Reconstructia dialecticii in filosofia hegeliana
Hegel, numeste metoda sa cu termenul de dialectica sau cu expresia de metoda speculativa si o opune metodei metafizice (metoda vechii metafizici). Metoda dialectica este o metoda interioara filosofiei si, respectiv, obiectului ei de studiu: Absolutul. "Metoda nu este altceva decat structura intregul infatisat in pura sa esentialitate" (Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, 1965, p 33). Toate celelalte metode, considera Hegel, erau exterioare obiectului filosofiei, Absolutului; erau abstracte si metafizice. Metoda dialectica este o metoda concreta care vrea sa reproduca in planul mintii miscarea reala a gandirii. Dialectica este, cum sustine Hegel, o metoda care admite, in mod constitutiv, contraditia. Vom glosa pe marginea ideii de principiu urmand spiritul argumentatiei hegeliene, pentru a ilustra, pe un exemplul filosofic, care este demersul dialectic al gandirii. Astfel, ontologia sau metafizica, pune problema Fiintei in sine a principiului. Dar ce este Fiinta in sine? Ea este ceea ce este, ea este si nu poate decat sa fie. Dar aceasta afirmatie - "Fiinta este ceea ce este" - este o judecata de tip analitic (in sens kantian). Prin aceasta judecata este afirmata Fiinta pura, Fiinta fara determinatii, fara proprietati. Ea este o judecata tautologica. Desfacem explicit intr-o judecata ceea ce deja stim; anume ca este ceea ce este. Prin urmare, spunem ca fiinta este dar nu si cum este. Avem, spune Hegel, un concept abstract asupra fiintei in sine. In paranteza fie spus, abstract, in sens hegelian, inseamna acel concept care poseda (contine) note, insusiri sau determinatii mai sarace (putine) prin raportare la un alt concept subordonat logic lui. De exemplu "animal" este un concept abstract pentru faptul ca el contine mai putine insusiri decat conceptul "om" pe care il include in sfera sa. Prin raportare la conceptul "om", conceptul "animal" are o sfera mai larga, cuprinzand si alte notiuni in extensiunea lui. In schimb, "animal" are un continut mai sarac decat conceptul "om". A fi abstract sau concret depinde de felul in care conceptele se raporteaza unele la altele in functie de sfera si continutul lor. Evident ca cel mai abstract concept este "fiinta", intrucat el le cuprinde toate celelalte concepte fara ca la randul sau sa fie cuprins de un concept de o mai larga generalitate. Fiinta se contine doar pe sine. Despre fiinta nu putem spune decat ca este. In schimb despre om, in calitate de concept concret, cu multe insusiri, putem spune extrem de multe lucruri: ca este o fiinta rationala, bipeda, ca vorbeste, rade etc.
Revenind, cand spunem ca fiinta este dar nu si cum este, avem un concept abstract asupra fiintei in sine. Dar noi trebuie sa-I deducem si alte proprietati intrucat, in aceasta ipostaza "fiinta pura si neantul pur sunt tot una" cum zice chiar Hegel. Deducem de aici ca intre fiinta si nefiinta (neant) exista o anumita tensiune launtrica. Trebuie sa gasim un al treilea termen care sa "descarce" tensiunea (relatie logica de contraditie) dintre fiinta si nefiinta. Acest al treilea termen este devenirea, fiind creat de Hegel plecand de la sugestia faptelor de experienta ale lumii. Toate lucrurile sunt si nu sunt in acelasi timp. Toate devin ca altul prin mijlocirea cu sine - sustine Hegel. Lucrurile nu au proprietati vesnice. Ele se apar si dispar, se nasc si mor, sunt si totodata nu sunt, prin raportare la timp. A fi este o succesiune de momente. Ce este acum un lucru, in propria lui fiinta, nu putem determina, pentru ca el isi schimba permanent caracteristicile in timp. Judecatile analitice nu ne sunt de nici un folos pentru ca ele desfasoara o relatie de incluziune existente intre doua notiuni. Ceea ce am afirmat ca fiind o proprietate esentiala a ceva trebuie imediat sa contrazicem aratand ca acel ceva nu mai este cum a fost, ca el a devenit si s-a transformat in altceva diferit. Dar nu total diferit. In limbajul lui Hegel, ceva s-a transformat, a devenit Altul sau. Ne mai este identic cu ceea ce a fost, cu un moment in urma, dar nici nu si-a pierdut de tot identitatea cu sine. Obiectul ramane permanent Acelasi-ul, prin pastrarea unor vechi proprietati si prin adaugarea de alte noi proprietati. Prin urmare, in explicatia lumii in prim plan trece acum devenirea. Aceasta este proprietatea fundamentala a lumii. Devenirea se identica cu Absolutul, adica cu unitatea contradictorie dintre fiinta si nefiinta.
Devenirea asigura, asadar, legatura intre afirmatie si negatie, intre fiinta si nefiinta, intre ceea ce este si ceea ce nu este. Ea este o sinteza; caracteristicile ei poseda ceva din natura fiintei dar si din cea a nefiintei. Ea face trecerea de la abstractul fiintei la concretul lucrurilor. Abstract este inceputul. Concretul este intregul, totalitatea. De aici se deduc si celelalte categorii hegeliene: ceva (calitatea), cat (cantitatea), multiplu, fenomen etc.
Asa se explica de ce Hegel pune in identitate ontologia cu logica. La el ontologia este logica mintii noastre care descrie Fiinta in sine din abstractitatea ei pana la ultimele determinatii. Procesul acesta este vesnic.
Pe scurt, rationamentul lui Hegel este urmatorul: Lumea poseda rationalitate, o ordine, un mod ordonat de a fi. Ea nu este o ingramadire haotica de obiecte. Ea este in permanenta miscare si dezvoltare. Totul este dat de la bun inceput. Totul are o finalitate. Ce a fost la inceput? Nu putem raspunde pentru ca daca admitem ca lumea are un inceput suntem constransi logic sa raspundem la intrebarea: dar ce a fost mai inainte? Lumea exista dintotdeauna, sustine Hegel, si legitim este sa ne intrebam cum este ea si care este forma ei elementara, originara, abstracta, pura. Hegel este de acord ca Platon a avut cea mai buna intuitie cand a sustinut ca trebuie sa concepem lumea in unitatea ei originara ca Idee. Ne reamintim ca in sens vechi grecesc, eidos inseamna forma si, prin urmare, lumea poate fi vazuta ca fiind ceva ce exista ca o forma care se contine pe sine. Tot ceea ce exista este in lume, in forma lume, este in eidos-ul ei. Ea este in mod originar, IDEEA ABSOLUTA. Tot ceea ce exista in lume este o expresie a Ideii, a ceea ce a fost la inceput. Ce trebuie sa faca filosofia? Sa reproduca mental ceea ce a fost. Cand cunoastem noi nu facem decat sa refacem in propria noastra ratiune rationalitatea insasi a lumii, ordinea ei de existenta. Asa de explica si posibilitatea cunoasterii. Ea este o omologie (asemanare de structura) intre ordinea lumii si ordinea mintii. In fapt ordinea mintii se suprapune peste ordinea lumii pentru ca ea insasi face parte din ea. Realul, ceea ce este si exista cu adevarat ca ordine, ca devenire a fiintei si nefinetei lucrurilor - fapt care niciodata nu poate fi perceput cu simturile - este pus in evidenta de catre gandire. Gandirea stabileste, prin ordinea ei interioara care reproduce intr-un fel particular si ordinea lumii, ceea ce este real si ce nu este real, dupa principiul: ceea ce e rational este real si ceea ce e real este rational. "Pe de alta parte, este tot atat de important ca filosofia sa fie lamurita ca ea nu are alt continut decat cel produs in mod originar si care se produce pe sine in domeniul spiritului viu, continut care a facut l u m e, lume exterioara si lume interioara a constiintei, - ca acest continut al ei este realitatea (s.n.)... acest acord (intre lumea exterioara a constiintei si lumea interioara a ei n.n.) trebuie privit ca scopul suprem al stiintei, ca ea sa infaptuiasca, prin recunoasterea acestui acord, impacarea ratiunii constiente de sine cu ratiunea care fiinteaza cu realitatea. In prefata cartii mele Filosofia dreptului, p. XIX, se gasesc propozitiile urmatoare: ceea ce e rational este real si ceea ce e real este rational." (Hegel, Enciclopedia stiintelor filosofice, partea I, Logica, Editura Academiei, 1962, p. 45).
Dificultatea intelegerii filosofiei hegeliene, in fondul ei intim, provine, intre altele, si de la asimilarea realitatii cu o stare a constiintei. Pentru noi ideea de realitate este ceva existent in exteriorul nostru corporal, ceea ce vedem, auzim, pipaim etc. Or, pentru Hegel, realitatea este o proiectie a noastra asupra lumii, ca lume a constiintei. Realitatea pentru el o sinteza: o constientizare a starii exterioare a constiintei, care percepe ceea ce este in exteriorul ei: propriul corp, senzatiile ordonate chiar de ea insasi si care indica ca exista o natura, animale, plante, semeni etc., pe de o parte si, pe de alta parte, o reprezentare permanenta a interioritatii noastre. Dar pentru a percepe aceasta existenta exterioara ratiunii noastre, trebuie sa postula ca ea insasi trebuie sa fie rationala, guvernata de ordine si necesitate, dupa cum si starea interioara trebuie sa fie guvernata de aceeasi ratiune, de ordine si necesitate. Prin urmare, elementul comun care confera realitate realitatii (interioare si exterioare) este unul rational. Asadar, rationalitatea lumii, a realitatii, este ceva dincolo de om, ceva ce transcende omul si realitatea (exterioara si interioara) a lumii, este o sinteza a ceea ce exista obiectiv (exterior) si subiectiv (interior) este ceea ce anticii numeau principiu. Acest principiu este numit de Hegel, I d e e a A b s o l u t a.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.