Putini dintre noi sunt inzestrati unilateral; ba dimpotriva, observatia curenta pare sa-i confirme pe acestia ca exceptii. In realitate, cei pe care fara ezitare ii legitimam ca personalitati nu pot ascunde celor apropiati prezenta discreta si delicata a unui talent secund, care insoteste ca o umbra „talentul titular". Mi-a fost dat de nenumarate ori sa constat cum cea mai mare parte a „oamenilor realizati", asa cum necrutatoar ii numeste invidia pozitiva, sunt posesorii mai multor talente, incat cel care le justifica reusita in ochii nostri pare sa reprezinte doar unul din aspectele inzestrarii lor plurale.

Iata vocatia geniala a unui mare poet, dublata de usurinta neobisnuita a desenatorului, e drept cultivata firav, dar incontestabila ca talent; iata, pe de alta parte, pe tanarul filosof consacrat de originalitatea si profuzimea unei gandiri formulate uimitor, exercitandu-si in cercul intimilor, din amuzament, o stralucitoare si destinsa disponibilitate histrionica, foarte aproape de ceea ce indeobste numim vocatie; iata un inginer de vocatie, cu o splendida cariera tehnica, dezvaluind in anumite imprejurari, ca prin minune, inzestrarea celui mai autentic belcanto, dublat de o inteligenta muzicala redutabila; in fine, iata acest preot si teolog faimos, persoana harismatica si duhovnic cercetat de o omenire intreaga, atingand uneori cu fina si surazatoare pricepere corzile chitarei in ragazul pe care inca demult nu si-l mai ingaduie. Acestor cateva exemple li se mai pot adauga nenumarate altele, toate in masura sa dovedeasca prestigiul fara glorie al acestei inzestrari secrete, poreclite generic „violon d'Ingres".

Cum participa oare aceasta dotare secunda la canavaua expresiva a fiecarei personalitati creatoare ? Ce reprezinta acest talent discret, mai degraba parazitar, asemanator unui dar risipit, pentru succesul unei vocatii ? In sfarsit, ne intrebam, ce „fundatura" a cresterii noastre spirituale o probeaza tacut prezenta acestui talent lasat de izbeliste, actualizat cand si cand, mai cu seama ca divertisment, in clipele cand, autoironie, posesorul lui consimte sa se relaxeze?

Mai intai, ne grabim sa atragem atentia asupra unei posibile confuzii: in nici un caz nu trebuie sa ne lasam pacaliti de celelalte „haruri" si „usurinte" care alcatuiesc haloul de promisiuni ce inconjoara centrul expresiv, creator al oricarei personalitati, iar aceasta aura de fagaduinte s-o luam drept talentul secund. Substanta acestuia e mai plauzibila si mult mai convingatoare, incat il puteam imediat recunoaste dupa lucirea puternica, asemanatoare lucirii talentului titular. Asistenta care-l contempla uimita nu se poate abtine sa nu-l aclame ca pe o adevarata vocatie. Cel admirat, oricat ar fi de consacrat de exercitiul unei profesiuni, este asigurat din rasputeri ca si-a gresit vocatia, ceea ce, sa recunoastem, mahneste si flateaza in aceeasi masura.

Se cuvine, spre a evita orice intelegere ambigua, sa descriem cat mai fidel cu putinta, individualitatea talentului secund si asta incepand prin a-l distinge net de persoana vocatiei. Fireste, orice vocatie, adica ceea ce numeam mai devreme, oarecum impropriu, din dorinta de a ocroti o anume simetrie, talent titular, are indubitabil la origine un har, dar acest har nu este de ordinul talentului.

Harul vocatiei, elanul acestei dotari aparte, se-ntampla adesea sa existe precar si stingher in ungherul cel mai putin atragator al inzestrarii personale; simptomul acestui har pare sa anunte la fel de putin privirii grabite marea vocatie, intocmai aspectului deselat al calutului din basme, in care nu poti banui anvergura viitoare a bidiviului care mananca jaratic.

Se poate lesne intelege ca ceea ce defineste vocatia in raport cu talentul nu e o simpla augmentare a acestuia din urma, asemanatoare exaltarii unei intentii; la fel, este cu totul inexact sa definim vocatia ca un talent implinit. Destinul sinergie al vocatiei se misca in intervalul dintre propunere si acceptare, dintre darul coplesitor si primirea lui „din tot sufletul, din toata inima si cu toata puterea".

Intre vocatie si talent este insa o deosebire de natura, incat stingerea cu buna stiinta sau din neglijenta a vocatiei, ingroparea ei, nu reprezinta doar risipirea unei inzestrari iesite din comun, ci in primul rand refuzul de-a risca innoirea propriei firi, schimbarea acesteia in ceva cu mult mai inalt si infinit mai slavit. De aceea, sluga prudenta si tematoare din parabola talantilor este blestemata de stapan sa fie aruncata fara mila in „intunericul cel mai din afara", am zice noi al existentului, si asta fiindca calculul a precumpanit asupra iubirii. Un om se daruie unei vocatii (expresie bine pastrata in vorbirea obisnuita), pe cand talentul te inlantuie, te face prizonierul spontanietatii lui innascute.

Vocatia apartine insului care nu pregeta sa plece urechea la chemarea unui har, a unei genuitati mai profunde decat potentialitatile innascute care-l afirma natural si mai cu seama ca fiinta cosmica. Ceva suprafiresc trebuie sa se intample talentului ca acesta sa poata accede la vocatie, adica la o contrariere a firii naturale care-l pune in criza chiar pe el, pe acest binevoitor si destins talent secund. Departe de-a fi superfluu, ca un hobby, talentul secund este acea dotare naturala a noastra demna de luat in seama, care a optat pentru dincoace, pentru aspectul pamantean al unei creatii fericite, ce-si apara fiinta trecatoare prin obicei, prin mit si prin ritual. In interiorul talentului secund staruie pacea domestica si mediul caldut al unui staul. In jurul talentului, firea creatoare sta culcusita, toropita de alean, covarsita de o resemnare placuta, care a pierdut sau poate a uitat gustul jertfei.

Vocatia, dimpotriva, starneste iesirea din mediul opac al naturalitatii, din animalitatea pasnica a obiceiului si din consanguinitatea etniei. In timp ce talentul secund flateaza firescul, raspunzand cordial la exigentele innascute ale firii noastre (care, de altfel, il rasplateste indatoritoare), vocatia o suportam ca pe o pacoste fara de care - e drept - viata n-ar merita sa fie traita! Firea naturala resimte vocatia ca pe un „artifex" amenintator, sosit din afara ei, un corp spiritual strain care vrea sa se instapaneasca asupra concretului imbietor al firii si chiar mai mult, sa i se substituie.

Aceasta „artificialitate" uzurpatoare (contemplata de multi ca lugubra) cere jertfirea ultimelor centuri de siguranta ale talentului pliat pe datele native. Cuvantul de ordine prin care vocatia s-a putut si se va putea intotdeauna desprinde de talent a fost incredintat demult unui barbat ascultand, nebun de iubire, de Domnul si Dumnezeul lui: „Iesi din pamantul tau, din neamul tau si din casa tatalui tau si vino in pamantul pe care ti-l voi arata eu".

O alta spontaneitate, un alt fel de originalitate, un alt firesc, o alta slava i se promite vocatiei, cu conditia de-a parasi grabnic firea monomana a talentului secund, incordat sa se exprime numai pe sine, fara rabat. Foarte asemanator ermitului care se baricadeaza in intunecimea pesterii spre a-si feri rugaciunea de splendoarea vremelnica a lumii, omul de vocatie se straduieste si el prin credinta sa puna la adapost aceasta promisiune „straina de lume", de ispitirile talentului secund.

Ii este de asemeni interzis sa se intoarca si sa-si contemple nostalgic urmele si drumul parcurs si mai ales sa se mangaie cu acea induiosare retrospectiva privind zilele fericite pe care le-a petrecut sau le-ar mai fi putut petrece in interiorul talentului. Pentru un pictor de vocatie, sa zicem, fericirea nu este nici pe departe aceea de a picta, asa cum se incapataneaza publicul sa creada, ci de a-si innoi jerfa de sine pictand. De aceea, toti artistii de vocatie starnesc nedumerire atunci cand descriu bucuria implinirii vocatiei ca pe o cruce greu de purtat pe care, uneori, cautand cu deznadejde imprejur, bucuros ar lasa-o in spinarea vreunui Simon din Cirene sa le-o poarte un timp.

Talentul fiecarui ins confirma si cel mai adesea sporeste farmecul natural al fetei vazute a individualitatii noastre: vocatia insa este icoana fiecaruia dintre noi, unind neamestecat chipul nostru bine stiut de ceilalti cu un altul, misterios, tot timpul surprinzator, necunoscut in primul rand noua insine. Va-nchipuiti cum arata Ingres cantand la vioara? Eu mi-l inchipui tumultuos si febril, chinuit de o fervoare impielitata, aceeasi ca si cea a contemporanului sau Paganini, razbunandu-se pe lemnul viorii pentru ironia de-a fi fost ursit sa intrupeze in pictura una din cele mai neutre si impasibile vocatii plastice. De altfel, numai in raport cu o asemenea vocatie ireductibila se poate vorbi la propriu de prezenta unui „violon d'Ingres". Oricum, e in firea vocatiei sa ia peste picior talentul secund.

Sorin Dumitrescu

.

• Cum pot creste faptele bune
  Publicat in : Pilda zilei
• Faptele bune
  Publicat in : Credinta
• Unde cresc faptele bune
  Publicat in : Pilda zilei
• Faptele bune in invatatura ortodoxa si catolica
  Publicat in : Dogma
• Credinta si faptele bune
  Publicat in : Hristos