Cu toate ca este un film de arta, "Dupa dealuri" e facut cu realismul prozaic al reportajelor informative. Personajele seamana frapant cu imediatul cotidian, fara insa a fi copiate neaparat de acolo. Nimic din ceea ce se intampla nu este "transfigurat" artistic. Regizorul isi propune, deliberat probabil, sa nu "mitologizeze", sa nu gaseasca "tipuri" de personaje, sa nu prezinte sabloane care sa ne determine intelegerea. Astfel ca dupa vizionare ramai nedumerit.

De regula, atunci cand urmaresti ceva, vrei sa gasesti arhetipuri la care sa raportezi intelegerea si care sa faca inteligibil mesajul. Nimic de aceasta natura nu este aici. Faptele sunt prinse in starea lor bruta pentru a nu semnifica nimic, decat ceea ce arata ele insele.

Cristian Mungiu nu este teolog, asa cum nu este medic psihiatru, asistent social, psiholog, terapeut sau orice altceva in afara de regizor de film. De aceea nici nu trebuie acuzat ca prezinta intr-o lumina falsa ortodoxia. Si nici n-o face, cu cateva mici exceptii (inscriptia de la intrarea in manastire si adresarea catre parinte si maica stareta). E doar perceptia unui intelectual roman, si e bine sa luam aminte la ea.

Cu toate ca se abtine sa faca valorizari si sa dea verdicte, filmul este una dintre cele mai atee creatii contemporane. Ateu inseamna, la origine a-theos, adica fara Dumnezeu. Te simti, privind acest film, ca Dostoievski in fata tabloului "Trupul mort al lui Hristos in mormant" al lui Hans Holbein despre care vorbeste in "Idiotul". Nimic nu indica, in vreun fel, ca acel trup mort ar invia, cu toate ca e vorba despre Hristos. Nimic din film nu trimite catre Dumnezeu, cu toate ca se vorbeste destul de des despre El.

Ca o ironie, una din putinele pe care si le permite Mungiu, Alina moare exact atunci cand parintele si maicile incepusera sa se bucure ca se intamplase o minue si fata parea ca isi revine.

Discursul despre Dumnezeu n-a disparut, la fel nici comportamentele religioase, dar ele nu mai inseamna nimic, nu pot transforma nimic, nu mai fac nicio bresa in real ca sa lase sa se manifeste transcendentul. In urma rugaciunilor, a slujbelor, a molitfelor citite, starea Alinei se inrautateste, iar in final ea moare. Discursul crestin nu mangaie, nu vindeca, nu salveaza, ba chiar, mai presus de toate, nu mantuie pe nimeni. Ar putea fi inlocuit la fel de bine cu oricare altul, al altei religii, sau al altor discipline care vorbesc despre om si suferinta lui si nimic nu s-ar schimba. Credinta exista, dar ea nu este lucratoare, nu poate face nimic.

Pe regizor nu l-a interesat sa gaseasca vinovati, sa dea verdicte. Scopul lui a fost unul pur artistic, iar premiile obtinute arata ca si l-a atins. De aceea nu l-a interesat sa stabileasca cine e responsabil de moartea fetei. De aceea cei care vor vedea filmul "instigati" de atacurile din presa la adresa Bisericii Ortodoxe vor fi dezamagiti. Cristi Mungiu nu urmeaza presa care a atacat inchizitorial Biserica si a facut-o vinovata de moartea fetei. Atunci cand am vrea sa gasim o cauza- cu toate ca regizorul nu prea pare interesat sa o afle-, am vedea ca aceasta se distribuie la toti cei implicati: doctori, asistente, familia unde locuise inainte Alina. Vina parintelui si a maicutelor, daca e sa fie vreuna, este aceea ca s-au increzut in puterea vindecatoare a lui Dumnezeu.

Am vazut comentarii care il acuzau pe Cristi Mungiu de toate blasfemiile din lume, lucru ridicol si necrestinesc. Era jignit in fel si chip, ba chiar se cerea interzicerea filmului. Asta arata ca avem inca primitivi ai credintei, incapabili sa traiasca intr-un spatiu public decent in care oamenii sa se poata exprima si crea liber. Deranjeaza enorm acest film pe unii "credinciosi" (mai degraba persoane care se pretind pe ele insele credincioase). Pentru ca el este o oglinda, stramba si murdara, dar totusi oglinda, in care ei isi vad propriul chip, in care predomina forma credintei, ritul exterior, asupra fondului. Socotesc ca din cauza ca isi vad propriul chip pe care si-l refuza il urasc cu atata tarie pe regizor acesti reprezentanti ai unei religii a iubirii.

Cristi Mungiu este onest, cel putin asa pare la vizionarea filmului, si exprima lucrurile asa cum le vede, nu e vina lui de modul cum i se infatiseaza realitatea. Am vazut alte comentarii, bucuroase ca regizorul nu a dat vina pe parinte si pe maicute, asa cum a facut presa de la noi. E suficient insa asta? Putem fi linistiti ca nu repeta acuzatiile presei? Daca vina lor este una mult mai mare, si tocmai asta e pus in discutie, in mod fundamental, in acest film? Daca e o vina metafizica sau de pozitionare existentiala?

E un film care te pune pe ganduri. Nu vrea sa fie tragic, dar totusi toate actiunile intreprinse sfarsesc in esec. Sunetul din film este infernal. De la zgomotul trenului de la inceput, trecand prin zgomotul masinii, al cainilor care latra, al tipetelor maicutelor etc. Nimic nu reuseste, culminand, bineinteles, cu moartea Alinei. Realitatea este o pata de noroi, ca aceea azvarlita, in finalul filmului, in parbrizul masinii. Ce-i lipseste lumii asteia ca sa fie respirabila?

Noutatea filmului este ca prezinta viata credinciosilor ortodocsi dar nu din perspectiva ortodoxa, asa cum eram obisnuiti pana acum. Inlocuim o perspectiva familiara cu una straina, stranie am putea spune. Culmea este ca, intr-un fel, daca suntem corecti, ne regasim in ea. De ce ingrijoreza acest film pe cel ce isi asuma credinta ortodoxa?

Realizam ca viziunea prezentata in el este aproape aceeasi cu realitatea noastra zilnica. Or, ne dam seama ca universul este inabusitor si urat, si ca nu avem scapare de aici, nu stim ce sa ne mai facem. Traim intr-o lume in care toate se duc pe rapa pentru ca a pierdut Duhul cel Sfant, iar ceea ce lasa sa se vada este dezolant. Duhul face ca omul sa fie om si lumea sa fie lume. In absenta Lui, totul e jalnic si fara rost.

Cristi Mungiu face un film in care subiectul il constituie credinciosii ortodocsi. Modul cum ii intelege este limitat la ceea ce percepe el din ortodoxie, sau la ceea ce e lasat la priceapa de catre autorii discursului ortodox public. Provocarea este sa nu lasam lucrurile aici. Ortodoxia se vede, dintr-o anumita perspectiva, ca un cuvant mort, ca o suita de practici care nu duc nicaieri. Sa aratam ca este altceva.

Paul Curca

.