere ar trebui stabilit in functie de alti termeni. In loc de „Aveti incredere in institutia X?” ar fi mai potrivit sa se intrebe „Va regasiti in institutia X”? Cum increderea este de multe ori un reflex al dorintei de a nu avea surprize – un „om de incredere” este acela de la care nu te astepti la ceva nou, care face acelasi lucru precum brutarul paine si macelarul carnati –, creditul acordat reflecta, in cele din urma, gratificarea pentru rezistenta la innoire, la reforma, la punerea in randuiala, la asumarea provocarilor. Dincolo de criticile curente, la ghiseu, marile institutii inspira incredere tocmai pentru ca se misca greu.

Bulversat de ritmul si de intensitatea tranzitiei, romanul nostru se refugiaza instinctiv in bratele statului paternalist si in cele ale matusii Europa, mai ales daca ii dau sau promit bani. In general, indiferent de cine comanda si realizeaza sondajele, nu gasiti cuvinte de bine despre oameni si institutii care vor altceva, care isi propun schimbarea mentalitatilor si corectarea practicilor. Dispretul pentru politicieni nu se prelungeste, compensatoriu, in forme active de combatere a coruptiei sau de participare civica. Voluntariatul nu suplineste absenta statului, asa cum filantropia oscileaza intre exercitiul de imagine si deducerile fiscale.

In acest context, cum ar trebui sa vedem scaderea increderii in Biserica? Sigur, ne referim aici la cea majoritara, ortodoxa. Ei bine, se pare ca Biserica face altceva decat ceea ce se asteapta de la ea. Surprinde prin initiative, proiecte, evenimente. Adica nu confirma predictibilitatea generatoare de liniste, de siguranta. Nu ar fi rau sa fie asa. Imi este teama insa ca „scorul” scazut se datoreaza scoaterii la suprafata a unei agende deloc comune. Impresia ca Biserica este „gestionara” credintei, ca banul este mai important decat persoana, ca zidurile sunt mai pretioase decat oamenii, se adanceste de la o zi la alta. Ce ar fi de facut? Iata tema unui alt posibil sondaj!

Radu Preda
Sursa: teologia-sociala.ro
 

.

• Un capitol necesar de istorie recenta. BOR si asumarea trecutului comunist
  Publicat in : Editoriale
• Meci istoric BOR - LGBT pe tema familiei
  Publicat in : Editoriale
• BOR si BBC
  Publicat in : Editoriale
• BOR si Academia Romana se opun proiectului de la Rosia Montana
  Publicat in : Editoriale