Taina lui Constantin cel Mare, Imparat si Sfant, strabate inca lumea. Nu doar o data, la pragul Podului Vulturului, poarta peste Tibru a Romei imperiale, si nu doar in tesatura unui singur labarum, taina de lumina a Crucii a trecut peste intunericul lumii.

Mereu cand voievozii lumii s-au ridicat dimpotriva zavozilor ce-si urlau hamesita foame de sange crestin, un alt Pont Milvius si mii de labarum-uri s-au inaltat, dand sens rezistentei dimpotriva tiranilor. Dupa Constantin, Imparatul biruit de Taina Cerului, orice principe purtator de Cruce a devenit "cel Mare”. Pentru noi, romanii, cel mai relevant urmas al bizantinului Imparat ramane Stefan cel Mare si Sfant.
 
Cautator si gasitor al Crucii Mantuitorului Hristos, Imparatul Constantin se leaga prin Cruce nu doar de Dumnezeul cel Viu, ci si de maica sa Elena, icoana maternitatii ce naste credinta fiului. Model de maica si imparateasa, Elena se implineste in sfintenia Bisericii, tinand, prin Cruce, parte fiului sau intru mantuire. Taina unei astfel de maternitati nu poate fi rupta si nici anulata in vreun fel. Ramane semn al fidelitatii si cresterii duhovnicesti, semn de statornicie in iubire si marturie crestina.

De la inceputul anului, atunci cand hotararea Sf. Sinod al Bisericii noastre s-a lasat cuprinsa in programul praznuirii Sfintilor Imparati intocmai cu Apostolii Constantin si maica sa Elena, m-am intrebat, si m-am lasat intrebat, de ce au fost alesi drept "martor” al sarbatorilor care cuprind anul 2013. Sa fie numai coroborarea cu semnarea Actului de la Mediolanum, de la 313? Aproape profetic, la finalul unui an greu, urmat de unul si mai dificil, economic, social si politic, Sinodul a propus societatii civile o lectie de reanimare. De revitalizare a capilariilor care comunica unui popor restaurarea valorilor sale. De ani buni, dupa Revolutia din 1989, asistam la tot felul de reforme conforme unor sisteme democratice lipsite de finalitate.

Asistam la ONG-izarea Romaniei, un soi de intoarcere catre puericultura moral-politica, o scaldare in utopiile mercantile ale proiectelor de reorganizare statala ori socio-politica cu finantari din afara si itemi de performanta absurzi. Cu recurenta in modele ratate, democratii instaurate si mentinute prin teroare si prigoana impotriva Bisericii, fie ca vorbim de Revolutia franceza, fie de democratiile imperiale de gen Marea Britanie ori Statele Unite ale Americii, politologii de serviciu ai miscarilor de rezistenta ale minorantelor sexuale ori politice cauta sa impuna modele care atomizeaza natiunea, distrug verticalitatea morala a generatii intregi de tineri, dezvolta drepturi cetatenesti care tin de absurdul imoralei din care isi sorb seva. 

Biserica este ispitita dupa modelul Carantani. Asemeni Mantuitorului, Bisericii i se cere, cu obstinatie vrednica de cauze mai nobile, sa paraseasca calea aratata de Tatal pentru a se da la indemana lumii (Luca 4, 1-13). Cantinele pentru saraci, clamate de cei care arunca cu bani seriosi in campanii neserioase, democratizarea obsesiva a demersului pastoral ori constituirea unor comitete de putere deasupra puterii de a ierta si dezlega – care ramane cea mai de invidiat prerogativa a Bisericii –, jinduita de toti promotorii psihologizarii relatiilor interumane, nu sunt alta decat reiterarea ispitelor din Carantani: transformarea pietrei in paine, a puterii spirituale in putere democratica sterila si manipulabila, a slavei ceresti in glorie pamanteana, mustind de vedetism obscur. Prin dedicarea anului 2013 sfintei familii de Imparati Bizantini, Biserica Ortodoxa propune societatii romanesti sa priveasca dincolo de planul imediat al democratiei europene ori americane, spre fundamentul teocratic al politicii de stat, ispitita, desigur, de ratari, dar rodnica in liniile sale de forta. Ortodoxia romaneasca incearca astfel sa propuna fiilor sai o adancire in adevaratele valori ale vietii sociale, in dimensiunea crestina a socialului. Izvorand din Scriptura si manifestandu-se in actul Liturghiei, constiinta de leader politic a Imparatului Constantin, cu toate erodarile sale, ramane cheia interpretarii voii lui Dumnezeu in favoarea poporului. Nu este vorba aici de un comunitarism social, fie el si cu iz de Europa Unita si nicidecum de un comunism dezangajant, ci de o constiinta crestina pusa la indemana lui Dumnezeu, pentru mai binele poporului celui binecredincios. O sa ni se spuna ca vorbim despre utopii. Da, poate. Dar spre deosebire de cele propuse de propagandistii imoralei europene, aceasta utopie s-a intrupat in slava unui Imperiu teocratic, desigur orgolios si ucigas, uneori, dar de departe model de viata cu mult peste incopcierile primitive de acum. 

Evlavia lui Constantin cel Mare, educatia sa crestina, asumarea unor decizii sociale prin prisma gandirii crestine, construirea unor fundamente morale in legea de stat ori in distributia castigului material, constiinta unei unitati de credinta care sa dezvolte o constiinta de unitate statala sunt lectiile la care Sinodul a chemat gandirea contemporanilor nostri. Modelul propus spre meditatie cotidiana de Biserica ne obliga sa vedem europenizarea de acum drept un exercitiu politic fara vlaga daca nu se racordeaza la valorile unei morale vii, crestine ca fundament si exprimare. Ortodoxia romaneasca propune modelul ei de supravietuire la vremea de acum: In Hoc Signo! In Crux Signo! Labarumul desfasurat de ea cuprinde aceeasi lumina ca si cel care ocrotea pe Constantin dinaintea biruintei de pe malul Tibrului. E Lumina Invierii Mantuitorului Hristos, din care trebuie sa ne luam energia spirituala care sa dezvolte forta articulata material pentru a iesi din dezorientarea vremii de acum. Solutia nu este asadar atomizarea eforturilor noastre, ci unitatea in Duh a Neamului. Sub flamura lectiei bizantine. Chiar daca Bizantul e invins, Crucea ramane semnul Biruintei.

Parintele Constantin Necula

Sursa: mitropolia-ardealului.ro

.