Intelesul ispitelor lui Iisus

Intelesul ispitelor lui Iisus Mareste imaginea.

Intrebarea principală care i-a preocupat pe exegeţi şi mai ales pe istoricii Noului Testament este legată de natura ispitelor lui Iisus. Unii au formulat părerea că respectivele istorisiri ale ispitelor din Evanghelii au un caracter pur simbolic şi didactic, urmărind mai ales să dea un „tip" sau „model" de înfruntare a ispitelor şi de către credincioşii Bisericii în viaţa lor personală. Desigur, fără să se excludă caracterul didactic şi încurajator al acestor ispite ale lui Iisus, această părere trebuie că nu corespunde realităţii biblice, deoarece ignoră sau omite cu totul baza istorică şi importanţa hristologică a evenimentului.

Noi credem că relatările evanghelice stăruie în mod deosebit asupra realităţii şi credibilităţii istorice a ispitelor, iar acest lucru nu trebuie trecut sub tăcere de către cercetare. Iisus Hristos, ca om, fără să fie trecută aici cu vederea în nici un fel şi firea Sa omenească, se vede că a fost pus la încercare şi ispitit dur de diavolul iubitor de rele, aşa cum se întâmplă cu orice om în viaţa sa pământească. Putem să spunem că în momentul ispitelor în persoana lui Iisus „este ispitită" întreaga omenire, câtă vreme Hristos, ca „nou Adam", este fondatorul unui neam de oameni, şi, de asemenea, putem spune prin extensie că prin biruinţa Domnului asupra ispititorului este biruită total puterea răului şi din noi înşine. Este foarte importantă pentru înţelegere şi această interpretare „eclesiologică" a biruinţei lui Iisus asupra ispitelor. Istorisirea ispitelor în textul lui Matei este mai mult expresivă şi extinsă decât cele ale celorlalţi Evanghelişti. Ispita se prezintă aici a fi întreită şi pare să atingă nevoile fundamentale şi funcţiile existenţei omului, cum ar fi cea biologică, cea duhovnicească şi cea a scopului şi destinaţiei finale a vieţii, fie în faza prezentă, fie în cea viitoare. Avem o exprimare şi o manifestare a ispitei într-un mod impresionant de evolutiv, de la subiectele cele mai simple şi de fiecare zi până la problemele fundamentale şi esenţiale ale vieţii şi existenţei, de la pâinea zilnică până la problema autocunoaşterii spirituale şi a conştiinţei de sine a omului.

Diavolul ispititor duce pe Iisus în faţa acelor situaţii în care, potrivit Vechiului Testament, Adam cel dintâi şi vechiul Israel capitulaseră odinioară, cu speranţa că şi de această dată va reuşi să biruiască, dând peste cap scopurile unei noi mişcări creatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu în lumea noastră. Acum, însă, Iisus Hristos, ca reprezentant al noii omeniri şi al noului popor al lui Dumnezeu, va învinge în pustie pe ispititorul. Şi, bineînţeles, această biruinţă se va realiza chiar în împărăţia diavolului, deoarece pustiul este o imagine simbolică a pustietăţii pe care acesta o aduce prin venirea sa. Iată de ce expunerea ispitelor are scopul de a ne ajuta să înţelegem în afară de rostul lor istoric şi pe cel teologic. Incercarea şi ispitele, ca o trecere „necesară" a omului către Dumnezeu, adică înspre conştientizarea legăturii noastre duhovniceşti cu planul dumnezeieştii Iconomii, au în cele din urmă un înţeles mai adânc şi mai fundamental.

PRIMA ISPITĂ A LUI IISUS
Şi acum să vorbim mai în amănunt despre semnificaţia ispitelor. Prima ispită este cea a foamei şi a setei, ispita biologică zilnică, care constă în totalitatea problemelor şi subiectelor vieţii. Nevoia zilnică, care sfârşeşte prin a lua formă dominatoare în viaţa şi în istoria omenirii, este exprimată prin ispita foamei şi este prima şi marea ispită a veacului acestuia. Economia, care de multe ori este pusă ca bază, dar şi ca scop unic al activităţii şi creativităţii omului, precum şi a realizărilor şi chiar a civilizaţiei, se impune dominator asupra tuturor intereselor vieţii. Textul sfânt ne spune că Iisus „postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, după aceea a flămânzit. Şi apropiindu-se ispititorul I-a zis: Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu spune să se facă pietrele acestea pâini" (Mt. 4, 2-3).

Poate că această primă ispită se poate înţelege chiar mai bine de noi astăzi, când viaţa noastră şi civilizaţia noastră au aproape ca unic scop producţia şi economia, având ca motivaţie acoperirea nevoilor omului. Dominaţia economică şi exploatarea tuturor lucrurilor, bunăstarea zilnică şi îmbogăţirea facilă, sunt câteva din idealurile obişnuite ale oamenilor de astăzi. Un obicei al tuturor, şi mai ales al oamenilor fără de nici un fel de problematizare spirituală din toate veacurile, este, dacă este posibil, nu numai „pietrele acestea", ci toate din jurul nostru să devină o forţă şi o putere economică. Ispita nu se centrează pe „pâinea cea de toate zilele" şi cotidiană, ci, sub pretextul vieţii de fiecare zi, se învârte în jurul dominaţiei şi siguranţei economice, a acumulării de bani, care sunt adevăratul „mamona".

Viaţa însă nu este numai nevoi biologice şi de fiecare zi. Existenţa omului nu capătă valoare în prosperitatea şi belşugul provizoriu, nici în acumularea de bunuri. Ipostasul nostru, trebuie să o spunem, nu se poate limita la şi determina numai de lumea trupească şi materială. Rostul vieţii se extinde şi dincolo de toate acestea, către cele duhovniceşti şi veşnice. Cuvântul lui Iisus, „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Mt. 4,4), putea să determine pentru totdeauna unitatea acestor două realităţi şi să semnaleze nevoia unei întoarceri şi raportări finale a omului, pentru mântuire, la lumea lui Dumnezeu.

Cu siguranţă că aici, prin atitudinea pe care Iisus a avut-o faţă de prima ispită, nu sunt trecute cu vederea nevoile economice şi sociale ale vieţii, dar nici nu sunt absolutizate, aşa cum a încercat diavolul să le prezinte. Răspunsul lui Iisus este „nu numai cu pâine". Aceasta înseamnă întâietate în cele duhovniceşti, în „cuvântul" şi în „cuvintele lui Dumnezeu" şi abia după toate acestea cele „trupeşti" şi pământeşti vor căpăta sens şi valoare. Prin toate acestea omul nu este pus într-o dilemă tragică de a alege: sau cele materiale şi omeneşti, sau cele duhovniceşti şi dumnezeieşti. Deoarece nu este vorba despre două lumi opuse şi vrăjmaşe. Omul este chemat să împlinească în viaţa sa armonic şi dialectic marea sinteză a celor două şi corecta evaluare a lucrurilor care le exprimă. Iar aceasta nu înseamnă, desigur, trecerea cu vederea sau subestimarea unei lumi şi supraevaluarea celeilalte. Viziunea biblică asupra omului şi a lucrurilor omeneşti se află exact în unitatea celor două, a trupescului şi a duhovnicescului, a omenescului şi a dumnezeiescului, a timpului şi a veşniciei.

Incă două elemente din prima ispită sunt deosebit de interesante. Unul este folosirea expresiilor scripturistice de către ispititor, element care poate fi observat şi la celelalte două ispite, iar cel de-al doilea este folosirea termenului „cuvânt", pentru a exprima în întregul ei lumea lui Dumnezeu. Diavolul este prezentat aici în haină de oaie, ca respectând adânc Scriptura, pentru a amăgi şi pentru a reuşi în scopurile sale. El apare, desigur, ca unul interesat de „descoperirea" adevărului şi caută dovezi despre acest adevăr, în timp ce, în realitate, este un mincinos şi „tată al minciunii" (In. 8,44).

Prin termenul „cuvânt" nu se subînţelege numai cuvântul lui Dumnezeu, elementul didactic şi kerigmatic, ci şi lucrările lui Dumnezeu, întregul Iconomiei dumnezeieşti şi al lumii duhovniceşti. Faţă de tendinţa de verosimilitate a diavolului şi faţă de pofta lui de a aduce confuzie omului prin denaturarea lucrurilor Iisus arată adevărul şi opune curselor lui întregul lucrării lui Dumnezeu care se realizează de-a lungul secolelor pentru mântuirea omului. Astfel, omul află adevărul şi se mântuieşte numai când dialoghează cu Dumnezeu şi se împărtăşeşte de El şi respinge orice dialog cu diavolul amăgitor. Iisus Hristos a făcut exact acest lucru şi a furnizat „modelul" de viaţă pentru noi toţi atunci când, prin răspunsul Lui la prima ispită, a refuzat orice dialog cu ispititorul.

A DOUA ISPITĂ A LUI IISUS
A doua ispită este mai duhovnicească şi, de aceea, mai grea decât prima. Este vorba despre ispita conştientizării posibilităţii omului de a se împărtăşi de Dumnezeu şi de dispoziţia lui de a „controla" această legătură, astfel încât să o folosească pentru proiectele sale şi pentru „avantajele" sale lumeşti. Este vorba despre ispita, cum am spune astăzi, „negustorilor Duhului", faţă de ispita „negustorilor banului" din situaţia precedentă. Această ispită se referă la cei care vor să „exploateze" orice valoare spirituală şi să folosească în avantajul lor orice poziţie şi autoritate spirituală pe care o deţin.

De aceea şi a doua ispită se desfăşoară într-un spaţiu sacru, acolo unde, de obicei, se află acei „exploatatori" ai duhului, acolo unde nimeni nu ar fi bănuit prezenţa diavolului. Acolo unde omul, de obicei, este mai deschis la subiectele duhovniceşti, arătându-se totodată că cedează mai uşor cugetelor duhovniceşti. Oamenii mai duhovniceşti sunt deosebi de predispuşi la această a doua ispită. Nitzche a condamnat cândva - şi din păcate nu pe nedrept - pe oamenii „duhovniceşti" că sunt în stare să jertfească „câteva kilograme din carnea lor", numai să câştige şi să comercializeze în folosul lor duhul, dominând şi impunându-se în felul acesta „duhovniceşte" asupra celorlalţi.

Textul evanghelic şi cazul celei de-a doua ispite este deosebit de expresiv: „Atunci diavolul L-a dus pe aripa în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului, şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău." (Mt. 4, 5-6).
Prin această ispită, Iisus este aşezat în faţa problemei identităţii Sale duhovniceşti: „dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu". Şi este provocat de ispititor să „controleze" această relaţie a Sa cu Dumnezeu-Tatăl: „aruncă-Te jos". Ca Iisus să Se asigure dacă Dumnezeu-Tatăl este credincios „îndatoririlor" Sale faţă de Fiul Său şi, dacă El însuşi este cu adevărat trimisul lui Dumnezeu, lucrul acesta trebuie să se constate în mod real şi să fie arătat clar celorlalţi. Prin urmare, se pune problema unui „control" şi a unei „dovediri" a firii Sale dumnezeieşti şi a misiunii Sale mesianice, şi, bineînţeles, publice şi prin „semne". Toţi oamenii au nevoie de o astfel de confirmare şi nu pricep că aceasta este cea mai mare ispită duhovnicească a lor.

Supunerea şi înfrângerea în faţa ispitei ar fi însemnat pentru Iisus punerea la îndoială a conştiinţei Sale de sine ca „fiu al lui Dumnezeu" şi, prin extensie, o clintire a încrederii oamenilor în persoana şi misiunea Sa. Am fi avut atunci o mutare a problemei mesianice de la nivelul autocunoaşterii personale şi mărturiei lui Iisus la nivelul confirmării exterioare şi a „dovezii" istorice. Tocmai aici se află şi satanicitatea subpământeană a ispitei, prin „tehnici" exterioare de confirmare a oricărei chemări duhovniceşti şi a oricărei misiuni duhovniceşti. „Nevoia" de exploatare a relaţiei omului cu Dumnezeu ne aminteşte ceea ce se întâmplă de obicei şi cu diferiţii magi şi vrăjitori, care „folosesc" religia şi exploatează orice tendinţă a omului de explorare şi „control" a viitorului.

Această a doua ispită din pustie, a auto-confirmării şi a suficienţei de sine duhovniceşti, îl face de obicei pe om independent de Dumnezeu şi îl îndepărtează de căutarea milei Lui, îl face autonom şi încrezut. Ca şi ispita siguranţei economice, tot aşa şi ispita suficienţei de sine duhovniceşti îl întorc fundamental pe om împotriva relaţiei sale cu Dumnezeu. De aceea şi Iisus, tocmai pentru că a înţeles rostul adânc al ispitei, o respinge prin apostrofare: „să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău" (Mt. 4, 7).

Relaţia dintre Iisus şi Dumnezeu-Tatăl nu suportă nici interpretări greşite, nici certificări exterioare. Ea se sprijină pe cunoaşterea personală şi pe experienţa lăuntrică a lui Iisus însuşi. Adică este o problemă de autocunoaştere şi de conştiinţă de sine a Sa. încercarea de contestare şi de clintire a relaţiei lui lisus, ca Fiu, cu Tatăl, este o lucrare a demonului şi înseamnă totdeauna pentru oameni o intervenţie în credinţa lor a unei ispite duhovniceşti. Acest lucru trebuie să îl aibă în minte lumea, atunci când din toate părţile este stârnit să conteste dumnezeirea lui lisus şi misiunea Sa dumnezeiască.

A TREIA ISPITĂ A LUI IISUS
In fine, a treia ispită constituie culmea tuturor ispitelor şi urmăreşte înstrăinarea universală a omului duhovnicesc prin momeala puterii. Astfel, ispititorul diavol încearcă să îl dezorienteze chiar şi pe lisus de la misiunea sa duhovnicească şi mântuitoare, inducându-i ideea unui mesianism istoric şi social pur. Este foarte grăitor faptul că, pentru început, ispititorul nu încearcă să îl oprească pe lisus să devină Mesia, ci încearcă să ţină sub control misiunea Lui în lume, sub puterea sa şi sub dominaţia sa: „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie" (Mt. 4, 8-9). Aici se recapitulează cu adevărat ispita stăpânirii şi puterii şi se reface tendinţa omului de a pune sub puterea sa „toate împărăţiile lumii şi slava lor", ca un apel suveran la formarea ethosului lui şi a scopului vieţii lui.

Se poate pricepe foarte bine aici „diabolicul" lucrului şi satanicitatea vicleană a propunerii. Dacă am putea să presupunem că lisus ca Hristos ar fi primit în acel moment propunerea ispitei şi S-ar fi aliat diavolului antihrist, atunci am fi avut cu siguranţă cea mai întunecată şi mai grozavă alianţă. Mesianismul statal-pământesc nu ar mai fi fost o simplă ispită, ci s-ar fi impus ca un sistem istoric şi social de viaţă, cu toate repercusiunile lui nefavorabile. lisus nu ar mai fi fost Hristos Izbăvitorul, ci Mesia stăpânitorul, iar stăpânia lui despotică ar fi înlocuit prin planuri diabolice puterea şi tirania împăraţilor şi conducătorilor lumii acesteia. Puterea, stăpânirea şi slava ar fi fost valorile dominante ale vieţii. Hristos şi Antihrist s-ar fi propus ca cele două feţe „ale aceleiaşi monede" şi ca manifestanţi ai aceleiaşi puteri şi ai aceleiaşi realităţi istorice.
Atunci ar fi existat paradoxul nedeosebirii între adevăr şi minciună, între dreptate şi nedreptate, între libertate şi robie. O confuzie între lumină şi întuneric, bine şi rău, dumnezeiesc şi drăcesc. Iar lisus, prin intermediul acestei „alianţe" profanatoare, nu ar fi fost purtat în mod sigur la cruce şi la martiriu, ci la puterea lumească şi la slava amăgitoare. Toate conducerile şi stăpâniile acestei lumi, puterile celui viclean şi duhurile întunecate s-ar fi pus la dispoziţia lui Iisus, noul „cosmocrat" al acestui veac, şi se va fi întâmplat ceea ce dorea ispititorul diavol, adică domnia propriei lui puteri. Toate acestea numai printr-o singură condiţie şi printr-un singur angajament: „dacă căzând te vei închina mie", împlinirea deformării şi denaturării pe care o urmăreşte întotdeauna ispititorul şi pe care a planificat-o prin cea de-a treia ispită, ar fi fost o
realitate istorică.

Cu aceste date, am zice, ispititorul nu ar fi făcut niciodată şi pe nimeni să dea înapoi de la nici un fel de aspiraţie „duhovnicească" şi „misiune" socială. Nu descurajat niciodată pe oameni să dorească şi să urmărească să urce treptele oricărei scări ierarhice, chiar şi a demnităţilor celor mai sfinte şi mai duhovniceşti. Singurul său ţel este ca toţi aceştia, „în timpul exercitării îndatoririlor lor", să exprime duhul şi puterea lui. Şi să prefere, în timpul evoluţiei şi dezvoltării lor, puterea şi protecţia Cezarului, nu valorile duhovniceşti. Preferarea sărăciei şi a vieţii martirice şi consecvenţa faţă de anumite principii duhovniceşti este o nebunie pentru datele lumii de astăzi. Şi, din nefericire, istoria ne arată că această „logică" atrage şi este preferată de cei mai mulţi oameni. Mulţi sunt aceia, chiar din spaţiul puterii religioase şi bisericeşti, care au preferat şi preferă „cele ale Cezarului" în locul „celor ale lui Hristos" şi care îşi pun lucrarea şi „misiunea" lor mai degrabă sub semnul puterii ispititorului decât al lui Dumnezeu.

Iisus, însă, în pustie, prin acel răspuns singular dat ispititorului, „mergi înapoia mea, satană; că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-i slujeşti" (Mt. 4, 10), a dat un exemplu veşnic pe care credincioşii din toate secolele să îl urmeze. Acesta este un răspuns lămurit şi final. Un răspuns care a adus marele conflict şi marea ruptură. De atunci nu mai poate exista nici un fel de legătură între Duhul lui Dumnezeu şi duhul demonului. Hristos şi Antihrist se află pe două câmpuri de război diferite şi exprimă două lumi diferite, împărăţia lui Hristos „nu este din lumea aceasta", iar puterea lui Antihrist încearcă să îşi impună logica sa asupra acestui veac.
Peste puţin timp, tocmai datorită nesupunerii Sale faţă de această „logică" a ispititorului, Iisus Hristos va fi dus prin meşteşugiri viclene la cruce şi la moarte.

Alăturându-se exemplului Domnului ei, Biserica lui Hristos va fi şi ea prigonită şi răstignită, ca o urmare firească a credincioşiei ei. Minciuna şi nedreptatea vor fi deja în viitor manevra unică şi roditoare a diavolului, pentru a impune puterea lui în lume şi pentru a atrage de partea sa pe oamenii din toate epocile. O metodă care, alături de momeala puterii, s-a dovedit foarte eficace. Istoria ne-o certifică în fiecare zi.

GHEORGHIOS PATRONOS
Parcursul istoric al lui Iisus, EDITURA BIZANTINA

Cumpara cartea "Parcursul istoric al lui Iisus"

 

Pe aceeaşi temă

01 Februarie 2016

Vizualizari: 5321

Voteaza:

Intelesul ispitelor lui Iisus 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE