Sunt mulți care spun că tot ceea ce nu e ortodox nu poate fi numit creștin, de aceea nu poate să aibă vreo valoare credința, statornicia, faptele bune, suferința lor, martirajul însuși e inutil dacă cel ucis pentru Hristos nu e botezat ortodox. Cei care sunt gata să moară pentru credință, în țările unde predomină islamismul, sunt lipsiți de orice relevanță, căci nimic nu poate compensa lipsa apartenenței formale la ortodoxie. Un asemenea mod de gândire pare să fie departe nu numai de etica creștină, dar chiar și de cea mai elementară omenie. Creștinismul devine o ideologie care împarte oamenii în mântuiți și nemântuiți după criteriul botezului, fără să mai caute la cele dinăuntrul lui, la adâncul de taină al inimii.

Suntem de acord cu toții că cei care nu sunt botezați ortodox sunt în afara comuniunii cu Biserica universală și adevărată.

Dar pot eu spune despre cineva de pe lumea asta, fie el cel mai mare criminal din istoria lumii, că nu se va mântui? Ce îmi dă acest drept? Oare m-a pus pe mine Dumnezeu să judec lumea? Atunci, dacă n-am această calitate, cum pot da sentințe, cum mă pot substitui Celui ce, El singur, poate să ierte sau să condamne?

Să ne amintim puțin. Primul care a deschis raiul a fost un tâlhar care, aflat pe cruce, s-a pocăit cu câteva clipe înaintea morții. Nu poate fi vorba, în cazul lui, nici de dreapta credință, nici de botez, nici de apartenența la Biserica dreptslăvitoare. Iar discuțiile, cum apar în anumite locuri, ca să justifice un act al lui Hristos pe care nu-l pot încardra în canoanele prestabilite, cum că ar fi primit botezul dorinței, sau că ar fi fost botezat cu sângele lui Hristos, sunt simple speculații. singura lor menire este să aducem comportamentul lui Dumnezeu la măsurile înțelegerii noastre. Ar fi mai bine pentru mintea, pentru credința, pentru smerirea noastră, să înțelegem că Dumnezeu poate să adopte comportamente care să depășească puterea noastră de înțelegere. Tâlharul mântuit, pe care îl amintim la fiecare sfântă liturghie, la rugăciunea de împărtășanie, depășește înțelegerea noastră.

Noi, ca ortodocși, avem o lege pe care trebuie să o urmăm, să credem, să particpăm la Taine, să fim în rânduiala Bisericii. Dar vrem să-L supunem și pe Dumnezeu legilor pe care le dă pentru noi? Dacă El îl primește și pe fiul risipitor la fel ca pe noi, care am stat acasă, ce facem, ne vom revolta asemeni fratelui? Dacă El vrea să-l plătească pe cel ce a venit în ceasul al unsprezecelea, ca pe cei ce au dus arșița zilei, după pilda plății lucrătorilor tocmiți la vie (Matei 20, 1-16) ce facem noi? Am fi în stare, cu spiritul nostru de dreptate, să ne revoltăm împotriva judecăților lui Dumnezeu. Cred însă că, în loc să stabilim noi cine se mântuiește și cine merge în iad, să ne vedem cuminți de treabă, să ne dorim să lucrăm măcar câteva minute în via Domnului, să ne acceptăm neputința și necuprinderea, să ne minunăm de milostivirea Lui, care-i depășește atât de mult dreptatea, așa cum o vedem noi.

Avem un Dumnezeu care e deasupra noastră, pe care noi nu-l înțelegem, dar de a cărui bunătate și dreptate nu ne putem îndoi. Dacă el a spus tâlharului de pe cruce că va fi cu El în rai, și încă înaintea drepților Vechiului Testament, care nu puteau intra acolo până ce Hristos nu-i scoate din iad, ce vom face, vom merge noi să-l scoatem pe tâlhar din rai, să-l punem unde îi e locul? Unde credem noi că îi este, de fapt.

Nu vreau să schimbăm ierahii, să facem inutilă credința ortodoxă, faptele bune, tot efortul de despătimire al atâtor drepți și al oricărui credincios al Bisericii care, nici ei, nu militau pentru ne-mântuirea tuturor neortodocșilor. Vreau să spun însă că nu ne e dat nouă să cunoaștem gândul de taină al lui Dumnezeu, judecățile Lui, „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul.” (Isaia 55, 8), că nu putem noi înțelege, cu mintea noastră slabă, planul Lui. Singurul lucru pe care ar fi drept să îl facem ar fi să ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi, cerând mila lui Dumnezeu pentru întreaga făptură creată. Așa făcea sfântul Siluan Atonitul, cuviosul Porfirie și mulți alți sfinți din vechime.

Dealtfel, sunt mai multe situații în care crezi că cei ce nu primesc botezul ortodox nu pot fi mântuiți. Sunt unii care văd asta cu durere și regret, care se roagă totuși pentru milostivirea lui Dumnezeu, și sunt alții care privesc cu satisfacție această situație, care se grăbesc să anunțe focul veșnic pentru oricine. În al doilea caz îl punem pe Dumnezeu să judece în limitele noastre strâmte, ne mai și prevalăm de la Biblie și de la Tradiție ca și cum am fi, grupul nostru, posesorii sensului ultim și definitiv.

Există un raționament de genul următor. Dacă nu ești ortodox și te poți mântui, atunci mântuirea devine o bagatelă care se dă oricui, oriunde și oricum, prin urmare efortul apostolilor, al martirilor, al teologilor dreptei credințe, jertfa lui Hristos Însuși devin inutile. Toate religiile ar fi puse pe picior de egalitate, n-ar mai conta în ce crezi, iar în ultimă instanță nici măcar dacă mai crezi în ceva, căci ar fi suficient să te declari un om bun și gata, toate se rezolvă. Ne-ar cuprinde pe toți o indiferență totală, ortodoxia nu s-ar mai deosebi ca purtătoare unică a adevărului. Dacă noi n-am ține-o deoparte, și să o arătăm ca pe singura cale de mântuire, nici cei de alte credințe n-ar mai putea să ajungă la ea. În lipsa fermității afirmării ortodoxieiam ajunge să ne complacem într-un un relativism mai ucigător decât tot ce au inventat mai rău oamenii în decursul secolelor, și chiar vedem că sunt locuri pe fața pământului unde așa ceva deja se întâmplă.

Radicalii anti-ecumeniști răspund la această problemă că nu există vreo fărâmă de adevăr în ceea ce nu are ștampila ortodoxiei, pusă mare ca să se vadă, că toți ceilalți vor arde veșnic în focul iadului, ne poate chiar părea rău de ei, cu toate că ei sunt de vină pentru că resping adevărul lui Hristos. Până la urmă poți să te întrebi dacă această înverșunare împotriva celor de altă credință este din dragoste pentru ortodoxie sau din ură față de ceilalți. Cu toată acrivia de care sunt în stare, mă întreb: dacă eu, ca ortodox, nu pot fi sigur de mântuirea mea, căci mă știu plin de patimi, cum aș putea fi sigur de ne-mântuirea frateului meu de altă credință? Pe cei care n-au primit binecuvântarea de a se naște într-o țară preponderent ortodoxă, unde am fost botezat la o vârstă la care nu știam ce înseamnă asta, îl pot condamna, cu inimă ușoară, la chinurile veșnice? Oare Hristos nu s-a minunat de credința sutașului, a femeii cananeence, sau a celei din Samaria, nu a deschis el porțile Cerului către toți oamenii, chiar înainte ca aceștia să facă gesturi formale de adeziune la noua credință?

Tot ce am eu mai sfânt este ortodoxia. Știu sigur că eu voi pătimi în iad dacă o voi părăsi cumva pentru vreo înțelepciune omenească. În același timp însă nu am datele ca să știu ce se va întâmpla cu cei de altă credință. Iar singura atitudine creștinească mi se pare rugăciunea și speranța că și ei se vor mântui.

Paul Curca

.

• Mantuirea si aspectele ei
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea obiectiva privita interconfesional
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Biserica