De multe ori încerc să înţeleg cum ne imaginăm prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastra. Adevărul e că cei mai mulţi aşteptăm să se deschidă cerurile şi într-o manieră hollywoodiană să iasă o mână, care să fie a lui Dumnezeu, şi să ne dea ceea ce-i cerem. Uităm, bineînţeles, că Dumnezeu este duh: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr" (1 In. 4, 24). Uităm că toate imaginile antropomorfe privitoare la Dumnezeu nu se adresează Fiinţei Sale, ci neputinţei noastre de a înţelege lucrurile fără a recurge la imagini şi simboluri.

Insă lucrurile sunt mult mai simple decât ne închipuim sau, confuzi lăuntric, le facem. Dumnezeul pe Care-L aşteptăm S-a arătat deja în persoana lui Hristos. Şi s-ar părea că noi încercăm să deschidem prin efracţie o uşă deja descuiată, care, pentru a fi deschisă, nu are nevoie decât de o apăsare pe clanţă.

Dumnezeu, revelându-Se în persoana lui Hristos, ne-a spus că, dacă avem dragoste unul faţă de celălalt, va fi în noi şi alături de noi şi, în general, în viaţa noastră. Şi că singura cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu este iubirea. Dar iată ca noi nu suntem în stare nici s-o dam - chiar şi atunci când ne este dată - şi ne mulţumim cu o imagine despre Dumnezeu magică, sentimentală şi imaginară! Iubirea nu este doar o virtute morală superioară, ci însăşi viaţa. Este realitatea care mişcă totul şi dă viaţă la toate.

Trebuie să înţelegem că, dacă Dumnezeu ar fi voit să comunice cu noi printr-un sentimentalism confuz, care de multe ori devine şi delirant, nu ar fi venit m lume spre a Se întrupa şi a Se face om. Ne-ar fi descoperit pur şi simplu o idee. Un principiu ceresc căruia ar fi trebuit să i ne supunem şi cu care să ne punem de acord. Pe când acum, în persoana lui Hristos, ni se descoperă o relaţie!!!

Nu cere o ascultare în spirit autoritar, ci o relaţie iubitoare. Face acest lucru din, fireşte, mai multe motive, cel mai important dintre ele fiind acela că Dumnezeu nu este o putere superioară, nici o energie cosmică impersonală, ci o Persoană cu trăsături specifice concrete. Intră în istorie şi în viaţa noastră cotidiană şi ni Se descoperă. In urma unui dialog continuu, care se dezvăluie la nivel atât conştient, cât şi inconştient al vieţii noastre.

Una dintre aceste descoperiri ale Sale - şi nu singura -, fiindcă Dumnezeu Se descoperă în multe chipuri, care sunt, fireşte, şi paradoxale, are loc prin mijlocirea oamenilor de lângă noi sau care apar în viaţa noastră. De aceea, atunci când cerem ajutorul lui Dumnezeu, când zicem, „Dar unde este Dumnezeu? De ce nu ni Se descoperă?...", să ne uităm un pic şi împrejurul nostru. Fiindcă în persoanele oamenilor se descoperă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Acolo Ii vom trăi prezenţa.

Când ne trimite oameni care ne iubesc, ne poartă de grijă, ne susţin, nu ne judecă, nici nu ne condamnă, atunci e clar că El însuşi Se află în preajma noastră şi ne ţine de
mână. Fireşte, poate unii se vor întreba: „Noi de ce nu i-am întâlnit?". Răspunsul nu e uşor şi ar trebui să ne gândim dacă nu cumva n-am fost pregătiţi să-i întâlnim. Fiindcă fiecare întâlnire este o judecată. Cu precădere, pentru ceea ce suntem lăuntric.

Spunea un părinte: „Iubirea lui Dumnezeu am cunoscut-o când l-am întâlnit pe părintele F. Atunci am simţit trupeşte şi sufleteşte ce înseamnă să te iubească Dumnezeu". Un alt bun prieten îmi zicea: „Atâta îmbrăţişare câtă am primit de la părintele meu duhovnicesc... n-am primit nici de la mama, nici de la tata. In relaţia cu el am înţeles ce înseamnă să te iubească cineva. Am primit în preajma sa iubirea pe care n-o cunoscusem niciodată. Am înţeles că Dumnezeu mă iubeşte".

O tânără mi-a spus: „Dintr-o îmbrăţişare, m-am spovedit pentru prima dată şi am simţit iubirea Domnului nostru". O altă tânără, cu o existenţă şi mai plină de suferinţă, îmi spunea printre suspine: „Eu acasă n-am primit deloc iubire. Mi-a dăruit o afecţiune maternă incredibilă doamna..., vecina noastră ce nu avea copii".

Lui avva Pimen i se spunea „Dumnezeul de pe pământ". De ce? Pentru că îi primea la sine pe toţi oamenii, le acoperea greşelile şi eşecurile, cu iubire şi iertare, fără ca vreodată să-i judece. Dar şi pe părintele Sava aşa îl strigau în Sfântul Munte, fiindcă atunci când îl întâlneai, înţelegeai, prin raportarea la el, cum arată iubirea lui Dumnezeu.

Insă noi ce facem oamenilor pe care ni-i trimite Dumnezeu? Ii alungăm din viaţa noastră. Ii clevetim şi ne răzbunăm pe ei pentru că ne-au iubit, iar noi n-am fost în măsură să le răspundem iubirii lor.

Oare nu cumva Dumnezeu ni S-a arătat de multe ori în viaţă, iar noi, pur şi simplu, nu L-am înţeles întrucat II căutăm în neguroasa noastră fantezie şi nu de-a lungul vieţii? Oare nu cumva ne uităm la cer şi nu vedem că El stă lângă noi? Că, de multe ori, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu doarme în patul nostru"?

PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS

Fragment din cartea "ORICE SFÂRŞIT E UN ÎNCEPUT", Editura Sophia

Cumpara cartea "ORICE SFÂRŞIT E UN ÎNCEPUT"

 

 

• Despre dragostea dumnezeiasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Iadul, refuzul lui Dumnezeu?
  Publicat in : Editoriale
• Maestrul si ucenicul
  Publicat in : Religie
• Iubirea
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Duhul Sfant i-a dat harul dragostei
  Publicat in : Pilda zilei