Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Ocupatia Transilvaniei de catre trupele habsburgice si apoi instalarea administratiei austriece, a generat o puternica actiune in vederea consolidarii noii stapaniri. In aceasta strategie, un element important era atragerea românilor la catolicism. Imprejurarile dezbinarii religioase a românilor ortodocsi din Transilvania, din jurul anului 1700, sunt bine cunoscute. Toate promisiunile primite de la Viena - in schimbul parasirii credintei ortodoxe - au ramas fara nici o finalizare in imbunatatirea situatiei sociale a românilor ardeleni. Lupta pentru recunoasterea vechiului lor statut si apoi pentru refacerea unitatii bisericesti a fost dusa cu mult curaj de preoti si credinciosi, care au infruntat teroare, temnite si chiar si moartea. Despre statornicia in credinta a românilor ortodocsi consemnam si parerea baronului Stefan Daniel din Varghis, bun cunoscator al românilor ardeleni, pe care ii ura pentru vitalitatea lor. "In privinta aceasta, starea valahilor, atat a clerului cat si a poporului, aflam ca au acea natura, acea perseverenta asezata in suflet de natura care pentru maxima (deviza) religiei sale, la care tin ca la unicul si principalul scop al mantuirii vesnice, la care toti trebuie sa se supuna, acea superstitie oarba si total barbara care in limba lor natala suna astfel: "Asa am pomenit", adeca ei in religia mostenita de la stramosi, pana la sfarsit trebuie sa persiste". La Sinodul din anul 1700 de la Alba-Iulia, in care s-a hotarat Uniatia, a participat si "protopopul Cristea din Haromszek (Treiscaune) cu 13 preoti". Ca si in cazul altor protopopi, cercetarile ulterioare au dovedit faptul ca semnatura sa de adeziune la uniatie a fost falsificata. Printre cei care s-au afirmat ca fruntasi revolutionari au fost protopopii Petru Pop din Bretcu si Ioan Moga din Valcele. Alaturi de iobagii din restul Transilvaniei, s-au ridicat si românii din secuime, alaturi de insurgentii secui, impotriva grofilor unguri si secui. Cum era de asteptat, preotii români din zona, la intoarcerea acasa "au fost prigoniti, fiind nevoiti sa se refugieze" (pr. Ioan Bucsa din Belin, Ioan Csiki din Aita Mare), secuii incepand "a maltrata pe pacinici [pasnicii] locuitori români". Un memoriu emotionant a trimis, la 16 septembrie 1849, protopopul Petru Pop al Treiscaunelor, care relata suferintele tuturor preotilor si credinciosilor români din zona respectiva: "dupa ce nimanui nimic facand, iar cine au vreut au luat, am lasat tot, apoi izgoniti am fost si fara scapare nicairi capatand, robiti, jefuiti de avere, de sanatate, multi si de viata, cu bataie de joc tunsi, de credinta religiei, cu amenintari cu pierederea vietii despartiti, luatune-a ce-am avut tot, am stat pana in gat in focul gheenii si trupeste si sufleteste". Actiunea duplicitara a imparatului il facea pe protopopul Petru Pop sa scrie, in 1850, "ca noi acum inzecit suntem mai impilati ca mai inainte (...), ne cer indoit, sa ia cine ce vrea, ne-au jefuit de toate, suntem mai impilati in toate, n-avem nici un drept". Tot atunci, in mai multe localitati cu populatie mixta, românii ortodocsi au fost trecuti cu forta la confesiunile maghiare. La Sfantu Gheorghe, românii au fost adunati in piata centrala a orasului si constransi sa-si paraseasca religia. La Varghis si filiile sale, preotul Gheorghe Vatasan, ramas fara credinciosi, s-a refugiat la parohia Crit (jud. Brasov). Un document de epoca spune ca, la venirea ostilor tariste, "locuitorii unguri care nu s-au putut refugia si au ramas in Araci, au inceput sa invete rugaciuni românesti si sa aseze prin casa icoane ortodoxe, (...) si sa treaca drept români". In a doua etapa a revolutiei, cand obiectivele nationale ale românilor ardeleni nu coincideau cu cele ale maghiarilor si secuilor, pentru românii din "secuime" a inceput o perioada deosebit de grea. O parte dintre ei au continuat sa fie alaturi de secui, asa cum au procedat românii din Subcetate, Toplita si din alte localitati din zona. Românii din Micfalau, la inceput si-au varuit biserica (atunci pictata si in exterior) pentru a "insela ostile kossuthiste", apoi au luptat "sub stindardul lui Kossuth Lajos si au facut cauza comuna cu maghiarii".
De precizat este si faptul ca din Lutita (jud. Harghita) au pornit marile atrocitati, incendieri (sau "taciunarii", cum li se spuneau in epoca) si jafuri ale secuilor contra românilor si sasilor. In urma adunarii secuilor de la Lutita din 4/16 octombrie 1848, la care se apreciaza ca au participat 60.000 de secui, s-a dezlantuit o adevarata prigoana asupra satelor românesti. Marturii despre cele intamplate sunt mentionate in declaratiile preotilor Zaharia Crisan din Sard (jud. Mures) si Dumitru Palosan din Sacel (jud. Harghita), care prezinta o serie de atocitati savarsite de secui in mai multe sate situate pe Tarnave, in zona Odorhei-Sighisoara-Tarnaveni etc. Declansarea razboilui civil a dat curs unui nou lant de suferinte românesti, multi preoti fiind nevoiti sa-si paraseasca parohiile sau erau arestati. Alte detasamente de represiune secuiesti au devastat bisericile si scolile românesti si au maltratat populatia din Depresiunea Buzaului Ardelean si din alte localitati. In Odorheiul Secuiesc au functionat "tribunale de sange" carora le-au cazut victime românii din Zabala, Bretcu si alte localitati, precum si cei 21 de români impuscati in muntii Ciucului intre 18 februarie si 13 aprilie 1849, lasati neinhumati. Slabiciunile unuia dintre liderii de marca ai românilor din Ciuc-Giurgeu au avut grave repercursiuni asupra comunitatilor românesti din zona.
Din Sematismul Bisericii greco-catolice pe anul 1900, aflam ca protopopul greco-catolic de Giurgeu, Aron Boieriu "rapit de valurile furioase ale revolutiunii din 1848-1849, a luat parte activa ca orator al secuilor". Acest comportament a condus la un conflic deschis intre protopopul mentionat si majoritatea credinciosilor sai si la persecutii din partea secuilor, care au jefuit parohiile românesti din Subcetate, Toplita, Sarmas, Bilbor si au omorat pe preotii Teodor Precup din Telec si Teodor Dumbrava din Bicaz.
Personalitatea Mitropolitului Andrei Saguna, acest "Mesia al Transilvaniei", si-a pus pecetea si asupra vietii bisericesti, scolare si culturale a românilor din sud-estul Transilvaniei, cunoscand bine realitatile din zona (inclusiv prin prezenta sa in parohii, dar si in statiunile balneare de la Valcele si Covasna) si sprijinind bisericile, scolile, cultura, institutiile economice si a presa in limba româna. Intr-o circulara din 1870 se spune: "Stim cu totii iubitilor, intre ce imprejurari critice au trait confratii nostri din tinutul Secuimii si traiesc inca si pana in ziua de astazi. Cu totii simtim daunatoarele urme ce le-au lasat influenta timpului de mai inainte asupra crestinilor nostri din Secuime. Nicaieri nu este atat de amenintata nationalitatea si confesiunea noastra ca acolo. Sa prevenim deci, iubitilor, pericolul acesta ce ne ameninta cu pierderea unui membru insemnat din trupul bisericii si natiunii noastre, dand bucurosi filerul nostru fratilor care doresc inaintarea bisericii si scolii lor, dar le lipsesc mijloacele". In conditiile istorice cunoscute, cu sprijinul Arhiepiscopiei din Sibiu, al patriarhului Miron Cristea, al românilor din intreaga tara si al unei administratii românesti locale foarte apropiata si implicata direct in viata bisericeasca, culturala si nationala, protopopi ortodocsi, alaturi de cei greco-catolici,[când ortodocşii sunt la putere vedeţi ce toleranţi sunt?] au reusit in doar 16 ani sa scrie o frumoasa pagina din istoria bisericilor si comunitatilor românesti. In acesti ani s-au reinfiintat 41 de parohii, s-au construit 51 de biserici si capele, 54 de case parohiale, 69 de troite si tot atatea clopotnite, daruite - in cadrul unor frumoase ceremonii - de scolile normale din intreaga tara, care patronau micile comunitati românesti din zona.
Cursul firesc al acestei evolutii a fost brutal intrerupt de Dictatul de la Viena. In cei patru ani "cat patru veacuri", viata bisericeasca a românilor a fost aproape in intregime distrusa. Credinciosii români, in mare parte, au fost expulzati sau nevoiti sa se refugieze in România. Cei mai multi din cei ramasi in satele lor au fost trecuti cu forta la confesiunile de expresie maghiara. Atunci au cazut prada intolerantei un numar de 21 biserici si capele ortodoxe si greco-catolice, construite dupa infaptuirea României Mari, de regula in centrul localitatilor: Biborteni, Borosneul Mare, Comandau, Capeni, Catalina, Comolau, Doboseni, Filia, Herculian, Racosul de Sus, Varghis - din judetul Covasna, Aldea, Borsec, Craciunel, Ditrau, Lueta, Martinis, Mihaileni, Meresti, Mugeni, Poiana eche (Tulghes), Vlahita, Zetea - din judetul Harghita. In legatura cu bisericile daramate, nici unul din motivele invocate de reprezentantii de ieri si de astazi ai comunitatilor maghiare din localitatile respective (razbunarea "umilintelor" suportate in anii "stapanirii românesti", participarea "fortata" a cetatenilor maghiari la ridicarea bisericilor respective s.a.) nu pot scuza aceste acte de maxima intoleranta (in primul rand pentru ca nu sunt conforme cu realitatea). Dupa cum se stie, actiunea a fost dispusa de catre contele Teleki, primministru al Ungariei, si urmarea "curatirea satelor secuiesti" de bisericile "valahilor" construite in stil bizantin. De mentionat ca toate bisericile daramate samavolnic in anii 1940-1944 erau construite in centrul satelor.