Se spune ca meritul miscarii ecumeniste este acela ca a adus in viata Bisericilor preocuparea fata de problema unitatii lor. Insa se pierde din vedere ca multe idei si expresii sunt de natura sa produca confuzii si sa relativizeze certitudini de credinta.
O astfel de atitudine relativista a fost pusa in circulatie in raport cu Euharistia, prin tendinta spre asa-zisa "intercomuniune". Ea reflecta importanta marginala, secundara acordata acestei invataturi si practici in formatiile crestine de unde a aparut.
Ca comuniune euharistica, intercomuniunea ar trebui sa fie o comuniune deplina; dar ca intercomuniune, ea e mai putin decat comuniunea euharistica deplina si prin urmare nu poate fi socotita comuniune euharistica. Ne intrebam daca putem sa cugetam in puncte importante altfel decat altii, aflandu-ne cu ei in acelasi Hristos ? Oare poti sa te afli deplin in Hristos cu cei ce cugeta in multe privinte altfel decat tine despre El?
Putem afirma ca intercomuniunea care se urmareste e o comuniune euharistica lipsita de fundamentul unei comuniuni de credinta. E o comuniune euharistica concomitenta cu necomuniunea sau cu o necomuniune constienta si voita in puncte destul de esentiale ale credintei. Cunostem mai degraba in ce consta necomuniunea in cadrul acestei intercomuniuni, decat in ce consta comuniunea.
Numai o constiinta care se poate impaca cu uitarea necomuniunii in credinta, poate gandi ca realizeaza in pofida acestei necomuniuni in credinta o comuniune euharistica reala si durabila.
Fara unitatea credintei si fara impartasirea de insusi trupul si sangele Cuvantului intrupat nu ar putea exista o Biserica in sensul deplin al cuvantului.
Duhovnicul ortodox, ii verfica celui care vrea sa se impartaseasca de Sfanta Euharistie, identitatea credintei acestuia cu credinta Bisericii.
Nu putem impartasi ideea ca se poate acorda, in anumite imprejurari, Euharistia membrilor unor Biserici neortodoxe printr-o extindere a iconomiei.
Adunarea frecventa a credinciosilor la rugaciunea si doxologia comuna in Biserica, deci manifestarea frecventa a unitatii credintei in laude si rugaciuni comune, prin auzirea comuna a cuvantului credintei, este o conditie pentru mentinerea neslabita si nestirbita a unitatii Bisericii, pentru ramanerea fiecarui credincios in trupul tainic si in legatura intima cu trupul, personal al lui Hristos.
Credinta in Hristos nu e nici numai o dispozitie afectiva fata de un chip indefinit al Lui, dar nici numai o suma de propozitii de sine existente, detasate de Hristos, ca un sistem ideologic valoros prin el insusi. Credinta in Hristos e atintirea la chipul lui Hristos determinat, prin tot continutul persoanei si operei sale mantuitoare. Propozitiile credintei, meditatiile la ele, cuvintele ce le aud despre Hristos, nu le considera credinciosul numai ca niste propozitii teoretice, interesante ca idei, sau ca o suma de cunostinte despre ceea ce cred altii, ci si le insuseste cu convingerea ca ele exprima realitatea persoanei mantuitoare a lui Hristos.
Prin propozitiile credintei se intipareste in noi chipul persoanei lui Hristos si ele ne fac sa asteptam cu dor intalnirea cu El.
Venind prin Euharistie in noi, Hristos implineste pe de o parte dorul nostru de unire cu El, intretinut in noi tot de El prin credinta in El, pe de alta confirma si desavarseste in noi chipul Lui imprimat in noi prin credinta, umplandu-ne de persoana Lui.
La unitatea deplina cu Hristos si in Hristos prin Euharistie nu se ajunge decat daca, odata cu depasirea orgoliului opiniilor individuale, se depaseste si egoismul manifestat in satisfacerea poftelor si intereselor trecatoare. Inaintarea in unitatea credintei implica si un efort ascetic.
Crezand in Hristos, nu putem sa nu spunem cine este Hristos in care credem si nu putem face abstractie de faptul ca El a lucrat si lucreaza intr-un anumit mod asupra noastra. Sau nu am putea crede in El, daca nu am sti in mod determinat cine este El, daca nu am admite ca El este viu si lucrator in modul descris prin toate propozitiile de credinta, prin toate cuvintele rostite de El insusi si de Apostolii Sai. A nu crede toate propozitiile de credinta ale Revelatiei inseamna a nu crede in persoana integrala, de nesfarsita bogatie si putere a lui Hristos si in opera Lui integrala descrisa, prin toate acele propozitii.
Nu trebuie sa uitam ca in liturghie, inainte de prefacerea darurilor si de impartasire, se rosteste Crezul niceo-constantinopolitan, care - pe scurt - cuprinde toata credinta, asa cum inainte de Botez se rosteste in numele celui ce se va boteza acelasi Crez. Si mai explicit se marturiseste credinta in opera mantuitoare a lui Hristos in rugaciunile citite de preot inainte si dupa prefacere, sau in rugaciunile rostite de credincios dupa preot inaintea impartasirii sale.
-
Problema intercomuniunii
Publicat in : Dogma -
Intalnirea fata catre fata
Publicat in : Pilda zilei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.