Zilele acestea, pana la final de iunie, Bucurestiul se bucura de un dublu privilegiu. La Muzeul Taranului Roman si la Palatul Mogosoaia expune Silviu Oravitzan. Expozitiile concomitente reprezinta o invitatie unica: sa ne amintim de cer in pofida amneziei pamantenilor contemporani.
Oravitzan ilustreaza cautarea liniei de orizont la altitudinea careia simbolul de ieri si artistul de azi se pot privi ochi in ochi. Discursul sau confera lumii simbolice un caracter palpabil si misterios in acelasi timp.
Desenele geometrice, infinita diversitate rezultand din combinatia acelorasi linii, dar mereu altele, profunzimea sugerata de cercurile pivotand in cadrele patratului si transformand astfel o structura colturoasa in vibratie pe verticala, intr-un sfredel care sparge opacitatea timpului istoric - experientele vizuale mijlocite de artist vin din memoria ancestrala a semnelor. Recuperand estetic limbajul si mesajul simbolurilor, Oravitzan le readuce in spatiul lor religios de origine. Cum ne arata istoria artei, adevaratele semne isi datoreaza importanta tocmai faptului ca au rolul indicatoarelor, ca servesc de jaloane pe drumul lung si complex care incepe in sfera lumii materiale, terestre, pentru a se termina in sfera lumii spirituale, celeste. Simbolul nu este asadar scop in sine, ci medium, intermediar vizual si semantic intre vazul si intelesul de la origine si vazul si intelesul generatiilor ulterioare. Precum fizicianul in cautarea febrila a "particulei lui Dumnezeu”, a primei manifestari materiale, Oravitzan este continuu pe urmele vizualului de la inceputul lumii. Nu este vorba despre reflex anistoric sau romantism hranit de o presupusa inadaptare la rigorile momentului. Asistam la o forma de smerenie prin care sunt puse intre paranteze certitudinile de orice fel ale clipei, inclusiv sau mai ales cele eronate, aruncandu-se undita cunoasterii cat mai adanc, dincolo de stratul subtire al modelor curente. Limitand observatia la parcursul vizualului ortodox modern, constatam acutizarea conflictului intre simbolic si decorativ, iconic si ilustrativ. Este lupta permanenta dintre spiritualul transfigurator al materiei si idolatria materializatoare a spiritului. Atunci cand, datorita amneziei si a lipsei de "vedere”, simbolurile decad la rolul unor simple decoratiuni, iar icoanele "umplu” peretii de o maniera ilustrativa, arta bisericeasca isi contesta practic vocatia. Aceasta depreciere in profunzime nu poate fi atenuata si corectata decat prin reluarea insistenta - asa cum o face Oravitzan - a continuturilor simbolurilor, prin constientizarea ca arta declarat religioasa pune in dialog ochiul material cu cel spiritual. In logica unei asemenea viziuni, simbolul si frumusetea inerenta lui nu sunt productii eminamente estetice, alimentate exclusiv de dorinta artistului sau de capriciile unui curent, ci traduceri ale unui mesaj teologic fundamental. Altfel spus, frumusetea este consecinta venirii lui Dumnezeu in istorie si a vocatiei omului de a se "intrupa” in cer.
Radu Preda
Sursa: teologia-sociala.ro
.
Aboneaza-te la newsletter
Radu Preda
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.