Dezbinarea, iadul si moartea
Umanitatea pe care o observam si din care facem parte este o umanitate divizata. Este divizata in primul rand in fiecare dintre noi: (eul) este un teatru de umbre, de personaje nevrotice ale caror sfori nu le tragem noi, ci mai degraba ele le trag pe ale noastre.
Facultatile noastre sunt si ele divizate si ierarhia lor bulversata: o inteligenta pur cerebrala, care compara, o inima in incertitudine, abandonata fortelor subconstientului, care confunda. Si iata-ne de-a rostogolul, fara un centru de referinta pentru a impaca totul.
Dezbinati in noi insine, la fel suntem si intre noi: indivizi dusmani, singuratici sau confundati, singuratici in confuzia insasi. Aceasta este ceea ce teologia numeste conditia caderii.
Limitandu-ne la aceasta conditie nu am putea elabora o antropologie crestina. Gandirea ar merge in gol. A analiza individul doar in conditia sa de separare, ar insemna a ne inchide intr-o viziune mioapa, rezultat al alienarii noastre, alienare care nu este numai sociala, ci fundamentala, ontologica.
Insa aceste tenebre sunt traversate de fulgere. In nebunia dragostei sau a creatiei, in transparenta unei priviri, in simpla si neasteptata mirare de a exista, se ivesc adancuri luminoase.
Omul nu se explica la nivelul omului. Cuvantul ethos pe care noi l-am golit de sens in "etic", avea semnificatia originala de "lacas": "Lacasul omului este Dumnezeu", zicea batranul Heraclit.
Atunci cum putem intra in aceasta cunoastere a omului care nu se lasa atinsa fara descoperirea lui Dumnezeu?
Nu prin stiinta, in sensul de stiinta umana, pe care noi o salutam si o recunoastem in trecere, ci prin cunoasterea crestina, care este o cunoastere in credinta, o cunoastere al carei organ nu este o facultate separata, ci omul intreg.
Pe scurt: o cunoastere care debuteaza si progreseaza prin pocainta. Mai bine zis, impreuna cu Evanghelia si cu Parintii greci, metemoia, in sensul de reintoarcere a constiintei noastre de a fi, de trecere coperniciana de la geocentrismul eului (individual sau colectiv) la heliocentrismul care descopera, in profunzimea fiintelor si a lucrurilor, jurul soarelui dumnezeiesc.
Dar mai intai trebuie sa te ciocnesti de peretii inchisorii tale. Una dintre cele mai potrivite definitii ale decaderii noastre a fost data de Sfantul Andrei al Cretei, un calugar din secolul al VII-lea al carui canon de pocainta il citim la inceputul Postului Mare. Simbol al pocaintei care ne pregateste pentru a primi Invierea. "Omul este idolatru fata de el insusi", zice Sfantul Andrei. El a deturnat spre sine insusi capacitatea de venerare, de cult, care constituie fondul naturii sale. Prin aceasta omul se separa - atat cat depinde de el - de Izvorul vietii si se gaseste reintors spre neantul, spre nimicul din care este creat.
El nu poate fi neantizat, dar devine sclavul mortii. Iar moartea nu este numai acest fapt nemilos, crud: ca viata fiecarui om trebuie sa se termine. Caci in aceasta moarte se ghiceste o consecinta a milei lui Dumnezeu. Pe masura ce omul avanseaza in destinul sau, isi da seama ca totul se termina:"prea mult a facut, prea mult a vazut" si, cum zice talharul pe cruce: "Noi dupa dreptate primim ce ni se cuvine dupa faptele noastre" (Lc.23, 41). Dar moartea, starea de moarte din timpul vietii chiar, inseamna in sens mult mai larg o existenta "impotriva naturii", impotriva setei de eternitate, a acestei nevoi de sarbatoare care constituie adevarul nostru de taina. In acest sens, suntem in moarte. Ne descoperim intr-o natura umana si intr-un univers cu adevarat dezintegrate.
Una dintre cele mai uimitoare trasaturi ale epocii noastre este ca adevaruri spirituale pe care nu de mult le vadeau doar oamenii contemplatiei, ai rugaciunii, devin astazi realitati istorice. Astfel, in evidenta istoriei, dezintegrarea atomului nu este intr-o oarecare masura decat expresia unei stari de spirit a umanitatii, pe care Traditia o desemneaza prin acea idee a dezintegrarii, a "atomizarii".
Cand persoana intoarce spatele lui Dumnezeu, nu mai poate contine natura sa, ea devine un individ - atomos - in care se distruge aceasta natura. Natura umana si cosmica (nu in sens filosofic ci in sensul teologic propriu al cuvantului natura), aceasta unitate simfonica si acest dinamism ce-l presimtim in Hristos si in sfintenie, este "atomizata" in noi.
In noi, juxtapus pe chipurile noastre inchise, pe privirea celuilalt care-mi ascunde universul, dinamismul euharistic al naturii devine o miscare oarba. El nu-si mai gaseste, prin noi, astampararea sa in Dumnezeu. Atunci el se joaca cu individualitatile noastre in acelasi timp inchise si diforme, cu acesti "atomi" pe care-i loveste unul de altul.
Si aceasta este conditia noastra. in care trebuie sa ucidem pentru a manca, pana cand murim si natura cangrenata ne absoarbe; in care trebuie sa ucizi de asemenea in atatea feluri pentru a gasi o siguranta trecatoare; in care se cauta siguranta prin stapanirea lumii - pe care o facem sa devina astfel mormantul nostru: in care, prin eros-ul care doreste eternitatea, servim in definitiv doar la perpetuarea speciei. Si acestea sunt tot atatea aspecte a ceea ce ascetii numesc "patimi" si care s-ar putea numi "idoli". Devenita impersonala, natura aserveste omul si-l inghite in moarte.
Indivizii se crispeaza asupra libertatii lor lipsite de sens, o libertate care sfarseste prin aservirea la ea insasi si la relatia de exterioritate si de posesiune, careia ii da nastere. Este dragostea imposibila si in cele din urma distrugatoare, ultima constrangere a mortii. Un personaj al lui Dostoievski. Kirilov din Demonii, e detasat de tot, deschis la tot, pana la a resimti eternitatea, contempland de exemplu o frunza de-abia ingalbenita de toamna. El crede ca murind liber in aceste momente, va gasi implinirea ultima, adevarata libertate: va fi Dumnezeu. Si in momentul ales, se sinucide. Insa el nu va fi Dumnezeu - va fi mort. Aici este radacina robiei noastre. Toata conceptia despre lume care nu include moartea, care se straduieste sa o uite, nu poate fi decat o iluzie.
Iata deci, pe de o parte, libertatea lipsita de sens a individului. Iar pe de alta, miscarea de adorare, de celebrare, de sarbatorire, de deschidere la infinitul care este "natura" in noi, dar care datorita faptului ca nu mai este exprimata prin persoanele noastre si prin ele ancorata in Dumnezeu, devine nebuna, devine salbatica, ne antreneaza in elanul sau nesabuit, de acum inainte impersonal. Incepe atunci cautarea unui extaz - n-are importanta care - prin distrugere, drog sau erotism, inscrierea euharistica a naturii in persoana se transforma in prizonierat infernal al individului in natura.
Caci, printr-o dimensiune intreaga a existentei noastre decazute, noi suntem nu numai in moarte, ci deja, aici si acum, in iad.
Nu este nevoie sa citam aici pe Parintii Bisericii. Am putea sa ne marginim la doua scurte fraze ale lui Sartre, caci gandirea lui este riguros ascetica, dar de o asceza care se deschide spre neant sau spre o evadare intr-o revolutie absolutizata. "Iadul sunt ceilalti", scrie Sartre, si iarasi: "Caderea mea originara este existenta celuilalt". Caci esenta omului, spune el in Fiinta si Neantul, nu este nimic altceva decat setea de a fi Dumnezeu. De aceea aceasta esenta este atat de neesentiala pentru el.
Aceasta sete de a fi Dumnezeu, aceasta sete de absolut, respinsa cu indiferenta, il distruge, il identifica cu moartea. Celalalt este pentru mine esecul, esecul meu de a ma implini in comuniune. Este constiinta starii mele de non-comuniune, chiar peste dorinta mea de a iubi. si re-caderea sa mortala. "L-am iubit prea mult, de aceea l-am omorat", zic autorii crimelor pe care pe buna dreptate le numim pasionale.
In ce priveste reciprocitatea, am putea spune ca ea are un pol de deschidere si de abandon, pe care l-am putea desemna simbolic ca feminin, si un pol de elan si dinamism, masculin. Spun simbolic, mai intai pentru ca fiecare persoana, fie ca este vorba de un barbat sau de o femeie, poarta simultan in natura sa aceste doua atitudini, dar cu una dominanta; apoi pentru ca sexualitatea este ea insasi simbolica - si nu singura expresie legitima a eros-ului total care se poate exprima si mai bine in slujirea celuilalt si in prietenie, in creatia artistului sau in contemplatia omului duhovnicesc. Daca exprimam deci reciprocitatea dupa aceasta complexa simbolica sexuala, observam ca intalnirea, in lumea esecului, degenereaza in sadism si in masochism. Cat despre dimensiunea verticala a comuniunii, care la origine este participare in Duh la "patrifiliatia" trinitara - "Ca ei sa fie una precum Noi una suntem", zice Hristos Parintelui Sau in Evanghelia dupa Ioan -, ea se denatureaza in mii de forme ale relatiei "stapan-sclav".
Aceasta este conditia de cadere pe care Sfintii Parinti o evoca prin termeni ca esec, boala, absenta si, pentru a relua un leitmotiv al acestui capitol, dezbinare. O iluzie, cum o numeste India, parazitand creatia "buna toata", provocand o suferinta inepuizabila, suspin al creatiei, vaiete de sufocare pe care Hristos le-a facut cele ale unei nasteri. Nu o "asemanare", ci o "neasemanare" care prolifereaza uneori in monstri de o frumusete magica, precum in Satiricon-ul in imagini (si imaginat) de Fellini, si in care frumusetea se umple de un absolut denaturat.
Aici dimpotriva, nici Evanghelia nici marea traditie crestina nu construiesc un Dumnezeu razbunator, terorist, si castrator. In inima mesajului evanghelic nu este nimic altceva decat Dragostea infinita, jertfelnica. datatoare de existenta, respectand libertatea noastra "pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Fil.2, 8).
La cei mai mari marturisitori ai perioadei patristice, de la Sfantul Irineu de Lyon la Sfantul Grigore de Nyssa si la Sfantul Maxim Marturisitorul, tema creatiei omului de catre Dumnezeu este interpretata in sensul unui risc cautat voluntar de Creator, a unei vulnerabilitati infinite asumata de acum inainte de catre El. Caderea - acest simbol al unei asemenea forte, a carei experienta o facem in fiecare clipa - devine incercarea libertatii, incercare necesara constiintei, tara de care nu exista dragoste personala. Daca Dumnezeu indeparteaza pe om de la Pomul Vietii, o face pentru ca el sa nu fie eternizat in stare de separare. Caci aceasta stare (care este si a noastra), daca ar fi cufundata ca atare in Lumina divina, n-ar putea fi decat un iad, si inca un iad iremediabil. Sa ne gandim la acele momente in care, plini de minciuna si de marsavie, a trebuit sa infruntam privirea "neindurator" de inocenta a unui copil! O singura clipa de iubire tradata, de incredere batjocorita, daca ar fi cercetata de mintea mea cu o constiinta - total lucida - de Dumnezeu, s-ar revela o eternitate infernala. Cat de mult avem nevoie de istorie, de rabdatoarea "pedagogie" a lui Dumnezeu, de crucea eliberatoare a lui Hristos!
Conditia de muritori pe care pacatul o antreneaza nu este deci o pedeapsa, ci cel mult, s-ar putea spune, o autopedepsire pe care Dumnezeu o intoarce, o transforma in remediu, in leac. Omul moare pentru ca refuza pe Cel Viu si exclude pe Creator din creatia Sa. Dar Dumnezeu se va intrupa si va muri pentru ca moartea insasi sa se umple de dragostea Sa si sa devina pentru om inviere.
Olivier Clement
-
Imparatia Cerurilor si iadul
Publicat in : Dogma -
Iadul: loc sau stare?
Publicat in : Viata vesnica -
Raiul meu si iadul meu
Publicat in : Editoriale -
Iadul si diavolul in iconografia ortodoxa
Publicat in : Pictura -
Iadul sunt ceilalti !?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.