Dacă sufletul este considerat aproape ca de la sine nemuritor, problemele se pun în privința trupului. Ce facem cu el? În prezența unui cadavru în descompunere, a mirosului de hoit, a priveliștii dezolante, mai poți crede în înviere? E ceva complet contra-intuitiv, moartea pare stăpâna viitoare a oricărui trup încă viu, iar orice luptă cu ea este doar o amânare a verdictului, în niciun caz însă o schimbare a lui.

Să credem în înviere înseamnă să facem un efort care să învingă toate datele pe care le oferă realitatea empirică, să vedem lucrurile altfel decât ele apar oricărei minți normale, să credem un adevăr a cărui valabilitatea nu putem, de fapt, să o verificăm mulțumitor. De aceea e nevoie de credință, oricâte dovezi ale învierii am avea, oricât de rațional am dori să înfățișăm totul.

Ne pare rău că murim, ne-am dori să fim veșnici, și totuși preferăm să fim muritori.

Pare un paradox aici, dar totuși e perfect logic. Simțim, intuitiv cel puțin, că o viață veșnică presupune o responsabilitate veșnică. Ne dăm seama, chiar fără să avem cunoștințe aprofundate de teologie, că dacă viața nu are un sfârșit, atunci nu poate fi trăită oricum. Simțim că, dacă Dumnezeu este, atunci nu mă pot înfățișa Lui în starea mea de acum. Există niște rigori pe care eu, ca om care vreau să mă simt bine, să fac ce-mi place, nu mai am chef să le mai accept. De aceea stabilesc că acele rigori care țin de asceză, de morală, de relația cu ceilalți, de capacitatea mea de a fi împreună cu Dumnezeu, nu-și au rostul, că sunt doar o piedică în calea dorinței mele de a mă simți bine. Astfel că atunci când susțin că Dumnezeu nu există, eu răspund preferinței mele intime ca El să nu existe pentru a nu fi nevoit să dau socoteală de felul cum îmi petrec zilele pe pământ.

Sunt două lucruri care se bat cap în cap: nevoia de nemurire și plăcerea imediată. Și, chiar dacă știu că voi muri, moartea este un fenomen îndepărtat, care va veni abia atunci când eu voi fi epuizat toate plăcerile, voi fi doar un trup stors de vlagă, care am luat de la viață tot ce am vrut și nu voi avea prea multe de regretat. Eu ajung să mă identific cu trupul, cu plăcerile lui, iar greutatea imensă de a renunța la pofte îmi obturează orice realitate dincolo de el. Nemurirea mea de substituție stă în trăirea intensă a clipei, care să mă scoată din trăirea banală de zi cu zi și să mă arunce într-un absolut care-l înlocuiește pe cel adevărat. Iar când voi fi epuizat tot ce-mi poate oferi viața, atunci pot oferi morții un trup vlăguit, stors de puteri, cu care și așa nu mai am ce face. Cu o asemenea concepție de viață mă pot dispensa de credința în Dumnezeu, și devine evident că numai suferințe grele și neputințe mai mă pot schimba.

Ca să îndrept o asemenea stare de lucruri am de luptat împreună cu trupul dar totodată împotriva lui. Iar asceza este, mai întâi de toate a duhului, care trebuie să-și reia rolul conducător.

Tocmai faptul că stau sub spectrul lipsei face să aibă valoare actele mele de ajutorare a aproapelui. Când ofer hrana necesară vieții unui om flămând știu că poate veni un moment în care să-mi fie mie însumi foame. Dar faptul că pot dărui, și în aceste condiții, e semnul că mă pot sustrage unui egoism absolut, în care aș putea să cad în lipsa trupului. Berdiaev spunea pe undeva că grija pâinii pentru mine este o grijă materială, în schimb grija pâinii pentru aproapele meu este una spirituală. Prin faptul că și ceilalți au un trup, însoțit de nevoile aferente, noi îi putem ajuta, iar faptul că astfel ne asumăm un risc, face ca ajutorul nostru să fie unul spiritual.

Noi nu putem acționa decât pentru că avem trup. Și îngerii, atunci când vin să ne transmită câte ceva, căci rostul lor este acela de vestitor al voii lui Dumnezeu, au nevoie de un anumit fel de întrupare, ca să se facă înțeleși. Dar faptul că avem trup nu doar că permite acțiunea, ci îi dă și o anume direcție, fie în jos, spre patimi, fie în sus, spre Dumnezeu. Oricât am avea o părere contrară, nu putem face ceva ca și cum trupul nu ar exista. De altfel, existența umană e posibilă numai împreună cu trupul. După moarte, numai suflet, până la învierea cea de obște, nu sunt complet. De aceea pot spune cu toată speranța că aștept „învierea morților și viața veacului ce va să fie”.

Dacă trupul ar fi rău, atunci el n-ar putea fi obiectul grijii lui Dumnezeu, care îl vindecă nu prin înlocuirea mădularului bolnav cu unul nou și perfect, ci îl repară pe cel deja existent. Pe orbi, paralitici, ciungi îi readuce în starea lor inițială, de sănătate, pe cei morți și înviați îi readuce la viață în vechiul lor trup. De aici se poate vedea, încă o dată, că nu trupul e rău, ci modul cum îl lăsăm noi să fie cotropit de păcate și de patimi, iar acțiunea lui Dumnezeu e una de restaurare aceea ce inițial a fost făcut „bun foarte”.
Trupul nu e o entitate inertă, iar sufletul nu e singurul autor al răului sau binelui înfăptuit de om. Sufletul, mintea, are rolul conducător, dar are și trupul poftele, înclinațiile, deciziile lui chiar. Iar orice act al cuiva este o conlucrare între suflet și trup, care acționează unitar. Iar numai pentru că împreună fac binele și răul, tot împreună se vor bucura, în viața de apoi, fie de chinurile veșnice, fie de odihna în sânul lui Avraam.

Niciodată când ne referim la trup nu-l avem în vedere numai pe el, căci trupul și sufletul sunt intim corelate, sunt cele două componente ale aceluiași om. Astfel, nu poți spune că te simți bine sufletește dacă ai dureri cumplite provocate de boală. E-adevărat că există și asceți care susțin că, cu cât suferă mai mult trupul, cu atât sufletul e mai bine. În acest caz trupul e văzut ca înclinat exclusiv către păcat, către plăceri nepermise, către depărtarea de cele sfinte, și atunci orice modalitate de a-l ține în frâu, chiar cele mai dureroase, este binevenită deoarece îi limitează poftele și acțiunile.

Dar aceste păreri care considerau ca bună suferința trupului, nu sunt nici pe departe majoritare în creștinism. Nu există rugăciuni care să invoce boala sau lipsurile materiale ca binecuvântate. În schimb, există rugăciuni care cer belșug de roade și sănătate, în slujba cununiei, de pildă, sau la sfântul maslu, sau în rugăciunile care se rostesc în caz de secetă. Însă, mai presus de acestea, invocare supremă în rugăciunile Bisericii este să se facă voia lui Dumnezeu, indiferent dacă aceasta înseamnă belșug sau foamete, sănătate sau boală. Căci știm că Dumnezeu vrea binele nostru mai mult chiar decât ni-l vrem noi înșine, iar tot ceea ce ne trimite, fie bun, fie rău trebuie primit cu convingerea că este spre mântuirea noastră.

Trăind într-o societate de consum, măcar ca dorință, dacă nu și ca fapt, iar preocuparea pentru trup este un excesivă. Îl împodobim în fel și chip, îl ghiftuim cu tot felul de bucate, apoi îl înfometăm în cure de slăbire interminabile, îl prezentăm despuiat ca să trezească tot felul de pofte, sau îl îngrijim rațional, printr-o dietă sănătoasă, odihnă suficientă și sport, dar ca și cum ar fi o entitate de sine stătătoare. În toate aceste cazuri, fie când trupul e vlăguit, fie chiar și când e foarte bine folosit, dispare totuși rostul pentru care îl avem, componenta duhovnicească. Trupul ne e dat ca să câștigăm Împărăția cerurilor, prin lucrarea pe care o permite.

Nu trăim noi, cei din lume, la măsura asceților. Suntem datori însă să ne îngrijim de trup astfel încât să nu fie o piedică în calea mântuirii noastre. Din păcate, adesea, nu avem un bun contact cu propriul trup, iar asta se întâmplă la nivelul întregii lumi. Se poate vedea din grija excesivă pe care femeile o au ca să se îngrijească și să se împodobească, din numărul mare de supraponderali, adică de oameni robiți lăcomiei pântecelui. Dacă ne naștem cu un trup, și îl purtăm cu noi toată viața, ni se pare că și știm cum să-l întrebuințăm. Ori, nu e așa. Ca orice lucru care iese din relația firească pe care Dumnezeu a prescris-o, și cu trupul ne înțelegem prost dacă ieșim din învățătura Bisericii.

Starea noastră e aceea de om trupesc, înclinat către satisfacerea preferințelor lui mundane, și încercând în van să ajungem la statura omului duhovnicesc. Ni se pare că, după gândurile noastre, am vrea să accedem la cele mai înalte stări spirituale, în schimb poftele trupului ne trag mereu în jos.

Ori, așa cum reiese din tot ce am spus până aici, trupul nu ne împiedică în avânturile noastre, ba prin intermediul lui, prin asumarea lui în duh creștin, e singura cale de acces către Dumnezeu.

Paul Curca

.