Istoria este repetabila. Chiar si in domeniul ispitelor, unde nimic nu este nou sub soare. Ispita primordiala a umanitatii tinde sa devina ispita contemporaneitatii. Omul este pe cale sa domine universul material, prin tehnologie si cunoastere, dar tinde sa rateze perfectionarea celui spiritual. Unii vor sa domine peste sufletele celorlalti: sa fie dumnezeii semenilor lor.

Scriptura ne confera cateva detalii despre modalitatile de ispitire a omului de catre cel rau. Chiar in ispitirea Mantuitorului, gasim o gradatie, o crestere in intensitate a ispitei: se pleaca de la ispitele legate de fundamentul material al existentei (painea), se trece prin cele de tip superstitios (ispitirea puterii lui Dumnezeu) si se sfarseste prin ispitirea cu toate bogatiile lumii, practic cu puterea nelimitata de a stapani lumea materiala. Ce-ar fi mai cumplit de atat? Ispita de a fi Însasi Dumnezeu. Este chiar ispita primordiala adresata umanitatii de catre ispititor: propunerea de a deveni ca Dumnezeu. Greu de sesizat aceasta ispita, mai ales ca insasi urmarea lui Hristos ne promite devenirea noastra de fii ai lui Dumnezeu, in har. Nuanta este evidenta: fiu prin asemanarea persoanei, nu prin fire. Diferenta intre fire si persoana a fost bine precizata la Sinodul I ecumenic. Astfel, omul nu poate fi Dumnezeu prin fire, dar poate ajunge asemenea cu El, prin iubire jertfelnica si sfintitoare a Lui si a semenului sau. Adica prin har. Dar, veti intreba: de ce conteaza tot acest discurs aparent prea specializat in teologie de pana acum? Raspunsul e simplu: faptele noastre sunt determinate de valorile in care credem. Cum istoria este ciclica (ne-o spune inteleptul imparat Solomon), cred ca civilizatia umana este in preajma intalnirii unei mari si ultime ispite.

Anume, cei care detin puterea, controlul si resursele acestei vieti materiale sa se creada dumnezeii celorlalti. Observ, cu tristete, ca prea multi oameni incep sa se creada se cred stapanii semenilor, manuitori ai painii si cutitului, impartitori ai resurselor necesare vietii, stapanitori de insule, paduri si pamanturi, decidenti asupra vietii celorlalti: salariu, alimente, sanatate, educatie, cultura, natalitate etc. Comoditatea, confortul, placerile vietii si postura de conducatori ai semenilor sunt, pentru multi dintre noi, lucruri prea greu de purtat. Se spune ca mai grea decat o dictatura este povara libertatii. În acest fel, cercul ispitelor este complet. Painea, resursele materiale, ideologiile si bogatiile lumii nu sunt decat trepte, pe scara ispitelor, spre ispita suprema: a te crede dumnezeu. Multi se lupta pentru a ajunge puternici si bogati, dar pentru unii, nu este de ajuns. Nu ajunge dominatia asupra materiei, nu are haz daca nu esti si stapan asupra sufletului celuilalt. Un dumnezeu al stapanirii crude, lipsite de iubirea semenului. Un dumnezeu ce isi transforma supusii in sclavi, bunul plac in legi, viciile in virtuti si ratacirile mintii in ratiuni de stat. Ce diferenta intre aceasta stare si cea in care Adevaratul Dumnezeu se smereste si se face om, pentru a ne iubi pana la capat: capatul mortii din iubire pe Cruce. Pentru a ne numi prietenii si casnicii Sai. Dar stim de unde vine ispita aceasta. Diavolul nu face decat sa-si repete minciunile si vicleniile lui, cele de la inceputurile umanitatii. Dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul. Oare chiar este nevoie sa cunoastem raul? Eu cred ca nu, din moment ce nici Dumnezeu nu cunoaste raul.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

 

.

• Si nu ne duce pe noi in ispita
  Publicat in : Credinta
• Rugaciune la vreme de ispita
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Despre ispita de a nu fi sfant
  Publicat in : Editoriale
• Ispita celui ce i se pare ca sta
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Ispita insoteste fiecare fapta buna
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti