Despre locul unde s-a nascut Maica Domnului !
 

Parerea de sine si oglinda sufletului - un articol semnat de Teodor Danalache

"A ne uita in oglinda si a ne vedea altfel decat suntem de fapt este una dintre cele mai viclene capcane ale unei incremeniri bolnavicioase. Intr-o asemenea stare nu poate fi vorba de crestere sufleteasca sau duhovniceasca, ci de intunecare, minciuna si inselare.
Falsa inchipuire de sine este un adevarat idol, un diavol ascuns in aparenta noastra libertate si dreptate. Nu suportam sa fim lipsiti de libertate sau mintiti, insa ne inrobim si ne mintim singuri, fara a putea vedea acest lucru.
Numai prin ascultare duhovniceaca si smerenie putem sfarama acest idol, culcusit in chip viclean in mintea noastra. Ascultarea de duhovnic, precum si de cei din jurul nostru, care ne vad adesea mai corect decat ne vedem noi, precum si o smerenie autentica, ceruta neincetat in rugaciune, lui Dumnezeu, sunt singurele care ne pot face sa ne privim in oglinda in chip real, fara a ne mandri si fara a deznadajdui.
Pentru a vedea ce este omul, antropologii il iau pe om si il studiaza, insa noi, crestinii, pentru a vedea ce este omul, Il privim pe Iisus Hristos. Acesta este Omul prin excelenta, oglinda in care trebuie sa ne privim si sa ne vedem asa cum suntem de fapt, dezbracati de idolii mintii, fara nici o linguseala, fara nici o inchipuire. Hristos este singurul nostru chip real, care trebuie sa inlocuiasca orice falsa inchipuire de sine.":


Parerea de sine si oglinda sufletului - un articol semnat de Teodor Danalache

O completare la Sfintele Moaste !
 

Dezamagirea !
 

Dezamagirea este acea stare in care cunoastem un lucru asa cum este el de fapt, dezgolit de toate calitatile lui inchipuite. Realismul duhovnicesc prin care suntem datori (si ne dorim) sa privim viata si lucrurile din jurul nostru se poate folosi de fiecare dezamagire ca de o usa deschisa spre viata cea noua, autentica si lipsita de orice inselare.
Chiar si definitia din dictionar ne indeamna sa ne bucuram de fiecare dezamagire, ca de o noua trezire la realitate. Amagirea este definita ca: ispitire, ademenire, atragere prin promisiuni mincinoase, inselaciune, viclenie, minciuna, parere inselatoare si iluzie. Dezamagirea este definita ca: pierdere a iluziilor, scoatere din amagire si revenire la adevar.
Sa cautam dezamagirea !
Dezamagirea ne cuprinde intotdeauna in urma unor asteptari ce raman nesatisfacute, chiar daca acestea sunt adesea neintemeiate sau inchipuite. Astfel lucreaza pacatul, care intotdeauna promite mai mult decat poate oferi. Mai inainte de a savarsi un pacat, ne inchipuim cum va fi starea de dupa aceea, pe care diavolul ne face sa o credem de dorit din toata inima, pentru ca mai apoi, dupa savarsirea pacatului, sa fim dezamagiti de inca o "promisiune" mincinoasa.
Parintele Rafail Noica, intr-o conferinta duhovniceasca, a spus: "Dezamagirea este rezultatul pacatelor noastre. Dez-amagire... interesant cuvant, si de luat in serios! Cand suntem dezamagiti, sa ne uitam unde eram amagiti, iar atunci, durerea dezamagirii va putea deveni un moment al mantuirii noastre, sa nu mai fim amagiti. Deci o putinta de a ne lumina. (...) Destinul adevarat al omului este ceea ce toata traditia filocalica, traditia bisericeasca de la Apostoli - ba chiar de la Adam! - numeste indumnezeirea."
Fiecare pacat, care este amagitor prin excelenta, are in spate cate o dezamagire. Putem ca, in loc sa ne "bucuram" de oferta pacatului si sa ne intristam de dezamagirea care urmeaza lui, sa ne intristam (pocaim) de pacatul savarsit si sa ne bucuram de dezamagirea de apoi, care ne poate pazi de a mai repeta pacatul. Sa luam aminte! Orice alt lucru vom cauta, in afara indumnezeirii, vom fi dezamagiti de promisiunea pacatului.
Cand suntem dezamagiti, deci, sa ne bucuram ca am fost izbaviti de amagirea in care ne aflam pana in acel moment. Mai mult, dupa fiecare dezamagire avem sansa de a nu ne mai increde in persoana sau lucrul care ne-a amagit. Astfel, dezamagirea se arata a fi de folos tuturor celor care o traiesc, in pofida gustului amar pe care il poate aduce cu sine trezirea la realitate.
Cand suntem dezamagiti de noi insine, ajungem sa ne vedem asa cum suntem de fapt, goliti de mandria si de inselarea care ne intuneca pana atunci vederea. Acesta este momentul ideal in care, scapati de amagire, ne putem incredinta lui Hristos la modul absolut. Abia atunci, Dumnezeu ne va lumina si mai mult, sa vedem si sa simtim pacatele noastre, pentru a ne darui harul Sau cel tamaduitor si sfintitor.
CONTINUARE :http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ea-137980.html

Valoarea gestului!
 

Deja Teodor Danalache , ne-a obisnuit cu articolele lui pertinente si mai ales de folos pe care le publica constant pe acest site . Un ultim articol se intituleaza atat de simplu , dar atat de sugestiv :"Valoarea gestului!".
Va invit sa-l lecturam impreuna :


Chiar si un singur gest poate schimba o inima. Nu putine sunt cazurile in care barbati si femei au urmat lui Iisus Hristos, dupa ce El s-a aratat milostiv fata de ei, neosandindu-i pentru pacatele lor sau luandu-le apararea, in fata celor care ii osandeau. Astfel, chiar si un singur gest de bunatate are puterea de a schimba definitiv calea unei vieti.
Bunatatea milostiva, ca un dialog firesc intre doua suflete, atat de simplu aratata de catre samarineanul milostiv, intrupeaza un limbaj pe care cel surd il poate auzi si cel orb il poate vedea. Aceasta simtire sfanta se manifesta autentic prin gesturi spontane, presarate cat mai des (neincetat) in sufletul aproapelui, oricare ar fi trasaturile acestuia.
Gestul este precum o samanta care, sadita in sufletul celui de langa noi, poate rodi inmultit. Prin gesturi ne exprimam trairile sufletesti, un singur gest putand arata ceea ce nu dorim sau nu reusim sa spunem printr-o multime de cuvinte. Fiecare gest poarta cu sine un mesaj, potrivit gandurilor aflate in inima celui care il face.
Parintele Tadei, de la Manastirea Vitovnita, spune: "Cum iti sunt gandurile asa iti este viata!" Astfel, cand gandurile noastre sunt bune, acestea iau forma unor gesturi frumoase, iar cand acestea sunt tulburi, ele iau forma unor gesturi distrugatoare, care nu odihnesc sufletul celui de langa noi.
Un gest puternic nu este acela care vine dintr-o anumita obligatie, fiind trecut prin filtrul ratiunii, spre a fi calculat si directionat strategic, ci acela care izvoraste in mod spontan din inima noastra, fiind lipsit de intentii ascunse. Astfel, inima aproapelui este miscata mai ales de acele gesturi de binete pe care le observa mai inainte chiar de a cere ajutorul.
La randul nostru, deoarece am ajuns robi ai neincrederii in cei de langa noi, ezitam adesea a crede cu toata inima in autenticitatea unui gest. De multe ori, din teama de a fi raniti sau din lipsa de dragoste fata de aproapele, ne ferim a ne deschide inimile inaintea gesturilor de atentie ale acestora. Astfel, ajungem sa ne tinem inimile incuiate chiar si atunci cand cineva vrea sa ne daruiasca putina dragoste, printr-un gest, cuvant sau zambet.
Mai apoi, datorita programului incarcat si lipsei de atentie fata de lucrurile esentiale ale vietii noastre, intampinam riscul ca gesturile noastre de bunatate sa intre in sfera obligatiilor sociale sau casnice, fiind motivate de un incomod „trebuie". Prin urmare, savarsind anumite gesturi in chip mecanic, ajungem sa uitam complet de valoarea simbolica a acestora.
Fiecare gest frumos este o manifestare a iubirii. Cand gesturile de bunatate ale celor de langa noi nu sunt reusite sau le-am vrea altfel, sa incercam sa retinem doar ceea ce au vrut acestia sa transmita, trecand peste neajunsurile gesturilor in sine. Ceea ce conteaza, in primul rand, este cata iubire se pune intr-un gest. Astfel, intentia, care se ascunde in spatele gestului, este mai importanta chiar decat forma gestului.
Parca am uitat sa ne mai bucuram de lucrurile simple din viata noastra. Ne-am lasat manipulati, inca de mici, de castele si printese, iar mai apoi, de case moderne si masini puternice, incat am ajuns sa calcam peste margaritarele ascunse in gesturile si lucrurile simple.
Zambetul este un gest profund si un dar deosebit, mai ales intr-o lume in care incruntarea "cucereste" tot mai multe chipuri. Astfel, cand oamenii devin tot mai indiferenti la problemele semenilor lor, un zambet acordat celui de langa noi sau unui om nevoias s-ar putea sa faca mai mult decat o lunga convorbire sau un ban aruncat in graba. Doar cand zambim iubind, insa, vom putea cunoaste cat bine poate face un zambet.
Sotul (sotia) are nevoie de gesturi tandre din partea sotiei (sotului), in momente dintre cele mai diverse, mai ales fara o anumita ocazie. Parintii au nevoie de gesturi iubitoare din partea copiilor, curate de orice trambitare sau interes. La randul lor, copiii au nevoie de gesturi calde din partea parintilor, fara a fi acordate in graba sau considerand ca inca mai pot fi amanate. Si prietenii / vecinii au nevoie de iubire, pe care le-o putem acorda prin gesturi simple si dezinteresate, curate si spontane.
Dumnezeu insusi are nevoie de gesturile noastre de iubire, ca sa ne poata da si mai multa putere de a iubi, devenind iubire, asemenea Lui. De aceea, cu cat vom darui mai multa iubire celor de langa noi, in chip tainic, prin gesturi simple, cu atat inima noastra va dobandi mai multa putere de a iubi, iar dand putin, riscam sa nu mai avem din ce da.

http://www.crestinortodox.ro/editori...ui-138427.html

Centrifuga vietii lumesti-Pr. Alin-Cristian Preotu
 

In aceasta perioada cu totii ne pregatim de praznicul Nasterii Pruncului Imparat...

Toata lumea de la Rasarit la Apus se imbraca in haine curate de sarbatoare: natura in straie albe de nea, casele noastre cu pomi de Craciun, magazinele cu ghirlande, strazile cu instalatii si luminite. Si in Est si in Vest se schimba ceva in infatisarea oraselor, dar si starea de spirit a oamenilor se schimba, parca e mai multa bucurie...dar si multa spoiala si sclipici...

Cu toate acestea ceva este diferit in felul cum rasaritenii intampina acest eveniment crestin al Nasterii Domnului fata de crestinii din Occident.

Magii vin de la Rasarit si magia vine din Apus...

Aici colindatorii canta "steaua sus rasare", caci in Rasarit rasare "ca o Taina mare", iar in Apus apune "Soarele dreptatii", dar vine magia cu "magi" moderni imbracati in Mosi Craciuni, cu craciunite, incepe magia shopping-ului cu promotii la cadouri ...valuri, valuri involburate care te poarta pana la "mall-uri"...

Aici crestinii aduc daruri Pruncului Imparat propria lor credinta, postul si rugaciunea, inchinarea lor din Biserica. Acolo, doar Mos Craciun mai aduce daruri...

Aici sarbatoarea este vestita cu toaca si clopote de Biserica, cu Sf. Liturghii si concerte de colinde. Acolo vezi doar spectacole cu petarde, cu artificii si cu tot felul de concerte in pietele publice.

Aici vine Sarbatoarea dupa ce crestinii s-au spovedit si impartasit, acolo in Apus nu se mai spovedeste aproape nimeni, pentru ca, poate sa vina Sarbatoarea Nasterii si fara "nastere"... tot asa cum vine si Pastele, cu Cel Far' de moarte, fara sa mai moara si fara sa mai invieze liturgic prin jertfa euharistica din Biserica si din sufletele inchinatorilor, adica fara o Rastignire spirituala a Sa, a lumii si a noastra, una nesangeroasa, duhovniceasca in Dumnezeiasca Liturghie si in viata spirituala a crestinilor, asa cum se intampla in Biserica Rasaritului, in perioadele de Post ce premerg Praznicele pregatind sufletele de sarbatoare.

In felul acesta Nasterea Domnului se transforma prin intermediul acestor forme moderne de magie in "Sarbatoarea Craciunului" sau in "Nasterea Craciunului"; Hristos nu se mai vede, pentru ca a devenit intre timp mic de tot, aproape nevazut, se ascunde dupa poalele lui Mos Craciun...El nu mai creste pana la statura unui Mantuitor, in Occident ramane asa pana de Paste, cand locul Craciunului il ia iepurasul de Paste, alta magie, alte traditii...

Orice Sarbatoare crestina este o intoarcere in timp, o reiterare liturgica, o evocare euharistica a evenimentului meta-istoric. Insa aceasta intoarcere in timp, nu trebuie sa se faca invers printr-o intoarcere la un neopaganism cu iz de Sarbatori de iarna, nici la paganizarea traditiilor crestine, chiar daca unele dintre Sarbatorile crestine au fost odinioara evenimente sau sarbatori pagane increstinate.

Nu-i cazul acestor doua Sfinte Sarbatori, a Nasterii si a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt alfa si omega in alfabetul cultului crestin, inceputul si sfarsitul sarbatorilor pentru Biserica si pentru totii "fratii lui Hristos", care ca si El se nasc, mor si inviaza intru El, intr-un mod spiritual retraind istoria mantuirii.

Astazi se intampla acest proces invers, se desacralizeaza, se paganizeaza Sarbatorile, e o intoarcere la magie, la ocultism modernizat.

Ce inseamna desacralizare a unei sarbatori, a unui om sau a unei societati? Inseamna, simplu spus: sa nu mai ai nimic sfant pe lume, nici Dumnezeu, nici Biserica, nici sarbatoare crestina, nici traditii, nici identitate ori "buletin" si viata de crestin.

Toate aceste metamorfoze risipesc semnificatiile si traditiile crestine, se risipeste fiinta Sarbatorilor, schimbandu-se formele, se risipeste si fondul.

Shopmania risipeste si banii si odata cu ei se risipesc si sensurile crestine ale Sarbatorilor crestine in centrifuga vietii lumesti.

Miscarea aceasta centri-fuga a vietii cosmopolite, care L-a azvarlit pe Hristos din centru spre marginile preocuparilor, in suburbiile vietii lumesti, la periferia unor traditii necrestine ori in cel mai bun caz, exilarea Lui in transcendenta, in ceruri, arata o tendinta de "fuga" si de renuntare la caracterului hristocentric, hristologic al sarbatorilor de azi sau a modului de praznuire a omului modern, care devine tot mai putin crestin, tot mai putin hristoforic, deoarece este preocupat de cele din afara, nu la cele dinauntru.
Este drama "fiului risipitor", care traieste in risipa, risipind si timpul si averea Tatalui in centrifuga vietii lumesti, in centrifuga pacatului...

Starea de fapt reflecta o tendinta de parasire a lui Dumnezeu de catre lume si evacuarea Lui din viata oamenilor de azi si inlocuirea Lui cu un idol de iarna- denumit Mos Craciun.

Nu avem nimic impotriva lui Mos Craciun, este un mos simpatic, dar nu trebuie sa credem in Mos Craciun, ci in Hristos!

Evenimentul cauzator de atata freamat si rasunet in viata oamenilor este venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu si Intruparea Sa din Sf. Fecioara Maria, eveniment care se serbeaza mai intai liturgic, in fond, chiar daca exista si aceste forme de manifestare exterioara, ce au si ele farmecul lor.

Este important a se vedea in cazul nostru, unde e punerea de accent si centrul de greutate a preocuparile noastre in zilele de inainte-praznuire, pe fond sau pe forme, pe semnificatiile crestine sau pe un decor secularizant.

Ne-am pregatit spiritual pentru a intampina Sarbatoarea sau doar ne-am umplut frigiderul, asteptam doar daruri de la Mosul sau am luat deja sau ne vom si impartasi cu Sfintele Daruri de la Hristos?

Daca am fost cuminti vom primi un cadou de la "Mosu'', daca am fost si suntem crestini vom primi har, bucurie si binecuvantare de la Hristos Domnul ... auzind si noi, prin sunet de toaca sau danganit de clopot, printre fulgi de nea si pocnituri de bici,... cantece ingeresti, glasuri de colindatori: Domn, Domn sa-naltam, Domn, Domn sa-naltam, ...

Pr. Alin-Cristian Preotu:
http://www.crestinortodox.ro/craciun...ti-138626.html

Nu 'eu' sau 'tu', ci 'noi'-Arhim. Siluan Visan
 

In vremea aceea "invata Iisus intr-una din sinagogi sambata", ne marturiseste Sf. Ev. Luca, propovaduire ce continua pana in ziua de astazi. Si noi ne impartasim din cuvantul Lui atunci cand mergem la Biserica, caci suntem doritori de cunoastere si cautam sa ne "hranim" sufletul cu tot cuvantul pe care ni-L adreseaza. Ma bucura faptul ca vrem sa-L cunoastem, sperand ca nu ne impotmolim in neputinta noastra de a pune in practica sfaturile, ci cerem ajutorul Harului Sfantului Duh.

De multe ori am incercat sa pun la inima fratelui indemnul de a face in viata ce este bineplacut Domnului, fara a incerca sa explic ce este bineplacut Lui dupa parerea mea. Important este "sa se cerceteze omul pe sine" dupa cum spune Sf. Ap. Pavel, pentru ca din credinta cu care porneste spre drumul mantuirii si cu rugaciunea ce-i insoteste pasii, va afla singur raspunsul pentru "ce trebuie sa fac?".

Bineinteles ca indicatiile sunt valoroase, dar am credinta ca Hristos se adreseaza sufletului, nu mintii! Deci, nu trebuie sa spunem cum este bine sa gandim, ci sa ajutam sufletul sa se inalte catre Domnul.

Astazi, cu urechile am auzit si cu ochii sufletului am vazut cum Mantuitorul face inca o minune, vindeca femeia garbova de optsprezece ani. Un suflet ce nu putea sa-si indrepte trupul pentru a privi in sus, “o fiica a lui Avraam” ce suferea. Venise in lume si pentru ea, nu numai pentru mine; avea nevoie sa-I priveasca Chipul luminat, dar nu putea.

"Nimic nu-i intamplator, totul e proniator" dupa cum ne spunea Pr. Galeriu, si acest lucru ma duce cu gandul la minunile savarsite de Mantuitorul in trecerea Sa pe acest pamant. Sa privim cu atentie vindecarile: vindeca pe orbul Bartimeu- neputinta noastra de a vedea; vindeca pe femeia garbova- neputinta noastra de a privi in sus; vindeca slabanogul ce astepta miscarea apei langa scaldatoarea Vitezda- neputinta noastra de a face ceva fara El si ajutorul pe care-l asteptam de la "om"; vindeca fiul demonizat- ne descopera cine este adevaratul vinovat pentru suferinta noastra.

In acelasi timp, discuta cu femeia samarineanca si-i destainuie ca este Datatorul de apa vie; inmulteste painile pentru a se hrani multimile ce-L ascultau; iarta pe femeia ce este prinsa in adulter; primeste cu bratele deschise pe fiul risipitor; ne invata sa ne rugam spunand "Tatal nostru"; ne cheama sa-I fim apostoli; ne intareste in credinta descoperindu-ne originile imparatesti ca fii ai Tatalui Ceresc, asteptandu-ne in Imparatia Cerurilor.

Din pacate, multi dintre noi raman indiferenti la glasul Lui. Dar exista un lucru si mai trist: cei mai multi dintre noi nu au constientizat ca sunt de acum in bratele Tatalui, in Casa Parinteasca ca fii sau fiice ce s-au intors si au fost iertati! Tot cel care merge la Biserica si asculta cuvantul Lui se decide sa-I urmeze cu credinta ce-l va face partas Iubirii, acela este deja partas bucuriei vesnice.

Iar daca eu traiesc in bucurie, nu ar trebui sa ma bucur de vindecarea celuilalt? De ce bucuria celuilalt nu este si bucuria mea? Cum pot sa uit minunea pe care a facut-o cu mine si ma plang ca-s neglijat? Rugaciunea-mi este intotdeauna ascultata, cererea nu-mi este de folos spre mantuire… Si inca un amanunt foarte important: Hristos nu a certat pe cel pacatos, ci pe farisei!

Intr-o clipa devin cartas, ma plang indreptatindu-ma si cad in "comportamentul fariseului" fara sa gandesc ca avem aceeasi importanta in fata Domnului. Nu pot sa-I spun eu Domnului ce trebuie sa faca, ci sunt dator sa ma bucur, sa plang, sa ajut si sa ma rog impreuna cu fratele sau sora. "Bucurati-va cu cei ce se bucura, plangeti cu cei ce plang. Cugetati acelasi lucru unii pentru altii…" (Rom. 12, 15- 16). Impreuna, ca si cum am fi una, nu "eu" sau "tu", ci "noi"! Asa cum eu vreau, vrea si el; asa cum eu am nevoie, are si el; asa cum eu am, trebuie sa aiba si el!

Sa nu fim fatarnici, sa nu judecam dupa mintea noastra, sa nu cautam numai la ale noastre; ci sa ne unim in rugaciune cu smerenie, traind dupa Voia Lui, cu grija fratelui. Pentru ca nimic din ceea ce avem nu ne apartine numai noua, toate le avem prin binecuvantarea lui Hristos si vrea ca toti sa ne bucuram. Bucuria se gaseste in comuniune, nu in dezbinare; puterea rugaciunii creste proportional cu sufletele ce se roaga; incerc sa traiesc iubind pentru ca "iubirea nu face rau aproapelui, iubirea este deci implinirea legii". (Rom. 13,10)

"Doamne, Tie ma rog, tine pe fratii mei si surorile mele dandu-le lor sanatate, viata lunga si darul Tau cel sfant, ca sa umble in caile Tale si sa faca cele ce sunt dupa voia Ta cea sfanta. Da-ne, Doamne, de acum pana la capatul vietii, sa ne iubim si sa ne cinstim unii pe altii,- caci ce este mai bun si mai frumos decat a vietui fratii impreuna! Asa, Doamne, asculta rugaciunea noastra si milostiv fii noua, ca bun si iubitor de oameni esti si Tie marire inaltam: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Amin.

Arhim. Siluan Visan


http://www.crestinortodox.ro/sarbato...nu-138559.html

Originea cuvantului Craciun
 

Un articol semnat de adminul acestui site , Adrian Cocosila :

Cuvantul "Craciun", atat de des rostit in aceste zile, are parte si astazi de controverse, atunci cand se pune in discutie originea sa. Dintre etimologiile propuse, nici una nu este sigura.
Al. Rosetti, Al. Graur, Ovid Densusianu au ajuns la concluzia ca termenul "creatio" explica etimologia cuvantului "Craciun". Potrivit autorilor mentionati, cuvantul "creatio" descopera ziua crearii lui Hristos. Din punct de vedere teologic, acest termen nu poate fi acceptat, avand in vedere ca in Simbolul de credinta marturisim ca Hristos este "nascut, nu facut".
Pericolul de a cadea in arianism, a facut ca termenul "Craciun" sa fie inlocuit cu "Sarbatoarea Nascutului", pentru a arata ca Fiul lui Dumnezeu, Cel vesnic nascut din Tatal, S-a nascut ca om din Fecioara Maria.
Alti cercetatori, precum Vasile Parvan, Sextil Puscariu, Nicolae Draganu, considera ca termenul "Craciun" provine din latinescul "calatio". La romani, prin calatio se intelegea convocarea poporului de catre preotii pagani, in prima zi a lunii, pentru anuntarea sarbatorilor din luna respectiva, si, prin extindere, sarbatoarea in general, caci cea mai importanta, calatio, era aceea de la 1 ianuarie.
Stim ca Nasterea Domnului in Biserica din Rasarit se sarbatorea impreuna cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Aceasta sarbatoare era numita Epifania sau aratarea lui Dumnezeu, pentru ca la Botezul Domnului s-a descoperit lumii Sfanta Treime: Fiul botezandu-se in Iordan, Sfantul Duh S-a coborat peste El in chip de porumbel, iar Tatal a grait din cer: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit" (Matei 3, 16-17; Marcu 1, 9-11 ; Luca 3, 21-22). Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Dar de ce aceasta descoperire a Lui se numeste Aratare? Pentru ca El nu s-a facut cunoscut tuturor la nastere, ci la botezul Sau, deoarece El pana in aceasta zi nu era cunoscut multimii". Persoanelor de curand crestinate, li se parea aceasta anuntare apropiata de sarbatoarea pagana calatio, si astfel, au denumit cu acest termen sarbatoarea nasterii lui Hristos.
O alta explicatie privind originea acestui termen, a fost propusa de profesorul Gheorghe Musu (1913-1987). El sustine ca termenul "Craciun", numea butucul care era aprins in seara si noaptea dinaintea solstitiului de iarna. Conform adeptilor religiilor naturiste, focul rezultat din arderea butucului, avea menirea sa "intareasca" soarele "amortit", sa-i dea acestuia putere sa-si continue calatoria sa. Cand Hristos, numit "Soarele dreptatii", a luat locul "vechiului soare" cinstit in religiile naturiste, a fost preluata si denumirea "Craciun".
In concluzie, ceea ce putem spune cu certitudine este ca termenul folosit de Biserica este "Nasterea Domnului", asa cum o exprima si troparul: "Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru...". E bine sa nu uitam ca in Cazania de la Govora din 1642, si in Cazania lui Varlaam din 1643, intalnim "Sarbatoarea Nascutului". Deci, putem afirma fara retineri ca termenul "Craciun" in limba romana este un cuvant de origine populara si nu un termen oficial al Bisericii.

Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro/craciun...iun-69736.html

Peste pacatul meu, Tie tot ma inchin !-Teodor Danalache
 

"Privind spre pacatele mele, strig: Iarta-ma, Doamne, ca nu deznadajduiesc!" Aceasta este rugaciunea celui care isi vede pacatele si, cutremurat de ele, se arunca pe sine inaintea lui Dumnezeu, intr-o adanca smerenie. A nadajdui inca spre mantuire, odata cufundati in cele mai grele pacate, este o mare indrazneala, pe care numai un fiu o poate avea, catre parintele sau.
Parintele Ghelasie de la Frasinei, intr-un "Acatist de Pocainta", exprima tocmai aceasta stare de pocainta, in care indrazneala catre Dumnezeu se face izvor de smerenie si iubire nesfarsita, iar coborarea in iadul pacatului se face scara catre cer.
In condacul intai, ne rugam, zicand: "Doamne, am cazut din Iubirea Ta si in patimile mele m-am afundat, in intunericul cel dinafara, unde de Tine stau despartit; dar, Doamne, nu pot fi fara Tine, nu pot sa Te uit, incat strig din stricaciunea mea: Doamne, iarta-ma, peste pacatul meu, Tie tot ma inchin!"
Stihuri alese din "Acatist de Pocainta"
Doamne, iarta-ma, ca din Chipul Tau am cazut;
Doamne, iarta-ma, ca nu pot sta de Tine despartit;
Doamne, iarta-ma, ca orb de stricaciune, nu Te mai vad;
Doamne, iarta-ma, peste pacatul meu, Tie tot ma inchin!
Doamne, iarta-ma, ca prapastia pacatului am deschis;
Doamne, iarta-ma, ca ce ai zidit Tu eu am ucis;
Doamne, iarta-ma, ca umbra mortii am nascut;
Doamne, iarta-ma, ca in locul Iubirii, foc de iad am aprins;
Doamne, iarta-ma, peste pacatul meu, Tie tot ma inchin!
Doamne, iarta-ma, ca mereu pacatuiesc;
Doamne, iarta-ma, ca mereu cad in amagirea mea;
Doamne, iarta-ma, ca totusi la Tine alerg;
Doamne, iarta-ma, ca spre Tine totusi indraznesc;
Doamne, iarta-ma, ca doar Inchinarea mi-a mai ramas;
Doamne, iarta-ma, ca doar strigarea o mai pot face;
Doamne, iarta-ma, peste pacatul meu, Tie tot ma inchin!
Doamne, iarta-ma, ca nu deznadajduiesc;
Doamne, iarta-ma, ca peste pacatul meu, inca mai indraznesc;
Doamne, iarta-ma, ca Iubirea Ta o pun inainte;
Doamne, iarta-ma, ca de Inchinarea mea ma agat;
Doamne, iarta-ma, ca ma rascol in propriul meu iad;
Doamne, iarta-ma, peste pacatul meu, Tie tot ma inchin!
Doamne, iarta-ma, ca si eu in iertarea Ta nadajduiesc;
Doamne, iarta-ma, ca in iertarea Ta cred;
Doamne, iarta-ma, ca peste pacatul meu eu tot Tie ma inchin!
Alta revenire, aceeasi primire !
Adesea, faptele noastre sunt contrare iubirii de Dumnezeu si dorintei noastre de mantuire. Savarsim neincetat pacate, fie cu fapta, fie cu cuvantul, fie cu gandul. Intr-o stare de pacatuire continua, rusinea fata de Dumnezeu si pierderea nadejdii de mantuire ne-ar parea firesti, daca lui Adam acestea nu i s-ar fi socotit drept greseala.
Nu conteaza de cate ori ne indepartam si ne ascundem de Dumnezeu, prin pacatele noastre, ci conteaza ca de fiecare data sa ne intoarcem catre El. Indrazneala de a ne cere iertare toata viata, dupa fiecare pacat (adesea, dupa acelasi pacat, savarsit in mod repetat), este lucrul care Il bucura cel mai mult pe Dumnezeu. Intelegem aceasta din faptul ca, oridecate ori ne intoarcem la Dumnezeu, dupa o plecare-ratacire, El ne primeste cu aceeasi dragoste, care ne umple de cainta si de multumire.
De cele mai multe ori, noi revenim la Dumnezeu abia dupa ce ne dezamageste lumea, cu promisiunile ei inselatoare. Avem indrazneala (nerusinarea, chiar) de a face acest lucru deoarece iubirea Lui nu este ca iubirea noastra. El nu simte frustrare, atunci cand venim la El, abia dupa ce incercam sa iubim alte lucruri si nu gasim in ele ceea ce cautam.
Sa avem curajul si indrazneala (nerusinarea) de a alerga la Dumnezeu chiar de am pacatui zilnic "de saptezeci de ori cate sapte", fara a pierde nadejdea iertarii noastre.
Fiul risipitor se impartaseste iarasi de iubirea Tatalui pentru ca are curajul de a-si recunoaste caderea si indrazneala de a nadajdui in bunatatea Tatalui sau.
Teodor Danalache:

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...in-138861.html