Nationalism si ortodoxism

Cu toţii suntem de acord cu sentinţa ioaneică, potrivit căreia „Duhul suflă unde voieşte", însă, atunci când vorbim de mântuirea celuilalt, devenim brusc triumfalişti şi în interiorul nostru se înfiripă sentimentul că doar noi suntem „cei aleşi", Iară a mai ţine cont de consecinţele logice ale acestui raţionament păgubos. Spunem că Dumnezeu este drept, că este iubire, şi totuşi, conform sentinţei de mai sus, acceptăm cu nonşalanţă ideea că divinitatea condamnă la chinuri veşnice in toto pe heterodocşi, lipsiţi de privilegiul naşterii în spaţiul ortodox.

Evident că nu s-a pus nici măcar pentru o clipă la îndoială capacitatea Ortodoxiei de a mântui - mai ales că „pomul bun se cunoaşte după roade" (Mt 12, 33 & Le 6, 44), iar fructele sale sunt sfinţii nenumăraţi, ştiuţi şi neştiuţi. Intuim indubitabil ca cititorul ortodox e convins de superioritatea credinţei noastre, ca şi subsemnatul, care, cu siguranţă se află în limitele drumului spre Adevăr. Dar aceste certitudini ortodoxe, neproductive fără proba orto-praxiei, nu ne dau dreptul de a-i desconsidera pe ceilalţi şi convingerile lor religioase (cu excepţia celor care atentează la libertatea umană înnăscută), de a emite verdicte cu privire la mântuirea lor şi de a crede că Dumnezeu se bucură pentru că „păcătoşii (ceilalţi, adică) ard în iad". Am văzut, poate, mulţi dintre noi, pompos afişate la unele aşezăminte ortodoxe cuvintele smulse arbitrar şi reproduse mecanic din opera Sfântului Ciprian al Cartaginei: „In afara Bisericii (Ortodoxe! sic) nu există mântuire", deşi bunul simţ ar fi trebuit să îi îndemne la o cercetare a contextului, care făcea de fapt referire la categoria lapsilor, a celor căzuţi. Inchipuiţi-vă, mergând pe firul acestei argumentaţii absurde, stupefacţia magilor (reprezentanţi de seamă ai ştiinţei, dar şi ai religiilor antice ale acelor vremuri), dacă ar fi fost izgoniţi de Hristos pe motiv că nu erau evrei sau ortodocşi, eventual de neam român. A spune şi a crede că se mântuiesc numai ortodocşii este sinonim cu a transforma credinţa noastră într-o ideologie „totalitară". In lumina celor afirmate anterior, ne îndreptăm spre o a doua problemă, poate mai dificilă decât fundamenta-lismul, însă, inseparabilă de acesta, şi anume, naţionalismul.

In Ortodoxie credincioşii formează un singur neam, „poporul lui Dumnezeu" (Dt 27, 9), iar apostolii propovăduiesc Evanghelia la toate neamurile („făptura"), botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (M28, 19-20). Cercetând fie şi superficial Epistola către Diognet (cap. V-VI), vedem că modus-ul vivendi creştin era bine închegat începând cu primele secole de vieţuire a Bisericii creştine; creştinii „locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii. orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Locuiesc pe pământ (şi se supun şi legilor civile n.n.), dar sunt cetăţeni ai cerului. Creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume.". Poporul lui Dumnezeu nu se circumscrie etno(geo)grafic vreunei separaţii/diviziuni create de intelectul uman; el se raportează doar la Hristos (în care nu mai există rob, elin, iudeu, femeie, bărbat, român, sârb ş.a.), dezvoltându-şi conştiinţa apartenenţei la Biserica lui Dumnezeu şi înţelegerea faptului că fiecare persoană a spaţiului eclesial are în ea însăşi, dar numai în relaţie cu ceilalţi, câteva din atributele Bisericii din care e parte integrantă: e sobornicească, e a lui Hristos, e frate şi slujitor al tuturor oamenilor.

Ca o reacţie la atacurile externe şi la încercările marilor puteri de a influenţa viaţa popoarelor est europene, acestea s-au închis în ele însele, s-au atomizat, refuzând să mai comunice cu exteriorul corupt. Biserica lui Hristos, împotriva voinţei Celui Care a creat-o, se va diviza în „monade eclesiale" naţionale, care mai păstrează cu celelalte Biserici doar mărturisirea aceluiaşi Adevăr de credinţă, fără prea multe alte legături frăţeşti (e.g. diferendul privitor la reactivarea celor trei eparhii din Basarabia care nu a fost rezolvat nici până la ora actuală). Un mare teolog al Bisericii Sârbe şi, cred eu, al întregii Ortodoxii, canonizat recent, părintele Iustin Popovici spune plin de amărăciune: „Biserica s-a adaptat poporului" (folosind exemplul Bisericii Sârbe), împotriva crezului că, în realitate, poporul ar trebui să se adapteze Bisericii. El merge chiar mai departe, numind naţionalismul (atenţie!, nu naţiunea) panerezia, pricină de sminteală şi prilej de separaţie „într-una sfântă, catholică şi apostolică Biserică".

Semnalarea acestei nereguli nu este nouă. Atât Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848, cât şi un sinod local din Constantinopol, în 1872, condamnă ceea ce azi numim generic filetism, care iniţial făcea trimitere strict la calitatea închipuită a ebraicii, a limbii latine şi a celei greceşti de a poseda însuşirea de limbi sacre, iar, mai apoi, la emblema „naţionalista", acordată unei biserici locale. Identificarea religiei cu naţionalitatea a creat mai târziu baza pentru toate derapajele fundamentalist-etniciste din această zonă a Europei. Bineînţeles că nu vom cădea în cealaltă extremă, minimalizând iubirea de neam sau aşa-numitul sentiment al apartenenţei la o comunitate, în virtutea principiului ortodox al urmării căii aurite de mijloc, ce împacă şi corijează excesele. Cunoaştem cu toţii inflamarea unora care deja friza ridicolul. Acestora le dăm o veste proastă: Dumnezeu nu are legături de rudenie cu poporul român, iar Maica Domnului nu este de prin părţile Olteniei. Creştinismul nostru carpatin nu este superior altei forme din bogata diversitate a Ortodoxiei; el doar vine să aducă o mărturie importantă, una printre atâtea altele, semn că într-adevăr Evanghelia lui Hristos a devenit lucrătoare şi la noi.

Nu privilegiaţi ar trebui să ne simţim noi, ci responsabilizaţi. Spre meditaţie, oferim cuvântul Sfântului Siluan Athonitul, uimit de intensitatea „bucuriei" cu care un călugăr se manifesta, atunci când vorbea despre „răzbunarea" lui Dumnezeu, ce se va abate asupra tuturor schismaticilor şi ereticilor în Viaţa de Apoi. „Şi tu, frate, daca ai fi cunoscut iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, cum vei suporta ca, stând acolo în rai să îl vezi pe fratele tău cum se chinuieşte!".

preot Manuel RUSU
BĂRĂGANUL ORTODOX
 

.