Problema intercomuniunii

Miscarea ecumenista are meritul incontestabil ca a adus in viata Bisericilor preocuparea accentuata fata de problema unitatii lor si le-a indemnat sa intre in dialog in vederea acestui scop.

Dar in multele idei si expresii pe care le-a provocat, sunt unele de natura sa produca confuzii si sa relativizeze certitudini de credinta, uneori din cele mai fundamentale.

Vointa de unitate a dat nastere uneori unui entuziasm facil, care crede ca poate inmuia si modela usor realitatile prin caldura lui sentimentala, alteori unui spirit diplomatic-tranzactionist, care crede ca poate concilia prin compromis unele pozitii sau realitati datorita carora Bisericile stau despartite.

In amandoua aceste moduri de a trata sau de a nesocoti realitatile se manifesta o anumita elasticitate sau chiar un anumit relativism fata de unele din invataturile de credinta ale Bisericilor.

Poate ca acest relativism reflecta importanta mai redusa ce o acorda unele formatiuni crestine punctelor de credinta in care, prin entuziasm sau prin diplomatie, anumite cercuri ale lor, sau ele insele in intregime, propun tranzactii si compromisuri. De aceea ele nu au de pierdut nimic prin tranzactiile si compromisurile ce le propun. Aceste tranzactii si compromisuri reprezinta insa un mare pericol pentru Bisericile pentru care respectivele invataturi au o importanta de prim ordin. Ele reprezinta tot atatea valuri prin care relativismul dizolvant al anumitor formatii crestine cu privire la acele invataturi izbeste continuu in zidul invataturilor de prim ordin ale unor Biserici, invataturi constitutive pentru insasi fiinta lor, ca unele ce talmacesc pe Hristos insusi si asigura dreapta credinta in El.

O astfel de atitudine relativista a fost pusa in circulatie, in atmosfera creata de miscarea ecumenista, in raport cu Euharistia, prin tendinta spre asa-zisa "intercomuniune". Insusi formula aceasta este produsul, celui mai atent spirit relativist si sincretist, al unei diplomatii si porniri sentimentale tranzactioniste pe tema invataturii despre Euharistie. Ea reflecta importanta marginala, secundara acordata acestei invataturi si practici in formatiile crestine de unde a aparut.

Produs al unui spirit de tranzactie, conceptul intercomuniunii cuprinde in sine mai intai o grava contradictie logica si reala. Nu o coincidentia oppositorum prin care e constitutia orice unitate de bogata complexitate, ci o non-coincidentia oppositorum, in care contrariile se anuleaza pur si simplu, in care negatia face imposibila afirmatia sau ii reduce considerabil deplinatatea.

Ca comuniune euharistica, intercomuniunea ar trebui sa fie o comuniune deplina; dar ca intercomuniune, ea e mai putin decat comuniunea euharistica deplina si prin urmare, nu poate fi socotita comuniune euharistica. Caci grupurile care se afla sau vor sa se afle in intercomuniune euharistica nu se afla sau nu se vor afla in comuniune totala, sau adevarata, asa cum se concepe comuniunea euharistica. Poti oare sa fi in Hristos pe de o parte unit, pe de alta neunit cu altii ? Poti sa cugeti in puncte importante altfel decat altii, aflandu-te cu ei in acelasi Hristos? Sau, poti sa te afli deplin in Hrislos cu cei cugeta in multe privinte altfel decat tine despre El ? In ce mai consta comuniunea cu ei in Hrislos, o data ce nu ai aceeasi cugetare despre El cu cei cu care afirmi ca esti in El? Nu afecteaza cugetarea ta deosebita despre El in puncte importante intreaga ta cugetare despre El ?

O unire in Hristos, in pofida diferentei de cugetare cu privire la El, s-ar putea admite numai in cazul cand s-ar intelege ca o comuniune metanoetica (mai presus, de cugetare) in El, traita in simtire. Dar si aceasta presupune credinta comuna in ceva esential cu privire la Hristos: credinta (si deci si cugetarea) ca prin Euharistie suntem adunati in mod real in El, ca El ni se face prin Euharistie fundamentul comun in care viem si factorul care creeaza in toti crestinii oceasta simtire. In sensul acesta vorbeste Sfantul Maxim Marturisitorul de o lucrare transformatoare a harului in noi, mai presus de simtirea si de intelegerea celor ce participa la Liturghie, mai ales cand ei sunt inca prunci in Hristos. Dar acestia cred totusi in Hristos in mod unitar si au vointa de a inainta in aceeasi intelegere din credinta.

Aceasta unitate nu se afla insa intre cei ce vor sa practice intecomuniunea. Iar daca ar spune ca sentimentul unitatii in El le vine dintr-o uniune metanoetica in El, care produce acest sentiment de unitate in El, de ce nu ar produce acea unitate, metanoetica in ei si o unitate de gandire cu privire la El ?

Intercomuniunea care se urmareste e o comuniune euharistica lipsita de fundamentul unei comuniuni de credinta, deci un fel de comuniune mai mult formala. E o comuniune euharistica concomitenta cu necomuniunea sau cu o necomuniune constienta si voita in puncte destul de esentiale ale credintei. Stim mai degraba in ce consta necomuniunea in cadrul acestei intercomuniuni, decat in ce consta comuniunea; si nu vedem cum necomuniunea ar putea fi coplesita in oarecare masura de comuniune, o data ce nu stim in ce consta propriu-zis comuniunea care s-ar realiza prin intercomuniune.

Pornirea sentimentala si diplomatica tranzactionista, care a lansat formula si a adoptat practica intercomuniunii, a gasit termenul si practica intercomuniunii, euharistice, sau comuniunea euharistica intre grupuri deosebite in credinta, ca mijloc de conciliere intre o anumita comuniune si intre o anumita necomuniune. Prin aceasta a creat o formula si o practica hibrida, contradictorie in ea insasi care nu poate fi acceptata decat de o constiinta care se lasa adormita, care nu cugeta pana la capat sensul actului pe care-l exprima si-l practica, sau crede ca poate crea pentru totdeauna o situatie contradictorie sau imprecisa. Numai o constiinta care se poate impaca cu uitarea necomuniunii in credinta, poate gandi ca realizeaza in pofida acestei necomuniuni in credinta o comuniune euharistica reala si durabila. Nu negam ca o astfel de uitare este posibila, dar este ea oare posibila lunga vreme si este ea recomandabila, in actul impartasaniei euharistice de Hristos, care se cere practicat in conditiile de trezvie corespunzatoare cu seriozitatea lui? Nu constituie acest act, pentru o constiinta treaza, prin el insusi o marturisire a lui Hristos in gradul unei supreme luciditati?

Lipsa acestei constiinte se manifesta la aderentii intercomuniunii, in ambele alternative in care ar putea ei sa se afle. Daca aderentii intercomuniunii socotesc ca realizeaza prin intercomuniunea eu-hristica o comuniune deplina, pun Euharistia mai presus de orice si dispretuiesc comuniunea in puncte importurile ale credintei, fara sa poata spune cum se poate realiza prin Euharistie o asemenea comuniune, in lipsa comuniunii de credinta. Dar intrucat dintre punctele de credinta deosebite face parte si Euharistia, despre care Bisericile au conceptii foarte deosebite, se poate spune mai degraba ca aceasta alternativa reprezinta o atitudine relativista nu numai fata de tezaurul de credinta, ci si fata de invatatura despre Euharistie a propriei Biserici. Dar atunci, aceasta alternativa nu admite o comuniune reala nici prin simpla intercomuniune euharistica.

Daca, dimpotriva, ei admit ca prin intercomuniune nu se urmareste o comuniune ontologica, adevarata in Hristos, ci numai o comuniune psihologic-partiala, ca mijloc pe drumul unei oarecare apropieri in credinta, ei dispretuiesc Euharistia in esenta ei, in timp ce respecta tezaurul de credinta al fiecarei Biserici in toate diferentierile lui, o data ce nu pot parasi aceste diferentieri.

Aceasta a doua alternativa e proprie multor formatii crestine iesite din Reforma, pentru care Euharistia, ca si Botezul, pe care il mai recunosc dintre Taine, e mai mult o manifestare exterioara a unei solidaritati crestine, decat un mijloc de intrare in posesia harului sau de unire spiritual-onlologica cu Hristos. Dar in felul acesta nici in aceasta a doua interpretare a intercomuniunii nu e implicata o comuniune profunda. De fapt, aderentii acestei interpretari nu cred intr-o comuniune spiritual-ontologica prin intercomuniunea euharistica, intre cei ce o practica. Dar nici intr-una realizata prin credinta. Caci, de regula, opiniile lor in materie de credinta sunt foarte variate. De aceea ei pot afirma ca prin impartasirea euharistica comuna, care - date fiind deosebirile de credinta intre ei chiar cand fac parte din aceeasi confesiune - e mai mult o intercomuniune, ei realizeaza totusi o oarecare comuniune, poate chiar mai marc decat cea pe care o au prin credinta. Dar aceasta nu e o comuniune de plina, ontologic-spirituala, ca cea care se realizeaza in Biserica Ortodoxa prin Euharistie. E o comuniune vaga, lipsita de profunzime si consistenta ontologica, care poate fi socotita in alta privinta necomuniune.

In ambele alternative avem de-a face cu o alta conceptie despre unitate, cu una sentimentall-exterioara, nu cu una adanca, ontologic-spirituala, care se realizeaza in Biserica Ortodoxa, prin credinta si Euharistie.

Pot cobori membrii Bisericii Ortodoxe Euharistia de la rolul ei de mijloc al unei astfel de uniuni profunde in Hristos, la rolul unei comuniuni sentimentale, superficiale si trecatoare ?

In atitudinea diferita fata de intercomuniune e implicata astfel si o conceptie diferita despre Biserica. Cei ce pledeaza pentru intercomuniune, manifesta nu numai un relativism in privinta unitatii de credinta si a importantei Euharistiei, ci si o conceptie neontologica despre Biserica, pe care Ortodoxia nu o poate adopta. Ortodoxia, considerand Biserica drept o unitate profund si ontologic ancorata in Hristos, iar Euharistia ca mijlocul culminant de sustinere continua a acestei unitati, nu poate cobori Euharistia la nivelul unui mijloc de unitate laxa, psihologica si superficiala intre crestini. Aceasta ar avea repercusiuni pentru insasi sensul ei despre Biserica, pentru insasi mentinerea Bisericii in acest sens. Caci ar fi greu sa conceapa si sa practice Euharistia in doua sensuri, ca avand doua roluri: intr-unul cand e primita impreuna cu membrii Bisericii si intr-altul cand e primita cu cei ce nu sunt membrii Bisericii Ortodoxe.

Unitatea credintei si convingerea ca in Euharistie ne impartasim de insusi trupul si sangele lui Hristos, Dumnezeu-Omul, sunt solidare in Ortodoxie cu convingerea despre Biserica, ca unitate ontologica profunda a credinciosilor cu Hristos si intreolalta in Hristos. Fara unitatea credintei si fara impartasirea de insusi trupul si sangele Cuvantului intrupat nu ar putea exista o astfel de Biserica, sau o Biserica in sensul deplin al cuvantulul. Fara unitatea in credinta si fara o Biserica in acest inteles nu s-ar putea realiza o astfel de impartasire euharistica. Biserica, trup extins al Cuvantului intrupat, continua sa se hraneasca prin Euharistie, dar e data de la inceput ca un astfel de trup extins al Cuvantului intrupat in care El continua sa se ofere spre mancare ca trup personal celor ce fac parte din trupul lui extins sau vor sa faca parte din El. In sfarsit, fara o Biserica si fara o impartasire euharistica in -acest inteles, n-ar putea dura o unitate de credinta. Acestea sunt cele trei coordonate indisolubile si intr-o reciproca conditionare a comuniunii sl a vietii depline in Hristos.

De aceea pentru Biserica Ortodoxa, Intercomuniunea care dezleaga comuniunea euharistiei da unitatea de credinta si de Biserici, este de noconceput, este un pericol de dizolvare a Bisericii, a unitatii de credinta si de incetare a Euharistiei.

Duhovnicul ortodox, pe la care trebuie sa treaca cel ce vrea sa se impartaseasca de Sfanta Euharistie, verifica mai intai identitatea credintei acestuia cu credinta Bisericii si credinta Lui in Biserica Ortodoxa ca singura Biserica adevarata, adica apartenenta lui la Biserica Ortodoxa.

Netinand seama de aceasta legatura indisolubila intre cele trei coordonate ale comuniunii adevarate si depline, pe care Biserica Ortodoxa o accentueaza cu deosebita putere, in virtutea conceptiei ci eclesiologice si euharistice, in timpul din urma, sub influenta Miscarii ecumeniste, a inceput sa fie sustinuta si in unele parti ale Ortodoxiei ideea ca se poate acorda, in anumite imprejurari, Euharistia membrilor unor Biserici neortodocse, in speta celor ai Bisericii Romano-Catolice, Vechi-Calolice si Necalcedonione, printr-o extindere a iconomiei.

Aceasta este insa o gresita interpretare a notiunii si practicii iconomiei. Iconomia a constat in recunoasterea Botezului si Mirungerii, Casatoriei si Hirotoniei unor membri laici sau preoti ai altor Biserici, la intrarea lor in sanul Bisericii Ortodoxe, dar nu in acordarea unei Taine cuiva care continua sa ramana in alta Biserica. Iconomia a constat, cu alte cuvinte, in validarea unei Taine primite in afara Bisericii, pentru cel ce a intrat in totala comuniune de credinta cu membrii Bisericii Ortodoxe, iar prin aceasta a devenit membru al Bisericii Ortodoxe. Deci primirea respectivei persoane in comuniunea membrilor Bisericii, bazata pe Identitatea Tainelor, avea ca suport realizarea comuniunii lui in credinta cu membrii Bisericii. Ca nu rupea solidaritatea dintre Taine, Biserica si unitatea de credinta ortodoxa, acordarea, prin intorcomuniuno, a unei Taine a Bisericii cuiva care ramane in afara comuniunii de credinta cu membrii Bisericii, deci in afara Bisericii, rupe soldaritatea dintre Taine, Biserica sl unitatea de credinta ortodoxa, deci nu se mai incadreaza in principiul si practica iconomiei. Ea ar duce fie la un indiferentism in privinta credintei, fie la unul in privinta Bisericii; fie la nepasarea fata de Biserica, fie la considerarea Tainelor si a credintei ca neesentiale pentru constituirea Bisericii. In ambele cazuri, comuniunea adevarata nu se realizeaza; in ambele cazuri se ajunge la un indiferentism sincretist, fie ca se crede in infaptuirea unei comuniuni reale, sau a Bisericii "adevarate, chiar daca ea cuprinde in sanul ei tot felul de credinte, fie ca nu se urma reste aceasta...

In fata unei atitudini favorabile fata de intercomuniune e cazul sa ne intrebam: membrii unei Biserici care se impartasesc de Tainele altei Biserici, carei Biserici apartin? Din ce unitate organic-spirituala fac parte? Ei nu mai apartin deplin nici Bisericii lor, o data ce primesc Euharistia de la alta Biserica, nici celei de la care primesc uneori Euharistia, pentru ca nu au credinta ei. Ei plutesc oarecum in spatiul spiritual dintre cele doua Biserici, neavand o credinta comuna cu membrii Bisericii celeilalte cu care se Impartasesc, dar nomaipastrand o comuniune deplina in Taine nici cu membrii Bisericii sale, ei n-au decat o comuniune nedeplina cu fiecare Biserica. Ei vor putea realiza comuniunea reala cu membrii celeilalte Biserici, cu care primesc Euharistia, neavand comuniunea in credinta cu ei deci lipsindu-le deplina deschidere interioara fata de aceia, ramanand intr-o privinta esentiala inchisi in ei insisi, lipsiti de intelegere fata de credinta acelora si fata de Biserica lor. Dar in alta privinta se includ interior si fata de Biserica lor, nemaiimpartasindu-se de Hristos impreuna cu membrii ei.

Sau poate in persoana unor astfel de credinciosi se realizeaza Biserica deplina, care uneste in sine continutul doctrinar, spiritual si sacramental al ambelor Biserici? Aceasta eventualitate ar putea fi luata in considerare numai in cazul cand aceste persoane ar aduce in constiinta lor la un acord diferentele celor doua doctrine si cand s-ar declara apartinand ambelor Biserici si ar fi la fel de deschisi membrilor ambelor Biserici. Dar ei nu fac aceasta. Ei raman membrii Bisericii lor si aderentii ei in punctele de credinta diferentiate. Nici nu vedem de altfel cum or putea inpaca in constiinta lor diferentele contradictorii ale ambelor Biserici.

Aderentii atitudinii favorabile fata de intercomuniunea partiala intre Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica ar putea aduce in sprijinul ei afirmatia ca cele doua Biserici sunt in fond una, intrucat deosebirile doctrinare intre ele sunt atat de mici, incal nu sparg unitatea lor ca Biserica. Aceasta fundare a atitudinii favorabile fata de interconiuniunea partiala intre Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica, daca ar fi sustinuta consecvent, ar trebui sa duca la indiferentismul fata de diferentele doctrinare respective. Dar aceasta concluzie nu o trag nici aderentii ortodocsi - sa speram cel putin - si cu atat mai sigur nu o trag toti aderentii romano-catolici al intercomuniunii.

Atitudinea favorabila a unor cercuri ortodoxe fata de intercomuniunea partiala cu Biserica Romano-Calolica a aparut ca un raspuns la recomandarea facuta de Conciliul al II-lea de la Vatican, concomitent cu deplina reafirmare a primatului papal, in "Decretul despre ecumenism", cu privire la o oarecare comunicatio in sacris (cu Bisericile Orientale) "In imprejurari favorabile si cu aprobarea autoritatii eclesiastice" (par. 815). Conform acestei recomandari, unii membri ai Bisericii Catolice au inceput sa ceara adeseori Sfanta impartasanie de la preoti ortodocsi. Unii preoti si chiar unele cercuri oficiale din Biserica Ortodoxa au socotit ca pot raspunde favorabil acestor cereri.

Dar ar trebui sa avem in vedere ca atitudinea aceasta a Bisericii Romano-Catolice fata de intercomuniune e intrucatva explicabila, deoarece izvoraste dintr-o con ceptie despre Biserica si despre Taine deosebita de cea ortodoxa. Dupa aceasta conceptie, Biserica nu e atat un organism spiritual articulat nemijlocit in Hristos, cat o organizatie juridica ce se misca cel mult in planul supranatural, dar nu divin, al gratiei create. Din aceasta conceptie se trage urmatoarea concluzie: Biserica e posesoarea de drept a tuturor Tainelor, caci ca administratoarea exclusiva (prin concesie divina) a depozitului gratiei create a Tainelor, care se savarsesc conform definitiei lor, indiferent de catre cine. Deci ea o posesoarea de drept si a Euharistiei ce se savarseste in credinta ca speciile de paine si vin se transubstantiaza, prin simpla repetare a cuvintelor "Luati mancati", "Beti dintru acesta toti", ale Mantuitorului, fara invocarea Duhului Sfant, deci chiar in afara de spatiul juridic vizibil (de cel spiritual se poate vorbi mai putin) al Bisericii. Euharistia e rupta astfel dn solidaritatea cu unitatea de credinta si cu spatiul Bisericii in care lucreaza Duhul Sfant, realizandu-se cu un fenomen in sine, dar legandu-i totusi pe cei ce se impartasesc de ea, de Biseriaca Romano-Calolica in oarecare mod juridic. Caci dreptul Bisericii Catolice se intinde dincolo de sfera ei juridica vizibila, sau recunoscuta. E ceea ce se intampla de altfel cu primitorii tuturor Tainelor in alta Biserica, in calitatea lor de membri vizibili ai acelor Biserici.

Toti sunt considerati membri de drept ai Bisericii Catolice. Dar daca acestia sunt membri oarecum virtuali ai Bisericii Romano-Calolice, cei ce primesc Tainele in alta parte, dar raman inscrisi in Biserica Romano-Calolica, raman membrii actuali ai ei. Juridicul e mai tare ca sacramentalul. Aceasta, pentru ca credinciosii; neprimind in Taine harul necreat, care ii sadeste in Hrislos, ci o gratie creata, raman detasati de Hristos, raman exteriori Duhului Sfant, in ordinea supranaturala, dar strict creata si posibil de condus si administrat juridic, a Bisericii. Chiar in Euharistie ei Il primesc pe Hristos numai ca pe Cel care prin Duhul Sfant produce in ei sau le comunica gratia creata, care pe de alta parte face parte din depozitul Bisericii, Duhul Sfant comunicand-o din acest depozit, sau croind-o in ei, intrucat o creeaza in depozitul administrat de Biserica. Credinciosii nu primesc nici chiar in Euharistie viata divino-umana proprie a lui Hristos, nu traiesc cu Hristos viata lui Hristos insusi in energiile Lui necreate, care indumnezeiesc energiile lor create.

Oricat de interior le-ar deveni Hristos credinciosilor prin Euharistie, planul vietii divine al lui Hristos ramane detasat, inchis fata de viata lor. Aceasta se dezvolta in planul strict separat al gratiei create, deci al unei Biserici distincte de Hristos, a carei viata total creata si deci marginita poate incapea oarecum intreaga intr-o ordine juridica. Conceptia aceasta despre unitatea mai mult juridica exterioara a Bisericii lasa pe al doilea plan unitatea interioara prin credinta si prin sadirea crodinciosilor in Hristos, unitate plina de acelasi Duh Sfant si Intim al lui Hristos, care continuu se raspandeste din Hristos si, devine propriu credinciosilor si activ in ei in energiile Lui necreate. Iar o conceptie mai exterioara despre unitatea Bisericii, e solidara cu o conceptie mai putin exigenta despre unitatea in credinta si despre eficienta Tainelor in profunzime, despre solidaritatea Tainelor cu Biserica astfel inteleasa.

Pentru Ortodoxie, unitatea - Bisericii fiind o realitate cu radacini profunde in Hristos si plina de Duhul intim al lui Hristos; in mentinerea acestei unitati are un rol indispensabil unitatea credintei in Hristos, cu atasare solidara totala a membrilor ei fata de Hristos si intreolalta; un rol nu mai putin decisiv il au Tainele, ca acte de sadire a credinciosilor in intimitatea profunda a lui Hristos si in acelasi timp ca brate ale Bisericii de atragere a celor ce vor in aceasta intimitate a ei, care nu e decat intimitatea lui Hristos, sau Duhul cel Sfant al lui.

Parintele Dumitru Staniloae

• Sfanta Euharistie- Taina Imparatiei si a unitatii Bisericii
  Publicat in : Religie
• Savarsitorul si impartasirea cu Sfanta Euharistie
  Publicat in : Sfintele Taine
• Sfanta Euharistie, valoarea pastorala si duhovniceasca
  Publicat in : Religie