Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

În prealabil postat de fallen

Aha, deci familia de origine poate avea atat o influenta benefica, de formare a unor valori morale, cat si una foarte nefasta, chiar, dupa spusele lui Cezar...
Whatever, eu nu-i consider pe parintii mei, de exemplu, nici mai vinovati nici mai nevinovati decat pe Adam si Eva. Iar noi, copiii lor, marea majoritate, le calcam pe urme, ducand mai departe blestemul, pana cand ne intoarcem in pamantul din care suntem facuti. Important e sa nu ajungem precum Cain (ca Abel n-avem cum, ca n-am mai fi). Iar de mantuit stim bine ca nu ne putem mantui decat prin Mantuitorul. Chiar daca ne straduim sa ll urmam, nici unul dintre noi nu a fost, nu este si nu va fi asemeni Lui. Sa facem bine, sa nu facem rau, sa ascultam pe Domnul, sa ne iubim, cam asta sta in puterile noastre. Restul, s-ar putea sa fie "desertaciunea desertaciunilor". Noi, oamenii, nu cred ca vom putea rascumpara pacatul stramosesc, suntem datori sa ni-l asumam si sa suportam consecintele. Mesia a venit doar o data, unii L-au vazut, altii nu, "ferice de cei ce nu L-au vazut si cred", si din fericire suntem multi.
Domnul sa ne ajute si sa ne lumineze!


PS : si sa nu uitam, ca din prea multa ravna de a-i face pe plac Domnului, fiind el cel care-i aduce jertfa, Cain l-a ucis pe fratele sau Abel...

Familia, surioara, poate fi una virtuoasa, cum a fost dealtfel, in cele mai multe momente familia mea. Si chiar de ar fi o familie de sfinti, atentie: tot trebuie incercat permanent efortul de a o depasi! Altminteri viata copilului este moarta. Te rog, cugeta la asta...
Dumnezeu este Persoana.
Copilul este tot persoana, iar mantuirea si sfintirea se fac pe cont personal (desi in comuniune, desi in Biserica, desi uneori in familii cuvioase, desi in obste monahala etc.).
Cand vorbesti cu Dumnezeu, fata catre Fata, o faci tu, suflet unic, nu familia. Iar de vorbit, este obligatoriu! candva, cumva, asta trebuie nazuit. Ca de nu Il cunoaste pe Dumnezeu acum, aici, in trup, nicicind nu-L vom cunoaste. Domnul nu ne cheama atat la rugaciuni politicoase (piara politetea!) cat la a-L cunoaste. Domnul gentleman desavarsit, insasi Domnia, in Smerenia Sa, trece peste politeturi. Oare nu bagam de seama? Depasirea politetii sperie pe cel oprit ca magarul inaintea barierei. Nu, insa si pe cei care au primit darul indraznelii catre El! Chiar credeti ca Domnul asteapta sa murim pentru a Se infatisa noua? Cine ne spune ca o cunoastere a Lui aici, in trup, e de necapatat? Ca suntem desfranati o stim, ca suntem departe de sfintii nostri, iar stim. Dar Domnul vrea sa Il cunoastem aici, acum, in trup. Sa Il cunoastem fratilor, nu sa bestelim despre El! Atentie sa nu ne nevoim eretic..... Adica cu prea multa frica si consideratii lumesti, ca si cum am merge la maistrul de modeling si la facut poze in fata amatorului de nuduri frumoase... Nu. Domnul ne vrea asa cum suntem, caci suntem copiii Lui, doar sa tintim cu toata inima la El. Familia poate fi o piedica aici, in mintea noastra, tinindu-ne in lanturi deloc placute Celui Care S-a smerit pana la pogorare, jertfa si mormanturi...
Decontaminarea, ca sa spun asa, de mitul si vraja familiei este, in pieptul fiecaruia, adanc de tot, tainic, absolut necesara. Idolul cel mai teribil este de fapt familia. Si e teribil foarte fiind mult prea ascuns (caci primele robiri fascinatorii, narcisiste, pe care vai le numim dragoste, desi e si asta - sunt de la sanul mamei). Intr-un fel sau altul, iar aici e nevoie de mult, nesfarsit discernamant (cine il are?) si pocainta continua, acest idol este depasit cu vremea.
Pocainta lucratoare bate treeapta inevitabila a familiei de provenienta.
O face chiar pana la ura de mama, de tata (revezi te rog cuvintele Mantuitorului), adica prin ura inteleg lasarea in urma, la spate, depasirea, eliberarea de orice script, voia libera. Depasirea, trecerea pe locul doi (desigur nu uciderea...) Noi iubim orice mai mult decat pe Domnul. Eu, unul, da, in desfranarea mea. Dar ma vait pentru asta si caut sa ma eliberez! Iar Domnul vede, stie, si ma trage. Nu e de mirare? Nu e totusi la fel si la voi? Altfel cum???
Caci Domnul e Liber, e de fapt Libertatea (nu se incadreaza in cutia conceptului Liber, ca un caz particular, Doamne fereste!) si ne cere sa rupem toate lanturile si sa ne slobozim, in ascensiune libera, catre El. Asta se face, cum vedem in mii si mii de marturii, poate putin si in cazul fiecaruia dintre noi, prin asumarea propriei hotarari, nu prin cea a familiei. "Lasa toate ale tale" - toate, pricepi? Toate! Adica idolul sa pice, mai intai Domnul!
Liberul arbitru, surioara, nu e al familiei mele, ci al meu. PERSONAL
Pot tine cont de multe din familie, se cuvine asta, e necesar chiar, dar atentie la liberul arbitru!
Rugaciunea, fie si colectiva, in familie chiar, e soptita de sufletul fiecaruia.
Suntem impreuna si totusi distincti. Asa cum Treimea Sfanta e Unul Dumnezeu si totodata 3 Ipostasuri.
Ca exemplu imi vine acum in minte modul cum Parintele Rafail se tot asaza si reasaza in raport cu Noica...

Cum vom face, deci?
Sa dam familiei ce este al familiei si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu! AMIN+