Parintele Serghei Oancea s-a nascut la 27 iunie 1926, in comuna Crucea, jud Constanta. A fost arestat in 1949 si a facut 3 ani si 6 luni de inchisoare pentru ca a luat atitudine contra regimului. A trecut prin lagarele de munca de la Poarta-Alba, Peninsula (Valea Neagra) si Galesul. La cei 87 de ani, mi-a povestit cu greu cum a fost viata lui de „detinut la Canal”, pentru ca, spune el, nu a suferit nimic pe langa ce a suferit Mantuitorul.

Arestarea

De ce v-au condamnat?

In 1949 eram student, anul I la Teologie.

A venit un ordin ca toti fiii de chiaburi sa fie incorporati pentru munca. Am fost luat la o unitate speciala din Bucuresti, la Baneasa, pana in 1950. Eram 60 de insi care munceam la Floreasca. Aveam bocanci rupti in picioare, un veston si o boneta de la uniforme de Jandarmi vechi din 1920, aratam foarte rau. Nemultumiti de conditii, mi-a venit ideea sa facem cu totii o reclamatie la Gheorghiu-Dej. Am fost cam dur, spunand ca „a ajuns cutitul pana la os si romanul nu mai poate trai in conditiile astea. Cei de la Salva-Viseu pot merge acasa iar noi stam robi mai rau ca cei din Egipt care au ridicat piramidele”.

Unul dintre colegi m-a tradat si au venit trei ostasi, mi-au pus catusele si m-au adus pe jos, mergand pe langa masina lor, vreo 10 km, de la Baneasa pana la Judecatorie, in Piata Natiunilor Unite. Pentru ca erau foarte multe procese, mi-au amanat judecata si m-au tinut arestat pe la Vacaresti si Jilava vreo doua luni. Aici celulele erau pline de detinuti, in celula mea erau vreo 70-80 de oameni, intre care si un preot. Este singurul preot pe care l-am vazut in toata detentia mea. Nici nu stiu cum il cheama pentru ca nu prea puteam comunica, dar tuturor detinutilor li se punea in vedere sa nu rosteasca numele de preot.

Ei aratau ca noi, tunsi, barbieriti, in zeghe. Iar la Canal nu ii punea laolalta, ii impartea prin brigazi. Mai tarziu, alti confrati mi-au spus ca am trecut pe langa preoti, dar eu nu stiam atunci. (NR – explicabil din cauza regimului de teroare izolare interna practicat in inchisori, dar si faptului ca parintele era inca militar). Intr-o dimineata am facut o slujba cu el, dupa care l-au ridicat si nu l-am mai vazut.

Procesul

La proces, completul de judecata era format dintr-un presedinte si oameni luati de pe la tara sau muncitori. M-au intrebat cine m-a sfatuit sa pun la cale instigarea din scrisoare. Le-am spus ca am facut-o din proprie initiativa. „Esti bun de condamnat la moarte”, mi-a raspuns, dar eu nu am fost afectat. Insa un procuror a intervenit si a spus „Ia uitati-va la el, ca e nevinovat. Baiatul asta se poate repara. E tanar. Nu sunteti de acord sa-i reducem pedeapsa?”
Si atunci mi-au redus-o la 2 ani (si 5.000 lei), pentru instigare publica. A venit duba noaptea si in zorii zilei, pe un vant si o ploaie torentiala de mai m-am trezit la Poarta-Alba.

Canalul

Cum a fost viata la Poarta-Alba?

Cand am ajuns, ne-a injectat in brat, nu stiu cu ce, asa era ordinul. Erau baraci de scandura invelite cu carton. Am ajuns intr-o brigada numai de militari, eram cel mai tanar, si am inceput munca la Canal. Practic, am fost cei care am deschis santierul. Si mi-a ajutat Dumnezeu, prin tineretea mea, sa vad pusa si temelia manastirii Galesul, de Inaltpreasfintitul Teodosie si Parintele Justin Parvu.

Aici erau detinuti de tot felul: de drept comun, politici, studenti si militari. Erau 64 de brigazi, a cate 60 de oameni.

Programul era impartit in trei: 8 ore de munca, 8 ore de somn si 8 ore activitate in inchisoare. Baie faceai la 3 saptamani, iar la o luna de zile, aveam o zi libera de munca. Atmosfera era apasatoare ca printre noi erau strecurati detinuti-informatori. Dar eu stiam de la capitanul meu de la Bucuresti ca „gura bate fundul”. Intrase frica in mine si nu stateam de vorba cu nimeni. Detinutii politici insa gasisera metode prin care reuseau sa vorbeasca. Daca ii prindea, pedeapsa era bataia sau ii lua si dusi erau. Unii au incercat sa evadeze sapand un tunel pe sub pamant. Cand au fost descoperiti i-au batut pana la epuizare.

Pe santier nu ne dadea nici apa nici mancare, iar la inchisoare mancarea era rea. Apa nu prea beam, nici vara nici iarna, ca nici nu simteam nevoia. Nici transpiratie aproape ca nu mai aveam. O singura data am mancat si eu mazare (NR- o spune pe un ton duios, ca de copil care isi aduce aminte de Rai). O, Doamne, am ridicat ochii catre cer si ma intrebam daca o sa mai vedem. N-am mai vazut.

Iarna era foarte greu. Ziua te mai incalzeai la munca, dar noaptea tremuram de nu mai puteam. Mantaua era subtire, iar patul era din stinghii goale si doar o patura.

In privinta celor care mureau, erau foarte stricti. Care au murit, au murit fie sub malurile de pamant, fie de foame sau de batranete. Intr-o noapte au vrut 3 militari sa mearga sa ingroape un „hot”, asa ii numea pe detinuti. Alta data, intr-o noapte, tatal invatatoarei mele, mos Dumitrache, a venit la mine flamand si pe ascuns, ca nu aveam voie sa trecem de la o brigada la alta, cerandu-mi de mancare. I-am dat jumatate din sfertul meu de paine si i-am spus sa vina a doua zi, ca ii mai opresc de la ratia mea. Nu a mai venit, ca peste noapte a murit. A fost ingropat undeva pe acolo, ca multi altii. Nu era cimitir. Il ducea pe camp, aduceau vagoane de pamant peste ei si asa ii ingropa, fara slujba, fara nimic.

Credinta aproape mi-o pierdusem. De atata oboseala, aproape nu mai stiam nimic de Dumnezeu. Ma mai inchinam seara sau dimineata pe sub patura, sau pe ascuns, pe drum, ca era ordin ca este interzis sa iti arati credinta. Daca te vedeau ca te rogi sau te inchini, spuneau ca nu esti destul de obosit si te bateau sau te puneau la munci suplimentare.

Batut de Paste

Cum ati ajuns la Peninsula (Valea-Neagra)?

S-a format o brigada de studenti si am fost transferat acolo. Erau 18 brigazi, 2.000 sau 3.000 de persoane. Intr-o parte mai batrani, in alta noi. Viata era apasatoare, din cauza brigadierilor informatori, care te trageau de limba si te raportau mai departe, sub pretextul ca te eliberau mai devreme. Intr-o noapte m-au sculat, m-au dus intr-o camera si m-au acuzat ca ma uit dupa avioane si astept sa vina americanii. Asta pentru ca imi placea sa stau noaptea si sa ma uit la stele.

Apoi m-au batut pana am ajuns plin de sange si am cazut. Imi aduc aminte ca auzeam niste clopote din sat, bateau pentru slujba de Inviere si eu ma gandeam ca stau batut. Dimineata, m-au dus la munca, asa batut cum eram. Apoi au cerut de acasa o caracterizare despre mine si un vecin, invidios pe mine, care ajunsese primar, a spus ca sunt periculos, asa ca mi-au prelungit inchisoarea cu inca un an si jumatate.

Munca era foarte grea, ca incarcam pamant la vagoane si uneori erai nevoit sa arunci pamantul in vagon de la 3 metri adancime. Norma era de noua metri cubi de pamant pe zi. Dar noi, ca sa ne mai treaca amarul, ne mai apucam de cantat. Era un student, Ovidiu Gramada, de la Filarmonica din Cluj, care avea o voce frumoasa, iar detinutii ii strigau mereu sa le cante. Era inchis pentru ca a vrut sa fuga in Ungaria.

Executia publica

Unul dintre detinuti a vrut sa evadeze si a fost prins (NR - este vorba despre detinutul Dumitrache, originar din Ploiesti, descris de Pintilie Iacob in cartea Vremuri de bajenie si surghiun). L-au rastignit pe un stalp, ca pe Hristos, au adunat toti detinutii si ne-au amenintat: „Uite-asa o sa patiti toti”, dupa care au tras rafale de mitraliera in el pana l-au facut praf, ca sa fie exemplu.

Eliberarea

Cum ati ajuns la Galesul?

Galesul era o colonie de pana la 2.000 de oameni, de unde, cred eu, te pregatea de eliberare (in 1953). Aici era un regim mai greu de lucru, la cariera de piatra, unde faceam piatra pentru sosele. Norma era de un metru cub pe zi, dar eu reuseam sa fac si doua, ca sa pot ajuta pe cei mai slabi. Munceam ca un rob, trupul a inceput sa ma lase, uite aici o batatura de 60 de ani de la Canal, pe care o am ca amintire.

Jos se vedea satul Galesul si vedeam oamenii din sat si ma gandeam daca o sa mai ajung candva liber. Ajunsesem sa nu mai stiu ce inseamna sa fii liber. Intr-o dimineata de februarie, in 1953, garda mi-a spus ca nu mai plec la munca. Au facut control peste tot, pentru un coleg, care lipsea la numaratoare. El insa adormise sub pat, de oboseala. L-au luat la bataie, dupa care m-au eliberat, cu domiciliu fortat. Am iesit pe poarta cu hainele rupte, cu picioarele goale in niste bocanci vechi. Ne-au bagat intr-un camion, ne-au dus in Constanta si ne-au lasat liberi. Ma uitam pe strazi si parca eram cazut din Luna.

Dar n-am visat vreodata ca ajung in democratie, cu atata libertate. Libertatea neinteleasa, lipsa de responsabilitate, este cauza pentru care se fac atatea rautati.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

 

.