Cui se datorează succesul pe care îl are „Fifty shades of Grey”, film care dă peste cap tot ce este politic corect, nemulțumind deopotrivă creștini, feministe și oameni care vor doar să trăiască normal și în limitele bunului simț? Din câte spun criticii, cartea e proastă, filmul așijderea. Și totuși, ajung să aibă un succes ce pare să fie printre cele mai mari din istorie.

În plus, mai mult decât succesul, cartea și filmul ne intrigă pe toți cei ce am vrea ca relațiile noastre să fie clare ca lumina zilei, să ne respectăm unii pe alții și să nu trecem peste anumite bariere. Vedem însă că relațiile cele mai puternice au, ca în film, cel puțin 50 de umbre, și încă pe tonuri de gri. Avem aici durere, umilință, abuz, consimțire la abuz, violență, sado-masochism, iar în final o romantică dar prea puțin probabilă resurecție a eroului întunecat.

Imaginea e seducătoare: o studentă virgină, pură, fără experiență în dragoste, se lasă umilită și abuzată de un tânăr, bogat și întunecat om de afaceri. Dar ea reușește astfel, prin dăruire de sine, prin sacrificiul ei liber consimțit, ca la final să-l transforme pe el să într-un soț și un tată iubitor.

Unii văd aici conspirația mondială, care vrea să ne pervertească adolescenții și tinerii, ca să nu mai fie capabili de relații normale. Feministele văd rodul unei educații care pune femeile în posturi inferioare, în care ele acceptă să se sacrifice pentru bărbați, și să-și găsească astfel un rost în viață exclusiv pe calea salvării acelui bărbat unic. Toți sunt nemulțumiți, în afară de producătorii care văd cum lumea se înghesuie să vadă filmul.

Ceea ce este nelalocul lui, atât în cartea cât și în film este că prezintă patologicul ca normal, ceea ce ține de o devianță care ar trebui tratată, devine romantic și plăcut. Ar fi trebuit însă să ne obișnuim de mult timp cu acest gen de abordare, în care dreptul la plăcere trece înaintea oricărui comandament moral. Ca să înțelegem sucesul cărții și filmului trebuie să acceptăm că răul fascinează pentru că e amestecat cu binele, ceva în ființa noastră ascunsă rezonează cu abuzul, violența, sado-masochismul, sunt producții culturale care ating sufletul nostru, iar pojghița de raționalitate în care ne învăluim existențele e dată la o parte și lasă să se vadă, laolaltă, animalicul, pornograficul și angelicul din om.

Bineînțeles că, la nivel declarativ, suntem toți adepții bunului simț, ai rațiunii comune, respectului, desigur că nu ne-am atinge partenera nici cu o floare fără consimțământul acesteia, dezaprobăm violența și pornografia. Dar există în fiecare om câțiva demoni care râd în hohote de aceste valori de fațadă, și care se bucură cu plăcere la scene pe care ființa noastră morală le dezaprobă total. Deci, în privința aceluiași lucru, pe de o parte ne bucurăm, pe de alta condamnăm. Și nu e nicio urmă de fățărnicie aici, căci cu greu poate omul să alunge partea întunecată din el.

Acest film n-ar avea succes dacă răul n-ar îmbrăca haina binelui, așa cum se întâmplă întotdeauna, de la ispitirea din rai și până astăzi. Psihologi, psihoterapeuți și psihiatri vin să atenționeze pe oricine s-ar încrede în mesajul filmului: chinuirea și abuzul nu e o chestie cool, cu care te poți distra de minune, aducând și la o schimbare în ființa partenerului. E ceva de care să te ferești, de care să fugi cât poți de mult, pe toate căile posibile.

Chestiunea este că aici se falsifică cea mai însemnată dintre ideile umane: că iubirea pură și dăruirea fără margini pot salva un suflet întunecat, ceea ce nu este fals în sine, ba din contră, această idee stă la baza putinței răscumpărării ființei umane din păcat. Dar atât în carte, cât și în film este pusă în forma romantic-pornografică în care nu poate servi decât patimilor noastre, nu și îndreptării.

Patimi de rușine care înainte erau ținute ascunse, dacă le descopereai cumva în tine te fereai de oameni, le spuneai cel mult duhovnicului la spovedanie, acum sunt exhibate în public, ne fălim cu ele, țin de o normalitate care ajunge loc comun.

Ortodoxia nu neagă existența acestei părți întunecate din ființa omului, care se lasă tentată de experiențe extreme, nu are o „impresie bună” despre om. După mulți Părinți ai Bisericii omul „natural”, lipsit de harul ceresc, nu e mai bun decât o brută. Iar exercițiul ascetic al credinței tocmai această parte întunecată vrea să o vindece. Nu știu dacă pot scăpa de patimile care există în mine. Ele poate sunt în așteptare atunci când eu cred că le-am alungat, și își iau un răgaz până apare un moment prielnic ca să iasă la suprafață. Poate fi în mine un adânc de întuneric, o înaintare către rău, asemeni celui de lumină, către care mă cheamă Dumnezeu. E mai bine să nu pătrund în el, să nu zgârm acolo, căci nu se știe peste ce dau. Știu că sunt capabil de o răutate mai mare decât cea deja exprimată, mi-o asum fără să încerc să o cunosc, și mă rog la Dumnezeu ca să fiu izbăvit de ea. „Caci ce rau n-am savarsit ? Ce pacat n-am facut ? Ce rau nu mi-am inchipuit in sufletul meu ?” spun în rugăciunile de dinainte de Împărtășanie. Astfel că, fără să am prea multe iluzii în privința mea, fără să caut acele prilejuri care-mi dezvăluie partea întunecată, cum ar fi vizionarea filmului cu „Umbrele lui Grey”, mă las pe seama lui Dumnezeu ca să mă vindece de toate patimile mele cele știute și cele neștiute.

Paul Curca
 

.