Teofaniile biblice si fenomenele naturale

O mare parte dintre teologii rationalisti care nu accepta minunile sustin ca ceea ce Biblia prezinta ca pe o dovada clara a prezentei divine manifestata si prin intermediul unor infricosatoare fenomene meteorologice ori chiar cutremure, n-ar fi de fapt altceva decat niste fenomene obisnuite, numai ca fiii lui Israel au ramas prea impresionati, probabil, cred unii, acestia nu vazusera in viata lor asa ceva. Se trece insa cu vederea peste ceva important si anume ca fenomenele naturale si cele cu efect special, ca marturie a prezentei divine, desi nu de putine ori alterneaza, "contextul ne ajuta categoric sa deslusim un cataclism natural", obisnuit, de altfel, in multe regiuni ale Terrei, de altul prin care se reveleaza Dumnezeu. Biblia ne vorbeste de multe ori de "teofanii insotite de marete fenomene ale naturii." Ca spirit absolut, nici pe departe Dumnezeu nu se poate confunda cu astfel de fenomene, insa ele pot deveni, cel putin pentru o vreme, doar vestitoare ale prezentei Sale. Textele vechi-testamentare fac o demarcatie categorica intre cutremurele naturale, interpretate totusi ca niste pedepse divine, si cele extraordinare ce se prezinta de la sine ca niste manifestari colaterale ale prezentei divine (A se vedea Iesirea 19; I Regi 19, 11-13; Amos 1, 1; Zaharia 14, 59).

Cea dintai mentiune despre cutremur o gasim la cap. 19 din cartea Iesirea ce relateaza detaliat teofania sinaitica. Acum lui Moise i s-a inmanat, pentru el insusi si pentru poporul sau, Legea sfanta ce se voia a fi un veritabil indreptar de viata pentru partenerul divin al legamantului. Cu ocazia acestei teofanii spectaculoase, lumina divina (shekinah) sau norul acompaniat de puternicul sunet de sofar dadeau marturie despre prezenta divina din pricina careia intreg muntele se cutremura, iar cei prezenti la eveniment, ca unii care constientizau ca au de-a face cu un eveniment cu totul inedit, au inceput sa tremure fiindca spaima pusese stapanire pe ei. Aghiograful a gasit ca se cuvine sa imortalizeze in scris acel fapt ca sa sublinieze ca intreaga creatie se cutremura coplesita de majestatea prezentei divine, pe de o parte, iar pe de alta, sa arate ca in acest mod ea il preama­reste pe Creatorul sau. Coparticiparea elementelor naturii la preaslavirea lui Dumnezeu este foarte elocvent ilustrata de profetul Naum: Domnul cearta marea si o desarta si toate raurile cele mari le seaca; Basanul si Carmelul se ofilesc, si floarea Libanului se vestejeste. Muntii se cutremura inaintea Lui si colinele se fac una cu pamantul; pamantul se zbuciuma in fata Lui, lumea si toti cei ce locuiesc in ea (cap. 1, 3-4).

Un alt mare cutremur, fara a pretinde insa ca este tot un semn al prezentei divine, ci doar o dovada a proniei selective de care vorbeam mai sus, a fost cel din vremea regelui Saul pe cand se confrunta cu filistenii. Chiar daca in text nu apare cuvantul cutremur, acesta se deduce din context. Destul de laconic textul spune: a intrat groaza in tabara, in tara si in tot poporul; straja si chiar si pradatorii s-au inspaimantat; tara s-a ingrozit. Era groaza lui Dumnezeu (I Samuel 14, 15). Este destul de clar ca avem de-a face cu o minunata interventie a lui Dumnezeu pentru salvarea de dusmani a celor alesi ai Sai. Scopul acestei miscari seismice n-a fost altul decat derutarea armatei dusmane. In confruntarea cu filistenii, fiii lui Israel nu ar fi avut nici un sort de izbanda deoarece aceia erau superiori in ceea ce priveste instruirea si dotarea, mai ales ca detineau pentru acel timp si monopolul prelucrarii fierului (cf. cap. 13, 19-22) si dispuneau si de mercenari de elita (cap. 17, 4). Se subintelege ca groaza starnita printre evrei si filisteni a fost atat de mare incat au rupt cu totii randurile, atat atacatorii, cat si cei atacati. Daca insa din cauza panicii, filistenii nu s-au mai repliat, fiii lui Israel, dimpotriva, au revenit pe pozitii, dupa ce, prin intermediul chivotului sfant, Saul a intrebat pe Domnul si a realizat ca a fost vorba de un cutremur provocat si controlat de Dumnezeu in favoarea celor pe care voia sa-i sprijine. Israelitii au inteles pe deplin mesajul, iar dusmanii, cuprinsi de o panica sora cu nebunia s-au atacat reciproc, contribuind chiar prin panica lor la o biruinta spectaculoasa a israelitilor ce au castigat o mare batalie cu mijloace minimale. Constient de interventia spectaculoasa a Ocrotitorului suprem, aghiograful se simte indatorat sa conchida: Si l-a izbavit Domnul pe Israel in ziua aceea (vers. 23). Pentru a-si atinge obiectivul s-a slujit de un fenomen natural, cum de fapt o mai facuse si in trecut pentru Israel si cum o va mai face si in viitor. Un alt fenomen natural provocat tot de maretia divina, la care n-a fost martor decat profetul Ilie, a avut loc tot pe muntele Horeb (Sinai). Din porunca divina, profetul a stat pe munte, intr-o pestera, ca in fata sa sa se deruleze un eveniment deosebit de maret: Si a trecut Domnul pe langa pestera. Iar inaintea Domnului a trecut un vant tare si puternic, care despica muntii si sfarama stancile. Domnul insa nu era in vantul acela. Si dupa vant a venit un cutremur de pamant. Si dupa cutremurul de pamant a venit un foc. Domnul nu era in focul acela. Si dupa foc a venit o adiere blanda (I Regi 19, 11-12). Ca si in cazul celuilalt eveniment teofanic din vremea lui Moise, Dumnezeu nu se identifica in nici un fel cu acele fenomene naturale ce creeaza panica printre oameni, ci doar se foloseste de ele ca de un fel de escorta terifianta care-I vadeste numai prezenta. In orice caz, din descrierea celor doua momente teofanice de pe Sinai (Horeb) se detaseaza clar ideea ca avem de-a face cu unele fenomene, aparent naturale, dar totusi irepetabile, cu menirea de a voala majestatea divina inaintea nimicniciei omenesti si de a-i spori, in acelasi timp, gran­doarea. Cu toate ca in ambele cazuri de mai sus elementul major il reprezinta cutremurul, acesta nu este un cataclism natural. Desi are aceleasi caracte­ristici, el nu poate fi confundat cu un cataclism, fiindca nu are aceleasi urmari; nici muntele nu s-a urnit de la locul sau, nici pietre n-au cazut si nici scoarta terestra nu s-a fisurat. Asa-numitele calamitati sau mai curand fenomene naturale cand insotesc majestatea divina nu sunt deloc destructive. Prin ele, Dumnezeu vrea doar sa se prezinte omului intr-o grandoare reticenta, voalata si evident suportabila pentru acesta din urma. Atat fiii lui Israel, cat si profetul Ilie asista la un veritabil spectacol de forta al divinitatii din care nu lipsesc cutremurul, tunetele, fulgerul, fumul si focul (Iesirea 19, 16-25; I Regi 19, 8-12), ca si in cazul teofaniei descrise de Isaia (cap. 6) nimeni nu are de suferit, nici muntele, nici oamenii, nici templul si nici mediul natural. De fapt, cele doua exemple de mai sus nu sunt singurele in care teofania este asociata cutremurului. Exista multe alte locuri scripturistice in care cutremurele de pamant sunt semne ale prezentei divine intr-un spatiu geografic bine determinat (a se vedea printre altele: Psalmul 18, 7; Isaia 29, 6; Naum 1, 5; Apocalipsa 6, 12; 8, 5; 11, 13; 16, 18) ori ca interventii salvatoare (Psalmul 46, 2-8; Fapte 16, 26). Abordand stilul apocaliptic, profetul Iezechiel face referiri la un cutremur de proportii infricosatoare ce se va resimti, in vremurile eshatologice, nu numai in Palestina, si va afecta intr-o masura mai mare sau mai mica pe toti locuitorii pamantului. Vorbind ca din partea Domnului, profetul tine sa avertizeze: in ziua aceea va fi un mare cutremur in tara lui Israel. Atunci pestii marii si pasarile cerului vor tremura de Mine, si fiarele campului si toate taratoarele care se tarasc pe pamant, si toti oamenii care sunt pe fata pamantului; muntii se vor rasturna, peretii stancilor se vor prabusi si toate zidurile vor cadea la pamant. Atunci voi chema groaza impotriva lui pe toti muntii Mei, zice Domnul (cap. 38, 19-21) dupa care adauga: Si vor sti ca Eu sunt Domnul.

Contextul lasa sa se inteleaga ca teribilul cutremur se va produce negresit pe fundalul unui conflict de proportii nemaiintalnite in trecutul istoric al acestui popor, cu niste popoare nordice, metaforic denumite Gog si Magog. Totusi nici aceste calamitati ce vor avea conotatii mondiale, nu-i vor ucide pe toti locuitorii pamantului intrucat sintagma conclusiva a proorocului nu si-ar mai avea rostul. Si in timpul celui de-al doilea Testament, cutremurul de pamant confirma, fie prezenta lui Dumnezeu, desi se face intr-o ipostaza noua, chenotica, in cazul mortii cu trupul a lui Iisus (Matei 27, 51), fie ca o interventie salvatoare in extremis a lui Dumnezeu   (Faptele Apostolilor 16, 26). Mantuitorul Hristos a avertizat totusi ca intensificarea cutremurelor de pamant alaturi de alte mari calamitati naturale ca: ciuma, foametea, razboiul etc. vor constitui doar preludiul celei de-a doua veniri a Sa si al judecatii celei infricosatoare a lumii (cf. Matei 24, 7; Marcu 13, 8; Luca 21, 11; Apocalipsa 6, 12; 8, 5; 11, 13).

Potopul - pedeapsa, revelare a majestatii divine sau avertisment

Dupa cum am subliniat deja mai sus, mai peste tot calamitatile natu­rale, indiferent de forme, au creat nu numai probleme majore, dar au ridicat si mai ridica inca multe semne de intrebare. Pentru omul modern, indiferent de nivelul de cultura sau crezul religios, nedumeririle se acutizeaza mai ales astazi cand se dispune de un potential de informare extrem de rapid si eficient, fara precedent in multimilenara sa existenta. Trebuie sa recu­noastem ca la nivelul maxim de informare, perceptia omului fata de anumite calamitati naturale, gratie posibilitatilor stiintifice de a si le explica, este cu totul alta fata de cea a semenilor sai de acum doua milenii. Este, de asemenea, arhicunoscut ca oamenii de stiinta desfasoara foarte pertinente programe de monitorizare si descifrare a cauzelor declansarii unei furtuni sau potopuri de proportii pentru a avertiza din timp populatia pentru a o pune la adapost de cele mai tragice consecinte. La randul lor, mijloacele de informare in masa, ca unele care supravietuiesc din senzationalul stirilor, gasind noi resurse in a-si profesa meseria, transmit de indata avertismentele, si nu de putine ori sensibilizeaza lumea in vederea depasirii situatiei de criza prin care trec anumiti oameni.

In cele ce urmeaza ne vom referi mai intai la potop deoarece acesta apare printre primele calamitati naturale prezentate de Scriptura, cu toate ca mai sus am vorbit despre cutremur fiindca am avut in vedere prezenta acestuia in unele teofanii. Din perspectiva biblica, potopul apare ca o consecinta fireasca a punerii in aplicare de catre Dumnezeu a dreptatii Sale absolute. In cazul acestei calamitati de proportii din trecutul imemorial al umanitatii, o seama de teologi, care isi fundamenteaza scripturistic opiniile, vad in acestea o implinire a unei dreptati divine, o metoda suverana a lui Dumnezeu de epurare a raului ca si o anticipare a judecatilor mantuitoare ale Lui. Dintr-o astfel de perspectiva insa, daca luam in considerare ultimele calamitati de tip apocaliptic, conform textelor Sfantului Apostol Petru si Apocalipsei, nu vedem cam care ar mai fi sansa mantuitoare a oamenilor din vremea aceea. Daca in trecut oamenilor li s-a mai oferit totusi o sansa, in cazul de mai sus nu se deduce ca ar mai exista asa ceva. Din contextul biblic general se vede ca omenirii antediluviene i s-a oferit o sansa de care ar fi putut sa profite, un ragaz de o suta douazeci de ani (Facerea 6, 3) ca sa se pocaiasca. Chiar daca textul nu ne-o spune, este foarte probabil ca Dumnezeu sa le fi trimis si o avertizare in acest sens, intocmai cum a procedat cu locuitorii cetatii Ninive prin profetul Iona (sec. VIII i.Hr. cap. 3-4). Altfel fara nici o atentionare nu vedem ce rost ar mai avea precizarea ca li s-a mai dat sansa mantuirii. Este adevarat ca textul nu precizeaza ca a fost vorba de vreun avertisment. Un oarecare raspuns, dar nu pe deplin concludent, il aflam in epistola Sfantului Petru, care scrie: Hristos a suferit o data pentru pacate, El, Cel neprihanit pentru cei nelegiuiti, ca sa ne aduca la Dumnezeu. El a fost omorat in trup, dar a fost inviat in duh, in care s-a dus sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare (se subintelege ca din iad) care fusesera razvratite odini­oara, cand indelunga rabdare a lui Dumnezeu era in asteptare, in zilele lui Noe, cand se facea corabia... (I Petru 3, 18-20). Pe baza acestui text, Clement Alexandrinul afirma ca in acel ragaz, sufletul lui Hristos ar fi coborat la iad ca sa le propovaduiasca pocainta pacatosilor dinaintea marelui diluviu. Din context s-ar deduce ca Hristos a mai suferit odata pentru pacatele oamenilor deoarece apostolul foloseste adverbul "de aseme­nea", adica a mai suferit si in vremea lui Noe la care se raporteaza Petru, iar daca mergem mai departe cu supozitiile, putem afirma ca a suferit si pentru locuitorii cetatilor Sodoma si Gomora, a suferit si sufera inca pentru toate nelegiuirile omului. O alta posibila interpretare ar putea fi aceea ca prin Duhul Sfant, Hristos insusi ar fi propovaduit in realitate doar prin gura lui Noe pentru generatia neascultatoare din vremea aceea si care acum se afla in iad consumandu-si partial pedeapsa pana la judecata finala. Cat priveste acest tip de interpretare, pentru a fi in acord si cu textul aceluiasi apostol ce afirma ca in vremurile de demult, Duhul lui Hristos a grait tuturor prin gura profetilor (II Petru 1, 21-22). Ideea ca Hristos-Dumnezeu a predicat celor de demult prin gura lui Noe, insa in nici un caz celor din infern, ci pamantenilor, se intalneste si la Fericitul Augustin. Sublinierea lui Augustin nu este totusi lipsita de importanta. Rezulta clar ca pacatosilor neconvertiti, care in timpul vietii pamantesti   n-au reusit cat de cat sa se schimbe in bine, sa renasca duhovniceste, dupa moarte, cand are loc judecata, nu li se mai ofera vreo alta sansa (Evrei 9, 27) si se decide soarta fiecaruia pentru vesnicie (Luca 16, 26). Sustinerea ca doar hic et nunc omul are sansa de a castiga sau pierde vesnicia o sustine de fapt in mod indirect si apostolul Petru cand le aminteste credinciosilor timpului sau ca distrugerea generala provocata de marele si irepetabilul diluviu poate deveni un simbol al distrugerii viitoare a pamantului, prin foc (II Petru 3, 6). In opinia apostolului, legatura dintre pacat si potop este ca aceea dintre cauza si efect.

Din pricina pacatului, care va atinge cote inimaginabile si va depasi limitele suportabilitatii divine, ca unul care a primit descoperirea tainei, apostolul avertizeaza ca pana la timpul hotarat Cerurile si pamantul de acum sunt pastrate... pentru focul din ziua de judecata si de pieire a oamenilor nelegiuiti. Iar ziua aceea va veni pe neasteptate, ca un hot. Atunci cerurile vor trece cu zgomot mare, corpurile ceresti se vor topi de mare caldura, si pamantul cu tot ce este pe el va arde (vers. 7 si 10). Dupa parerea Sfantului Petru si de fapt si a o seama de profeti, unele calamitati naturale, cum a fost potopul, au drept cauza pacatul, iar altele, care se petrec sub ochii nostri in multe regiuni ale globului, chiar daca pot fi usor de explicat din punct de vedere stiintific, se pot constitui totusi in veritabile avertismente divine. Unii aghiografi fac adesea trimitere la trecutul indepartat al omenirii pierdute de apele diluviului cu scopul de a atentiona ca si in viitor Acelasi Dumnezeu poate interveni cu dreptatea Sa ca sa purifice inca o data pamantul. Pe de alta parte, nu se poate contesta ca omul modern obisnuit cu o viata comoda, favorizata de un confort mereu sporit de stiinta si tehnica actuala, credincios sau mai putin credincios, accepta cu mare greutate ca toate faptele sale sunt monitorizate de o divinitate care mai poate si pedepsi uneori. Una din cauzele unei astfel de mentalitati o poate avea si misiunea crestina care a pus accentul aproape in exclusivitate pe o teologie a milei si a iubirii lui Dumnezeu lasand la o parte judecata si pedeapsa, respectiv dreptatea. Pe de alta parte, este totusi foarte adevarat ca o astfel de abordare a mesajului divin se justifica daca se pleaca de la premisa ca notiunea insasi de Evanghelie inseamna vestea cea buna a mantuirii, a milei si a iubirii si mai ales capacitatea infinita a lui Dumnezeu de a ierta si a mantui.

Prezentarea Evangheliei doar din aceasta perspectiva poate deveni totusi, daca nu neaparat inefici­enta, cel putin in parte neroditoare. Se cuvine ca Evanghelia sa fie vestita si explicata integral neeludand nici avertismentele. Nu trebuie trecut cu vederea ca Iisus insusi a folosit aproape in mod egal cuvantul fericit cu interjectia vai (Matei 18, 7; 23, 13, 14, 15, 16, 23, 24, 25, 27, 29 etc). Comparand acuzele lui Iisus la adresa fariseilor care deformasera preceptele legii mozaice in favoarea traditiilor stramosesti, Domnul nu se acomodeaza timpului, ci continua cu credinciosie lucrarea lui Dumnezeu inceputa prin profeti. Asa se si explica de fapt continuarea si legatura dintre predica lui Hristos si cea a profetilor. Cele opt vaiuri ale Domnului de la Matei sunt o continuare a celor sase vaiuri exprimate prin gura lui Isaia. Nici nu se putea altfel, Iisus este marele profet si nu putea sa se delimiteze de stilul lucratorilor pentru Dumnezeu. Se stie ca inspirati de Dumnezeu, la profeti, mai intotdeauna mangaierile alternau cu amenintarile pentru a-i trezi pe ascultatori din nepasare, insa aveau totusi mare grija sa nu-i aduca niciodata in pragul deznadejdii.

Desi nedorite, unele calamitati naturale se pot constitui intr-un veritabil avertisment pentru ca oamenii sa-si aminteasca de efemeritatea vietii si sa se pregateasca pentru marea confruntare cu judecata lui Dumnezeu. Cel putin din cap. 24 al Evangheliei dupa Matei rezulta ca Hristos insusi a evocat marele diluviu ca sa-i convinga pe ascultatorii Sai de certitudinea judecatii universale care va veni peste lume pe neasteptate ca si potopul de odinioara (vers. 37-39). Evanghelia nu exagereaza deloc cu prevestirile sumbre. Din contextul arhicunoscutei cuvantari eshatologice a lui Hristos se detaseaza speranta ca la a doua Sa venire, Hristos nu va gasi o lume infometata si distrusa, ci dimpotriva, o lume probabil prospera si ahtiata dupa un trai mai bun, in care oamenii, ca intotdeauna, fac ceea ce este in firea lor sa faca: mananca, beau, se insoara si se marita, ca si in vremea lui Noe.

Dupa autorul Apocalipsei (cap. 9, 20) ar rezulta ca orice tip de cala­mitate este trimisa cu voia lui Dumnezeu pentru ca oamenii sa vada in acestea si niste semne ale timpului (cf. Luca 12, 54-56), si in acelasi timp o urmare a pacatului general uman ca de altfel si un anunt al celei de-a doua veniri a lui Hristos (Matei 24, 33),24 care va fi pe neasteptate, ca si o calamitate, tocmai atunci cand lumea, prea ocupata cu problemele ei, se asteapta mai putin sau chiar deloc sa fie deranjata. Partea buna a unei calamitati, daca se poate vorbi de asa ceva, este aceea ca ii solidarizeaza mai mult pe oameni in vederea depasirii impasului. Nu-i deloc insa exclus ca Dumnezeu sa se serveasca de o calamitate sau alta ca de un fel de ultimatum, in vederea convertirii (Apocalipsa 9, 20-25) sau poate fi interpre­tat ca un apel divin la priveghere.

Potopul ca manifestare a providentei

In Orientul apropiat din antichitatea pagana si, de fapt, nu numai, potopul sau furtuna erau asociate manifestarii fortelor unor zei responsabili de controlul ploii si al fertilitatii pamantului (pentru aproape tot Canaanul era Baal). Ideea ca furtuna se poate constitui intr-o dezlantuire scapata de sub control a maniei zeilor impotriva dusmanilor lor se intalneste si in Psalmul 18, 6-16. Aceeasi abordare teologica a psalmistului se regaseste si la profetul Naum. Acesta compara puterea Domnului cu o corabie mare care isi face loc prin furtuna (cap. 1, 3), iar altii au in vedere mania divina ce se concretizeaza prin intermediul furtunii: Iata vine furtuna Domnului cu iutime, vine furtuna mare si va cadea peste capetele necredinciosilor. Mania Domnului nu se va potoli pana nu va implini si infaptui planurile inimii sale (Ieremia 23, 19-20; 25, 32; 30, 23). In chip metaforic, Osea vorbeste si el de furtuna maniei divine starnite din cauza necredintei oamenilor. Printr-o viata straina de adevarata slujire a lui Dumnezeu au semanat vant, vor culege furtuna.

Motivul furtunii apare de multiple ori in textele sacre, insa chiar daca o seama de aghiografi se raporteaza la acest fenomen fiindca nu au gasit alt termen de comparatie pentru a se raporta la incomparabila majestate divina, din contextul sacru se poate usor deslusi cand este vorba exclusiv de raportarea la maretia divina exprimata prin intermediul acestui fenomen natural (Ieremia 51, 16; Psalmul 135, 7; Iov 38, 34-34), constituindu-se intr-un fel de cadru teofanic (Iesirea 19, 16-19; Judecatori 5, 4; Psalmul 77, 19).

Oricum, in calitate de Creator si Stapan absolut al naturii, Dumnezeu poate dispune de fenomenele naturii, care in mana Sa pot deveni adesea instrumente de cearta sau de mangaiere. In cartea profetului Iona, se spune ca vantul devine un instrument eficace de a-i taia calea proorocului ce voia sa se eschiveze de la implinirea poruncii divine (cap. 1, 4), dar poate fi si o expresie a maniei fata de cel ce nu vrea sa se supuna. Un fenomen similar s-a produs si in vremea marelui arhiereu, judecator si profet Samuel. Spre deosebire de cazul lui Iona, aici mania divina se exteriorizeaza prin intermediul unei furtuni, evident fara intentia deturnarii vointei fiilor lui Israel de la scopul propus, alegerea unui rege. Se vrea, de fapt, doar o atentionare ca o comunitate consacrata lui Dumnezeu nu putea avea nici o initiativa fara a intreba pe Domnul, dar si o proba de necontestat a puterii profetului caruia divinitatea ii raspunde intempestiv printr-o evidenta proba de forta. A fost intr-adevar vorba de un fenomen natural de exceptie pentru acel anotimp. Profetul a realizat marele pacat in care cazusera confratii sai si de fapt rugaciunea sa a fost de mijlocire pentru a-i absolvi de vina (I Samuel 8, 5). Si pentru ca Dumnezeu a raspuns cu tunete si fulgere in vremea secerisului, cand nu ploua niciodata in Palestina, poporul, in mod justificat, a avut o frica mare de Domnul si de profet (I Samuel 12, 17-18). Si in cazul profetului Ilie este vorba tot de un fapt minunat al interventiei divine cu ploaie intr-o vreme cu totul neadecvata unui astfel de fenomen in zona (I Regi 18).

Si totusi, prin intermediul furtunii ori a altor fenomene naturale, Dumnezeu isi manifesta adesea si providentiala interventie in favoarea poporului Sau pe care S-a si angajat sa-1 ocroteasca in mod cu totul special. Sunt descrise destule circumstante cand totusi anumite persoane sunt salvate din situatii extreme in chip cu totul minunat si inexplicabil pentru om. Ideea biblica ramane aceea ca exista intotdeauna o forta ce pare ca sta in expectativa si este gata de interventii spectaculoase cand se impune, intalnim o remarca sugestiva la Isaia: Nu te teme de nimic, fiindca Eu te izbavesc, te chem pe nume; esti al Meu. Daca vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; si raurile nu te vor ineca; esti al Meu; daca vei merge prin foc, nu te va arde, si flacara nu te va aprinde (cap. 41, 1-2). Desi actioneaza intotdeauna din culise, lucrarea Sa nu este cea a unei forte impersonale. Omul este invitat sa cerceteze Scriptura ca sa vada ca Dumnezeu nu mantu-ieste, dar nici nu pedepseste la pausal, fara discernamant. Ne-o arata explicit profetul Iezechiel: Daca va pacatui un popor sau o tara impotriva lui Dumnezeu, dedandu-se la faradelege, iar Dumnezeu (...) ii va trimite foametea (...) daca s-ar afla totusi in mijlocul ei trei oameni drepti precum: Noe, David si Iov, ei nu si-ar salva decat sufletele lor pentru dreptatea lor (cap. 14, 14). Prin spusele profetului, Biblia vrea sa ne dea o lectie si anume aceea ca dreptatea te poate salva din orice circumstante nefavorabile. Pe cei trei barbati ilustri ai credintei monoteiste Dumnezeu i-a pastrat in viata deoarece s-au remarcat prin credinta si dreptatea lor printre contemporanii corupti pe care i-a pierdut ca pe niste nefolositori.

Salvarea celor trei, si de fapt nu numai a lor, constituie pentru omul credincios si drept un fel de garantie a salvarii din primejdii a tuturor dreptilor. Intr-adevar, daca omul vrea sa fie mereu salvat din primejdii, indi­ferent ca este vorba de calamitati naturale ori de alta natura, sa nu uite niciodata ca el ramane proprietatea lui Dumnezeu.       

Un alt aspect ce nu trebuie deloc neglijat ar fi ca nu toate calamitatile de pe pamant sunt trimise de Dumnezeu. Unele pot veni si de la altcineva,   insa doar cu aprobare divina, cu un fel de supervizare. In primul rand, dupa autorul cartii Iov, cu toate ca nu-i singurul, calamitatile naturale sau macar o parte din ele apar ca o lucrare a lui Satan, insa dupa cum spuneam, numai cu ingaduinta si limitele impuse de Dumnezeu (Iov 1, 12). De aici rezulta ca Iahve i-a permis lui Satan sa aduca asupra dreptului teribile calamitati naturale concretizate printr-un vant naprasnic ce a avut ca desti­natie surparea caselor fiilor lui Iov, secondate de furtuni cu trasnete si fulgere abundente ce au ars toata averea dreptului si de sabia vrajmasa care i-a macelarit pe toti slujitorii. In pofida faptului ca Dumnezeu i-a dat mana libera lui Satan de a se implica in toate acele dezastre, totusi textul ne vorbeste despre o limita impusa de divinitate peste care raul nu poate trece niciodata: Iti dau, zice, pe mana tot ce are, numai asupra lui sa nu-ti intinzi mana (adica sa nu-i iei si viata pentru ca oricum demonul si-a intins mana si asupra trupului sau, vers. 12). Prin urmare, din punct de vedere biblic rezulta ca, in multe calamitati ce antreneaza imense pagube materiale si pierderi de vieti omenesti, si in care lucreaza din umbra mana lui Satan, totusi acesta nu ar avea absolut nici o putere asupra omului, daca in anumite limite, Dumnezeu nu i-ar da mana libera.

Extras din studiul "Calamitati naturale - manifestari teofanice, avertismente divine sau semne ale timpului"

Pr. Prof. Dr. Petre Semen 

• Potopul lui Noe - mit sau realitate
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: