Despre pacatele sau blestemele care se transmit peste generatii

În prealabil postat de anna21

Nu esti cinic, esti lumesc.

Nu, o minune este tocmai experienta lor, viata lor in inchisoare.
Am gasit articole in care cei care au trecut prin astfel de experiente relatau un "dor" de inchisoare. De fapt este dorul dupa trairea duhovniceasca ce o aveau in acele momente si la care nu puteau ajunge intr-un trai linistit!

Astfel de "minuni" nu implica existenta supranaturalului

În prealabil postat de anna21

Cred ca majoritatea celor de pe forum pot sa-ti confirme ca au invatat credinta in suferinta.
La credinta nu cred ca se poate ajunge pe o cale intelectuala (cum faci tu).

Sint de acord cu ambele afirmatii, cu corectia ca eu nu imi propun sa ajung la credinta.

În prealabil postat de anna21

Si acum, ca mi-esti drag, o sa-ti spun la ce concluzie am ajuns eu privitor la "frica de credinta".
Cred ca exista o frica de credinta care ne tine departe de Dumnezeu.
Si eu obisnuiam sa ma rog mai intens cand aveam probleme. Uneori primeam raspuns, chiar foarte repede. Alteori, Dumnezeu imi cerea staruinta si rabdare. Iar eu credeam ca primesc raspuns, dar credeam cu jumatate de inima (adica, ma gandeam: care este probabilitatea statistica sa mi se intample asta pur intamplator?). Adica lasam o portita deschisa intamplarii si-mi traiam viata in credinta confortabila.
Si iata ca intr-o zi se intampla ceva rau si eu m-am rugat Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si Domnului nostru Iisus Hristos. Si lucrurile se schimba in fata ochilor mei.
Este clar, am primit raspuns IMEDIAT.
Nu pot sa-ti spun ce neliniste m-a cuprins!
Ma gandeam: care este probabilitatea sa fie o intamplare... NICI UNA.
Care este explicatia stiintifica? NICI UNA, nu exista asa ceva!
Nici nu am stiut pana in acel moment ca eu intotdeauna m-am rugat cu jumatate de inima. De ce? Pentru ca imi era teama ca Dumnezeu este mai aproape de mine decat propriile mele ganduri.
Exista o teama de existenta lui Dumnezeu, am descoperit si eu. Pare un paradox, ca oricum eu credeam ca exista din moment ce ma rugam.
Dar exista si ne face bine.. de ce? Pentru ce suntem? Pentru ce am putea deveni?
Responsabilitatea iubirii este uriasa! Inspaimantatoare, chiar. Este un gand confortabil sa crezi ca Dumnezeu nu exista. Sau sa crezi ca nu asteapta nimic de la tine.

Un ateu mi-a spus odata cu naduf: "crezi ca eu nu m-am rugat niciodata?!"
Acum stiu ca da, s-a rugat. Dar isi dorea (inconstient, poate) sa nu i se raspunda la rugaciune. Deoarece este foarte, foarte greu sa dai ochii cu iubirea lui Dumnezeu.

Nu am nici o frica de credinta, nici o teama de existenta lui Dzeu, consider doar ca sint inutile, cel putin pentru unii dintre noi.
Spui ca e confortabil ca crezi ca nu exista? Nu, e mai confortabil sa crezi ca exista un Dzeu omnibenevolent.
Oricum, va multumesc la toti pentru marturisirile de prietenie, inseamna mult mai mult decit existenta lui Dzeu.