Esenţialmente, Crăciunul lui ''89 este sesizat ca momentul care a adus poporului român un dar de mare preţ: libertatea. De aici pornind, are rost să vorbim despre schimbările care s-au produs sau nu cu noi în cei 25 de ani scurşi de atunci. Să luăm ca exemplu două drepturi dobândite atunci, libertatea de exprimare şi cea de circulaţie.

Prima dintre ele a avut ca efect o explozie de canale de comunicare prin intermediul cărora fiecare poate spune cam ce doreşte. Ne-a făcut mai deştepţi/ mai bine informaţi, mai uniţi ca popor, mai capabili de dialog şi de deschidere către opinii contrare convingerilor proprii? Din păcate, nu. Acum nu mai avem încredere în ceea ce se spune în presă, înghiţim tone de „divertisment” sau de ştiri „de la ora 5” care ne îndobitocesc, suntem uşor de dezbinat şi de manipulat şi, nu în ultimul rând, suntem din ce în ce mai îndârjiţi în dispute şi mai puţin toleranţi.

Libertatea de circulaţie ar fi trebuit să ne ofere şansa de a ne simţi nu prizonierii unui lagăr comunist, ci onorabili cetăţeni ai unei planete întregi. Cum am folosit acest lucru? Mai degrabă drept refugiu pentru cei care, milioane la număr, nu au mai putut să-şi asigure o bucată de pâine în propria ţară. S-au dezbinat, astfel, familii întregii, iar mii de copii au trăit adevărate drame, lăsaţi acasă de părinţi plecaţi după de-ale gurii. Şi exemplele pot continua.

De vină sunt. „ăştia”?

Vreme de 25 de ani, ne-am tot amăgit cu gândul că, dacă avem libertate, asta este suficient pentru a ne rezolva toate problemele. Nici o schimbare în bine nu se produce însă pentru simplul fapt că ai şansa şi posibilitatea de a o face. Mai e nevoie şi de altceva. Iar acel altceva nu este, cum periculos se vehiculează, un control mai strâns exercitat asupra populaţiei, o instaurare a dictaturii corectitudinii politice, o îngrădire a drepturilor cetăţeneşti fundamentale. Oamenii au nevoie să înveţe nu doar să trăiască în libertate, ci să fie ei înşişi persoane libere. Adevărata, deplina, singura schimbare care contează este cea care se produce la nivelul persoanei. Aceasta este calea de mijloc, aşezată între două extreme catastrofale: a opta pentru un sistem (oricare ar fi el) şi a tânji după apariţia unui „tătuc” providenţial.

Or, problema noastră este – cum remarcă Cioran în "Schimbarea la faţă a României" – că „nici un român nu se simte personal vinovat. Toate ratările şi golurile şi le explică prin vidurile României, dezertând astfel de la responsabilitatea individuală”. De fiecare dată când ceva merge prost în ţară sau când ne rupem maşina în gropile din asfalt, de vină sunt. „ăştia!”. A te implica în procesul de transformare în bine a unei comunităţi înseamnă a începe să lucrezi, mai întâi, la propriile-ţi neputinţe – „doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca 4, 23). Iar vindecarea/ schimbarea mea deplină, ca persoană, înseamnă îndumnezeirea mea. Dacă Dumnezeu nu devine cetăţean al lumii mele, parte din familia mea, viaţa mea însăşi, atunci nu pot spera decât, cel mult, la a fi producător de spectaculoase focuri de artificii în negura istoriei. Eu nu mă pot consola, precum Cioran la 24 de ani, cu ideea că România ar putea face istorie. Nu cred într-o astfel de „schimbare la faţă”. Îmi doresc, mai degrabă, ca România să iasă din istorie, dar nu pe uşa din dos, ci pe uşile împărăteşti. Soluţia profundă nu este, pentru această ţară, nici republica, nici monarhia, cu atât mai puţin dictatura. Şansa României este Împărăţia. Iisus Hristos a refuzat să fie pus rege peste Israel, dar, prin ucenicii Săi, a schimbat, ulterior, faţa întregului Imperiu roman; apoi, faţa întregii lumi. Dacă tot suntem neputincioşi şi nu putem conta în cursul istoriei, ce ne împiedică să ne plasăm în trena veşniciei?
 
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.