Se pot mantui necrestinii?

 

Ideea de mantuire e foarte veche si este prezenta, sub forme diferite, in toate religiile. Oricare ar fi treapta de evolutie a fenomenului religios, in toate timpurile, la toate treptele de cultura si la toate popoarele, ideea mantuirii e prezenta. Mantuirea reprezinta centrul si scopul oricarui fenomen reli­gios, chiar al celui mai simplu si mai incoerent sistem de cre­dinta religioasa. Ea constituie nadejdea suprema a oricarei religii. Nici un credincios, oricat de degajat in alte privinte, nu se impaca decat cu gandul certitudinii absolute a mantuirii sale. Toata invatatura sa religioasa, toata gama actelor sale rituale toate practicile si aspiratiile sale religioase urmaresc, in ultima instanta, castigarea mantuirii.

 

In orice religie sau credinta religioasa, mantuirea repre­zinta, de fapt, realizarea contactului deplin dintre divin si uman, indiferent cum este conceput acesta. Un contact sau o apro­piere care in unele religii il identifica pe cel mantuit cu divini­tatea mantuitoare, in altele ii asigura o existenta mai mult sau mai putin potentata, in altele il pulverizeaza in neant, in altele ii garanteaza o existenta integrala psiho-fizica, in altele doar o existenta partiala.

 

Astfel, pentru a contura exact relatia dintre crestinism si celelalte religii, teologii ortodocsi romani considera ca trebuie sa privim si sa analizam aceasta relatie si din unghiul iconomiei divine a mantuirii neamului omenesc cazut in pacatul stramo­sesc, care vizeaza in mod deosebit toate religiile necrestine.

 

Aceasta iconomie consta, propriu-zis, in doua actiuni ale proniei divine in vederea mantuirii omenirii cazute in pacat, si nume o actiune generala, care cuprinde intreaga omenire, si o actiune speciala, prin care Dumnezeu a pregatit in mod deosebit omenirea pentru primirea Mantuitorului Hristos. In baza actiunii generale, Dumnezeu n-a lipsit niciodata pe oameni de un har general, prin care le poarta continuu de grija " dupa sfatul voii Sale" (Efeseni 1, 11). Prin acest har general s-a mentinut per­manent o anumita legatura intre toti oamenii si Dumnezeu, ceea ce constituie, de altfel, esenta insasi si ratiunea oricarei religii. Prin el, Dumnezeu ii face pe oameni " sa caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipai si L-ar gasi, desi nu e departe de fiecare dintre noi" (Fapte 17, 27).

 

Problema modului in care Dumnezeu lucreaza fata de credinciosii celorlaltor religii in vederea mantuirii constituie un aspect al modului tainic in care Dumnezeu conduce lumea spre finalitatea ei, imprimata inca de la creatie. Oricum, vointa lui Dumnezeu de mantuire a tuturor oamenilor (I Timotei 2, 4) se rasfrange, implicit, asupra necrestinilor, oferindu-le si lor posi­bilitatea de mantuire.

 

Hristos lucreaza in mod tainic si in afara de Biserica Sa, res­pectiv printre necrestini, prin harul premergator sau chemator. Tocmai de aceea, in teologia mai noua prinde consistenta pare­rea ca nu trebuie facuta o distinctie rigida intre natural si su­pranatural.

 

Din aceasta perspectiva, se pune, indiscutabil, intrebarea daca exista continuitate sau discontinuitate in actiunea lui Dumnezeu in lume, de mantuire a neamului omenesc cazut in pacatul stramosesc. Asa cum afirma cineva, raspunsul la aceasta intrebare nu poate fi dat decat in functie de precizarea modului de lucrare divina in cele doua actiuni, generala si speciala, din cadrul iconomiei mantuirii, precum si in functie de precizarea efectelor acestor actiuni asupra naturii umane.

 

Oricum, in cadrul iconomiei divine a mantuirii, nu poate fi vorba nicidecum de o discontinuitate a actiunii lui Dumnezeu de mantuire a omenirii cazute in pacat. Aceasta actiune este continua, neintrerupta, intrucat Providenta divina poarta mereu de grija de mantuirea omului cazut, fie prin actiunea generala a harului, fie prin cea speciala.

 

Din acest motiv, se poate vorbi doar de o discontinuitate a intensitatii si calitatii, in intelesul ca actiunea mantuitoare gene­rala se distinge de cea speciala tocmai prin intensitatea si cali­tatea ei, acestea fiind mult mai reduse decat pentru acele actiuni speciale. Datorita acestei discontinuitati de intensitate si calitate din cadrul iconomiei divine a mantuirii neamului omenesc cazut in pacat, religia crestina, desi nu este radical noua in raport cu celelalte religii ale lumii, totusi se deosebeste fundamental de ele.

 

Analizand problema mantuirii in raport cu celelalte religii ale lumii, teologii ortodocsi romani o privesc in corelatie cu aceea a legaturii dintre natura si har. Aceasta intrucat, in urma caderii protoparintilor in pacatul stramosesc, natura umana nu s-a degradat total. Chipul lui Dumnezeu din om n-a fost nimicit, asa incat si omul cazut tinde spre Dumnezeu si-L cauta. Din acest punct de vedere, religiile necrestine constituie umanul in cautarea lui Dumnezeu, exprima nazuinta umana spre mantuire.

 

Privind astfel lucrurile, putem concluziona ca intre natura umana, care aspira dupa mantuire, si harul divin, care ofera osibilitatea mantuirii, nu poate exista o relatie antagonica, ci o relatie de convergenta si sinteza. De aici rezulta ca intre reli­giile necrestine, ca expresie a umanului in cautarea lui Dumnezeu, a umanului in tensiune spre mantuire, si crestinism, ca unul care poseda, in Hristos, deplinatatea harului divin si, implicit, posibilitatea mantuirii nu poate exista decat o relatie de con­vergenta si sinteza. Fara indoiala, pe linia acestui raport de conver­genta si sinteza intervin si sinuozitatile "intunecarilor inerente dramei caderii omului in pacat".

 

Aceasta viziune ortodoxa a relatiei dintre natura umana si har ne ofera posibilitatea intelegerii raportului dintre religia crestina si celelalte religii ca un raport de continuitate si im­plinire. Fiind expresii vii ale conlucrarii dintre harul general si natura umana cazuta, dar care aspira spre mantuire, religiile necrestine se intalnesc in crestinism, care le ofera in Biserica harul mantuitor, sfintitor si desavarsitor al lui Hristos.

 

Apreciind aceasta relatie dintre religia crestina si celelalte religii ale lumii ca pe o relatie dintre religia adevarata si de­plina, pe de o parte, si religiile inferioare, nedepline, pe de alta parte, teologii ortodocsi romani recunosc, totusi, la celelalte religii o insemnatate pozitiva in cadrul planului divin al man­tuirii neamului omenesc cazut in pacat. Acest element pozitiv din celelalte religii este conditionat de gradul de participare a lor la actiunea harului din cadrul iconomiei divine a mantuirii umanitatii cazute in pacat. in masura in care o religie este mai deschisa si mai receptiva fata de aceasta actiune, in aceeasi masura ea cuprinde si are in sine mai multa valoare.            

 

Dar, dincolo de acest element pozitiv, teologii nostri sunt de parere ca toate aspiratiile celorlalte religii spre Dumnezeu, nazuinta lor permanenta spre mantuire, participarea lor la lucrarea harului lui Dumnezeu nu pot fi implinite decat in Hristos. Din acest motiv si pe acest temei, Biserica Ortodoxa atrage atentia, intr-un duh de cuvenit respect si parinteasca grija, tuturor celorlaltor religii ale lumii asupra faptului ca uni­versalul si umanul din ele, tot patrimoniul lor de valoare spiri­tuala pozitiva pentru mantuire nu poate fi desavarsit si implinit decat prin infuzarea elementului specific crestin: Revelatia supranaturala deplina si harul divin in si prin Hristos. Aceasta intrucat universalul si umanul din ele reprezinta doar baza na­turala pe care Iisus Hristos cladeste mantuirea, desavarsirea si fericirea adevarata.

 

Asadar, invatatura noastra ortodoxa mentine mai departe formula Sfantului Ciprian, atat de mult discutata in ultima vreme, potrivit careia nu este mantuire in afara de Biserica" (extra Ecclesiam nulla salus), fara sa dea insa acestei formule un caracter restrictiv cu privire la posibilitatea lui Dumnezeu de a mantui pe oricine, oricand si sub orice alta forma decat aceea a primirii botezului lui Hristos.

 

Existenta Bisericilor crestine nu inseamna ca Dumnezeu Si-a restrans lucrarea doar in cadrul lor. Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat asumand o natura umana care nu era inca in Biserica.

 

Noul Testament ne istoriseste apoi cazuri cand Dumnezeu lucreaza asupra unor oameni in mod direct, fara mijlocirea predicii Apostolilor, adica a Bisericii (sutasul din Evanghelie, Saul etc.).

 

Apreciind religia crestina si chiar iudaica din perspectiva problemei mantuirii, comparativ cu celelalte religii, se poate afirma ca ceea ce caracterizeaza aceste doua religii este, in primul rand, specificul lor personalist. intalnirea dintre Dumnezeu si om este personala: Eu - Tu, adica de la persoana la persoana, intre subiecte personale, si nicidecum de la personal la imper­sonal. La aceasta se mai adauga si o profunda nuanta de reci­procitate, intalnirea nu porneste numai de la un subiect, ci este reciproca: de la Dumnezeu la om, si de la om la Dumnezeu.

 

Ca persoane, noi tindem permanent spre o ordine de din­colo de noi, dar aflata pe o linie asemanatoare existentei noastre personale, nu spre confundarea intr-un plan impersonal aflat pentru un timp la dispozitia noastra limitata, ca apoi sa dis­parem in el. Omul tinde spre o realitate personala infinita, su­perioara lui, din care sa se poata hrani la infinit, fara sa poata dispune de ea, date fiind posibilitatile lui limitate, dar si fara sa dispara apoi in ea.

 

Daca rationalitatea ordinii impersonale inferioare isi ga­seste implinirea si rostul ei in servirea omului superior naturii, acesta, ca persoana constienta si libera, aspira sa-si gaseasca implinirea rationalitatii si sensul sau nu in desfiintarea sa intr-o esenta si mai inalta decat toata ordinea materiala si spirituala, dar supusa monotoniei si limitarii imanente, ci intr-o comuniune cu o persoana transcendenta si libera. Fiindca fiinta superioara omului nu poate avea decat tot un caracter personal. Iar daca relatia superioara intre persoane se realizeaza in comuniune, re­latia noastra deplin si etern satisfacatoare trebuie sa fie o co­muniune cu o fiinta cu caracter personal.

 

Comuniunea aceasta personala cu Dumnezeu nu inseamna, insa, ca in conceptia hindusa, de pilda, o "continuitate neintre­rupta", un suis evolutiv al omului, in urma caruia acesta este, in esenta, potential si devine in actualitate, prin dezvoltarea uneia sau alteia dintre puterile sale, Dumnezeu.

 

Invatatura crestina este totalmente straina de tendinta iden­tificarii panteiste a omului cu Dumnezeu. Dar cu toate acestea, ea afirma cu curaj posibilitatea unei "uniri" a omului cu Dumnezeu, a unei "vederi" nemijlocite a lui Dumnezeu, a unei "partici­pari" la El, prin har.

 

Crestinismul este religia mantuirii prin excelenta. Hristos detine atributul inseparabil de Mantuitor: Mantuitorul nostru Iisus Hristos sau, pur si simplu, Mantuitorul. Venirea crestinis­mului a adus in lume o atmosfera cu totul noua: o dragoste ne­cunoscuta pana atunci fata de om si o incredere nelimitata in opera de mantuire a Fiului lui Dumnezeu intrupat.

 

Astfel, religia crestina il arata pe Dumnezeu in stare de pre­ocupare afectuoasa fata de oameni si de traire a unei bucurii din iubirea pe care I-o arata ei si si-o arata ei unii fata de altii, ca pe un alt mod al ei, in calitatea lor de persoane umane unice. Dumnezeu nu-i tine nici separat de Sine, ca in religiile unui Dumnezeu monopersonal, nici nu-i duce la contopirea cu Sine, ca in religiile panteiste.

 

Tocmai de aceea, anonimatul fiintial realizat in starea de moksa sau nirvana este incompatibil cu desavarsirea persoanei umane care culmineaza in indumnezeire. Apoi, umbra seolului iudaic si paradisul placerilor senzuale din islam sunt tot la fel de incomplete si incompatibile cu indumnezeirea crestina.

 

Si totusi, acesta nu constituie un motiv pentru a subaprecia, in vreun fel, rezultatele fructuoase ale intalnirii dintre religiile lumii. Dimpotriva, ele ne arata ca Dumnezeu lucreaza si ca, in cele din urma, cu totii vom fi una in Hristos. Este de datoria fiecaruia sa lucreze spre acest tel final. De aceea, orice intru­nire sau dialog interreligios are un loc bine stabilit in planul Providentei divine si este oricand binevenit.

 

Pr. Dr. Nicolae Achimescu