Orice neam, încadrat în propriile delimitări istorico-gcografice, îşi creează propriile valori, manifestate sub diverse forme. Creaţiile artistice şi literare, expresiile care prin uz devin bunuri comune, oricând la îndemână, poartă în ele zestrea spiritului unui neam. Ceea ce numim proverbe şi zicători sunt şcoli ale vieţii unui popor, care şi-a plămădit dospitura prin cuvinte vii, extrem de punctuale.
Intenţia de faţă priveşte atitudinea pe care o avem unii faţă de ceilalţi, într-un cadru generic. Cum ne raportăm la cei de lângă noi? Prin ce ochi îi privim? Unde ne încadrăm atunci când emitem judecăţi de valoare asupra cuiva?
Zicătoarea de faţă prezintă un tip de relaţie cu cei trecuţi într-o altă lume (spre veşnica întristare a celor care îi consideră pe cei adormiţi „în nefiinţă“). Buna cuviinţă îndeamnă pe oricine să se manifeste cu respect faţă de cineva care nu mai este printre cei vii. Dar oare ccl care nu mai este lângă noi ne mai poate auzi? Ajută cu ceva politeţea faţă de o persoană care nu mai este lângă noi, sau îndemnul priveşte o atitudine de complezenţă faţă de persoanele rămase în viaţă, pentru care pierderea cuiva drag a adus durere? Vorbirea de bine despre cei morţi nu priveşte cumva pe cei vii, răniţi de dispariţia unui apropiat de al lor? Ajută cu ceva lauda postumă?
Retorica propusă doreşte să cuprindă un lucru mai adânc. In fapt, vorbirea de bine despre cei morţi reprezintă sprijinul pentru cei vii. Durerea din sufletul cuiva este, de multe ori, resortul care declanşează cordialitatea dintre oameni. Prin simplul fapt că oricine trece prin momente grele, transpunerea în locul unei persoane încercate scoate omenia din fiecare. Axionul (cântare în cinstea Maicii Domnului) din Sâmbăta Mare este văzut ca o mângâiere pe care Domnul nostru lisus Hristos o oferă Maicii Sale: „Nu te tângui pentru Mine, Maică, văzându-Mă în groapă pe Mine, Fiul tău...“. Fiul lui Dumnezeu este Cel plâns, dar şi Cel care mângâie, cunoscând prea bine dragostea sfâşiată a Maicii Sale.
Dacă toţi oamenii trec dincolo şi despre toţi „trebuie să se vorbească de bine, atunci nu pot exista decât două raţiuni: orice om are cel puţin o parte bună (despre care se poate vorbi în acele momente grele), sau suntem cu toţii mincinoşi, inventând lucruri bune ca pansament pentru durerile despărţirii. Considerăm prima idee ca posibilă (şi total dezirabilă). Dacă vom trece la cea de-a doua, ar însemna că suntem antrenaţi să simulăm prezenţa virtuţilor în trecutul celor plecaţi. Or, acest antrenament nu a fost făcut de nimeni. De ce lacrima despărţirii (sau a empatiei) ne face să vedem lucrurile altcumva? De ce marile valori ale culturii umane au fost aşezate pe postamentul cuvenit lor după ce au părăsit această lume? Nu cumva problema a fost în altă parte? Oare nu ceilalţi/noi am fost cei orbiţi de propria vanitate, care nu ne-a lăsat să vedem limpede lucrurile?
Despre cei vii... este cu totul altceva. Vorbim de bine pe cei pe care îi iubim (cel mai frumos/deştept/ cuminte ş.a. copil e al nostru, cea mai frumoasă casă e a fiecăruia etc.), iar despre ceilalţi... mai puţin . Nu numai că „înflorim“ lucrurile atunci când prezentăm ceea ce ne place, dar „des-vrăjim“ valorile celorlalţi. Mai mult, se răspândeşte vertiginos o idee ce riscă să facă o reală carieră: eu spun „verde în faţă" (zic unii). Insă această combinaţie cromatico-facială nu surprinde fermitatea specifică unui creştin. Francheţea celui hotărât are o doză de cuviinţă şi respect faţă de celălalt. De exemplu, episoadele din martirologii prezintă atitudinea lipsită de echivoc (dar lipsită şi de sfidare) pe care au avut-o mucenicii. Aceştia îşi înfruntau călăii cu mare curaj, fără a-i dispreţui. Aceasta este calea aurită, echilibrul care dozează dragostea faţă de toţi cu păstrarea adevărului.
Calea extremă, a celui lipsit total dc cuviinţă, este la fel de nepotrivită precum sunt toate radicalizările: comunism, nazism, jihad. Deşi este mai puţin nocivă decât cele trei elemente comparate, atitudinea aceasta le poate naşte pe toate. Şi chiar mai mult. Mai ales astăzi, când există o veritabilă „fascinaţie a nesimţitului (deşi sunt cuvinte dure, reprezintă expresia dureros de reală a unui cugetător contemporan). Oamenii par mai atraşi de cei neşlefuiţi, care aruncă îndemânatic vorbe de maidan. De ce oare au un rating fabulos şi total nejustificat reality show-rile unde prostul gust, incultura şi impostura defilează ţipător? Există o sete declanşată , (precum cea provocată de băuturile carbogazoase, care stârnesc nevoia de a bea după fiecare pahar) şi bine controlată, iar cel care toarnă în pahar este chiar omul plin de astfel de „sincerităţi".
Desigur că sunt mulţi oameni cu multă bună cuviinţă, echilibraţi, care nu numai că nu-i vorbesc de rău pe ceilalţi, dar le acoperă lipsurile cu atitudine părintească. Astfel de abordare are mult mai mare succes în schimbarea cuiva, dovedind că orice om este fiu al lui Dumnezeu şi este chemat să revină la El. Aceste persoane sunt reale exemple de comportament care, deşi nu fascinează, adună pe toţi într-un gând. Ele nu vorbesc despre morţi numai de bine, ci şi despre vii. Chiar şi despre cei care, în opinia unora, nu ar merita.
preot Ovidiu DINCĂ
BÂRAGANUL ORTODOX - mai 2018
-
Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
Publicat in : Dogma -
Cu moartea pe moarte calcand
Publicat in : Religie -
Moartea mea intre Dumnezeu si mine
Publicat in : Editoriale -
Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
Publicat in : Patimile lui Hristos -
Rugaciune la moartea unuia din soti
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.