Inceputurile vietii crestine in sud-estul Transilvaniei


Inceputurile vietii crestine in sud-estul Transilvaniei

Sud-estul Transilvaniei a fost locuit inca din preistorie. Stramosii romanilor din aceasta zona - din neamul tracilor - au dezvoltat aici civilizatia epocii bronzului si a fierului. Civilizatia geto-daca este atestata in perimetrul acestei zone prin zeci de asezari civile sau fortificate, o descoperire de exceptie fiind tezaurul cu vase de argint descoperit la Sancraieni, in judetul Harghita, tezaurul de la Tufalau, din judetul Covasna - alcatuit din peste 400 obiecte de podoaba de aur, cel de la Crasna- Sita Buzaului s.a.

Spatiul estic al Transilvaniei a facut parte din leaganul etnogenezei poporului roman. Cercetarile efectuate in estul Transilvaniei au dus la descoperirea a peste 300 de puncte cu
materiale de factura dacica, din care peste 150 sunt asezari deshise si circa 30 cetati si asezari fortificate. Teritoriul judetului Ciuc se inscrie in randul zonelor cel mai intens locuite de daci. Dupa cucerirea Daciei, cea mai mare parte a acestui teritoriu apartinea provinciei Dacia Traiana a Imperiului Roman, de exemplu, la Bretcu (Angvstia) romanii au construit un castru in care au instalat o garnizoana. Existau si doua drumuri principale romane care strabateau aceasta zona. Unul cu directia N-S, de la Mures la Deva, unde era ultimul post roman, iar altul cu directia E-V, care trecea de la Hoghiz, pe Olt, in bazinul Treiscaunelor, de unde iesea peste trecatoarea Oituzului spre Moldova. Zona Toplita - Gheorghieni - Miercurea-Ciuc a continuat sa fie locuita de populatia dacilor liberi. Prin teritoriul judetului Harghita trecea limesul de est al Daciei Romane, din a carui structura faceau parte castrele de la Inlaceni, Odorheiu Secuiesc si Sanpaul, asezarile civile de langa ele, precum si turnurile de paza. Sapaturile arheologice efectuate atesta convietuirea autohtonilor daci cu colonistii si armata romana. Pe langa constructiile civile si militare numeroase, descoperite in urma investigatiilor arheologice in asezarile si fortificatiile din estul Transilvaniei, a fost descoperit si un bogat material arheologic constand din vase, unelte, arme, accesorii vestimentare, tezaure de monede, care dovedesc dezvoltarea economica si relatiile comerciale cu tinuturi mai apropiate sau mai indepartate.

Populatia daco-romana si apoi romana a adoptat crestinismul inca din timpul stapanirii romane, din epoca apostolica. Invatatura Mantuitorului Iisus Hristos a patruns in tinuturile noastre pe diferite cai. In sprijinul evanghelizarii timpurii vin marturiile din Scitia Minor (Dobrogea de azi) si practicile apostolice, care ni-l arata pe Sfantul Apostol Andrei si Sfantul Apostol Filip, prezenti in tinuturile de la Dunare, ucenici ai Mantuitorului care, asemenea celorlalti apostoli, au savarsit taina hirotoniei de episcopi si preoti. Din actiunile lor misionare au rezultat centre ale comunitatilor crestine care, cu timpul, s-au organizat, conturandu-se astfel o ierarhie bisericeasca. "Crestinismul a aparut in provinciile dacice asa cum a aparut, cum s-a nascut el, in toate celalalte provincii ale Imperiului Roman, ca urmare a prezentei unui fenomen oriental format de colonisti, negustori sau militari crestini, a activitatii unor misionari, preoti si apostoli ratacitori, prin prelucrarea lui de catre populatia daco-romana majoritara.

Din aceste nuclee initiale s-au format si in Dacia grupuri, comunitati crestine mai mici sau mai mari, care existau deja la sfarsitul sec. II d. Hr. sau la inceputul sec. III d. Hr. in marile orase, in asezarile mai mari, centre comerciale sau mestesugaresti".

Daca in tinuturile dobrogene, mai cu seama, se dovedeste o intensa viata crestina, in primul rand prin numarul mare de martiri crestini, in restul Daciei Traiane se constata densitatea obiectelor materiale, de cult si liturgice cu caracter crestin, unele dintre ele fiind de o mare frumusete (geme, amfore, opaite etc.), obiecte ce presupun practicarea cultului crestin, a cunoasterii randuielilor apostolice.

In spatiul transilvanean, crestinismul se presupune a fi patruns din secolul al II-lea, descoperindu-se pe o arie foarte larga obiecte crestine, apartinand mai cu seama secolelor care au urmat Edictului de la Mediolanum, cand crestinismul a iesit din catacombe, iar cei care il marturiseau pe Hristos si-au putut manifesta in mod liber cultul lor. Oficializarea crestinismului in tot imperiul, a deschis calea spre libertatea de manifestare a comunitatii crestine. Multe obiecte cu reprezentari simbolice crestine provin din castrele romane, situate pe limesul imperiului, cum sunt cele de la Comolau, Santionlunca, Olteni, Bretcu (toate in judetul Covasna), datand din secolele II-III d. Hr. Castrul si asezarea civila de la Angvstia (Bretcu) au reprezentat cel mai rasaritean pilon al Imperiului Roman in aceasta regiune, constituind un focar de civilizatie si de propagare a romanitatii in lumea dacica din sud-estul Transilvaniei. Alaturi de obiectele crestine descoperite si cunoscute ca: tablita votiva de la Biertan (Sibiu), vasul cu inscriptie si simboluri crestine de la Porolissum (Moigrad, jud. Salaj), piatra funerara de la Cluj-Napoca, se situeaza si importantele vase de ceramica din secolul VI, descoperite in localitatea Poian (jud. Covasna) si amfora crestina descoperita in Targu Secuiesc, pe care sunt desenate initialele Maicii Domnului.

Toate acestea presupun existenta unei ierarhii si institutii bisericesti, pentru o perioada a carei cunoastere inca nu s-au realizat indeajuns de multe sapaturi arheologice. Istoricul Stefan Pascu, facand referiri la elementele organizarii bisericesti din Transilvania, pe care o vedea infiripata inca din secolele IV-V, mentiona ca: "Acele Romanii populare, obsti satesti, fiind pe vaile raurilor si in depresiunile carpatice, erau, probabil, organizate si din punct de vedere bisericesc in eparhii. De multe ori, asemenea intregii lumi romanice orientale, formatiunile politice se mai numeau si dioceze, conduse de capetenia spirituala, bisericeasca a locului, episcopul". O organizare politica statala genera, de multe ori, si aparitia unei organizari si ierarhii bisericesti. Odata cu cristalizarea primelor formatiuni politice din teritoriile intracarpatice, locul horepiscopilor din secolele anterioare a fost luat de episcopi. Fiecare conducator politic avea in "cetatea sa" un episcop, caruia ii era incredintata pastorirea duhovniceasca a preotilor si credinciosilor din hotarele formatiuni politice respective.

Asa s-a procedat si la poparele slave inconjuratoare si aceasta era o practica recunoscuta in traditia ortodoxa, ca organizarea bisericeasca sa-i urmeze celei politice. Procesul de increstinare treptata a slavilor duce la concluzia ca pe teritoriul tarii noastre existau nu numai credinciosi, ci si o ierarhie bisericeasca, in frunte cu episcopi sau cel putin horepiscopi, caci increstinarea presupune predica si botez, pe care nu le puteau face credinciosii, ci numai membrii clerului. Din moment ce popoarele slave invecinate (moravi, bulgari, rusi, mai tarziu sarbi), increstinate cu cateva secole in urma noastra, si uneori din dispozitia conducatorilor politici, aveau propria lor ierarhie superioara, sub jurisdictia Patriarhiei din Constantinopol, deducem in mod logic ca exista si o organizare bisericeasca romaneasca, in frunte cu episcopi sau cel putin horepiscopi.

Dupa cucerirea Transilvaniei de catre regatul maghiar, peste vechile formatiuni politice romanesti s-au creat noi unitati administrative, comitatele (Dabaca, Alba, Bihor, Cenad s.a.).
Tot asa s-a intamplat si cu episcopiile ortodoxe, adica in locul lor s-au creat altele, catolice, tocmai la Alba (probabil, in 1102, Biharea (inceputul secolului XI, mutata ulterior la Oradea) si Morisena-Cenad (inceputul sec. XI). Prin aceasta disparand treptat orice urma a vechii organizari statale si bisericesti a populatiei romanesti autohtone.

Mai mult, in tinuturile transilvanene, intre secolele XI-XV existau un mare numar de manastiri si biserici, ceea ce "pledeaza de asemenea pentru existenta unor ierarhi ortodocsi in Transilvania in aceasta perioada, care sa fi sfintit bisericile respective". Aceste realitati eclesiastice confirma ca, din vechime, in Transilvania a existat o intensa viata ortodoxa romaneasca, avand in frunte o institutie proprie: Episcopia sau Eparhia, care, datorita contextului vremii, nu-si putea avea intotdeauna un loc stabil.

Sud-estul Transilvaniei se integreaza realitatilor transilvanene de organizare bisericeasca, chiar daca marturii depline nu confirma existenta unei episcopii sau eparhii, dar, cu siguranta forme de coagulare eclesiala se presupune ca au existat. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in zona au fost identificate in secolele VIII-X anumite forme de organizare politicoinstitutionale.
Istoricul Nicolae Edroiu, pe baza cercetarilor efectuate de Zoltán Székely si Mircea Rusu, a identificat existenta unor concentratii demografice la izvoarele Tirnavelor (peste 10 asezari), la izvoarele Muresului si ale Oltului si in depresiunea Covasna-Brasov, aglomerari care pot delimita forme incipiente teritorial-politice, caracteristice populatiei romanesti si romano-slave din regiune.

Dupa cucerirea Transilvaniei de catre regatul maghiar, peste vechile formatiuni politice romanesti s-au creat noi unitati administrative, comitatele (Dabaca, Alba, Bihor, etc.) si a inceput un proces de inlocuire a institutiilor ortodoxe cu altele, catolice, lucru demonstrat de unele locasuri ortodoxe de pe teritoriul transilvanean. Si in acest context, dupa infiintarea episcopiilor de rit catolic, organizarea eclesiala de rit ortodox a romanilor a continuat, noile "institutii" stabilindu-se in alte locuri. Preponderenta etnica romaneasca si factorul de rezistenta fata de politica regatului feudal maghiar arata de ce Transilvania a continuat sa-si pastreze individualitatea sub raport etnic, politic, economic si bisericesc. Voievodatul, ca institutie feudala cu specific romanesc, s-a mentinut in Transilvania si in veacurile urmatoare. Era o institutie de care regalitatea maghiara nu putea face abstractie, asa cum nu putea sa ignore existenta ortodoxiei, care insemna religia majoritatii locuitorilor Transilvaniei. Desi lipsesc unele marturii documentare cu nume de ierarhi ortodocsi, masurile represive luate de regii Ungariei si de catre papi impotriva Bisericii Ortodoxe Romane din Transilvania, temeiurile de ingrijorare, de "sporita atentie" acordata ortodocsilor, dovedesc pe de o parte, numarul sporit al lor, iar pe de alta parte, faptul ca ei nu erau constituiti doar in grupuri mici si in mod incipient, superficial, ci se prezentau ca un factor ce prezenta un risc, acela de "destabilizare" a populatiei maghiare catolicizata. Rezistenta credinciosilor romani ortodocsi din Transilvania la nenumaratele presiuni era datorata, evident, si unei ierarhii bisericesti consolidate redundant puternic, ce-si indruma turma de credinciosi. Lipsa ei, a episcopilor si preotilor, ar fi fost un factor care ar fi facilitat o rapida rispire a credinciosilor, de imprastiere a "turmei", si, nu in ultimul rand, semn al cedarii in fata acestor presiuni. Un principiu de baza al ortodoxiei este tocmai aceasta comuniune ecleziala: - "cade preotia, cad toate ale Bisericii". Episcopul este apropiat de comunitate, este ales cu participarea preotilor, este legat de o biserica locala concreta, unde isi exercita randuielile bisericesti.

Un argument semnificativ in acest sens este multimea bisericilor romanesti din secolele XIII-XV, a caror act de sfintire era savarsit de catre episcopi, care le dadea antimise si moaste ce erau asezate in masa altarului. Asa cum mentioneaza pr. prof. dr. Mircea Pacurariu, la inceput au fost ortodoxe si bisericile reformate din Mugeni si Darjiu (jud. Harghita), Ghelinta, Chilieni, Simeria (jud. Covasna), Santana de Mures si Fantanele (jud. Mures), cu picturi din secolele XIV-XV, ca si biserica disparuta din Roteni (jud. Mures) etc. Multimea preotilor atestati documentar, duce la concluzia ca hirotonia lor se savarsea de catre episcopi din Transilvania, mai putin poate fi acceptata teoria unei deplasari atat de numeroase in tinuturile din sudul Carpatilor sau la sud de Dunare.

Incepand cu secolul XI, ostile maghiare incep sa patrunda in Transilvania, cucerind-o treptat pana la sfarsitul secolului al XIII-lea. In contact cu populatia romaneasca pe care a gasit-o aici, ungurii incep sa imbratiseze crestinismul de rit rasaritean. Astfel, au fost preluate de la romani o serie de cuvinte: pagan (pogany), altar (oltar), sfant (szent), craciun (karacsony), au imprumutat numirea lunilor, obiceiul colindelor, cuvinte privind Biserica; cruce (kereszt, din slavonescul krest), vecernie (vecsernye) etc. Din hotararile unui sinod tinut la Szabolcs (Ungaria) in anul 1092, se constata ca ungurii incepeau postul sfintelor Pasti ca si populatia romaneasca cu care convietuiau, adica lunea, nu miercurea, ca in Biserica Catolica.

In urma procesului de incheiere a cuceririi Transilvaniei, regalitatea maghiara a luat masuri aspre impotriva romanilor ortodocsi, care s-au rasfrant si asupra credinciosilor din arcul carpatic. Dupa Marea Schisma din anul 1054, ofensiva romano-catolica asupra Bisericii Ortodoxe a rasaritului coincide cu cucerirea si organizarea institutionala a Transilvaniei de catre regatul maghiar. In acest context, Biserica Ortodoxa din Transilvania s-a aflat printre primele obiective ale noilor cuceritori. Sub lozinca suprimarii "schismei", a inceput ofensiva catolicilor impotriva "schismaticilor". Cuvantul "schismatic" a devenit sinonim cu "roman ortodox" in Transilvania. Acestia sunt mentionati adesea in documentele oficiale ale regatului Ungariei si mai ales in corespondenta cu papalitatea. Cele cateva Episcopii romanesti existente pana in secolul al XI-lea au fost desfiintate de conducatorii Ungariei, iar episcopii si-au mutat resedintele prin manastiri mai retrase. Astfel, in anul 1232, papa Grigore al IX-lea l-a trimis ca legat papal, la curtea regala de la Buda, pe Iacob Prenestin, pentru a-l indemna pe rege sa-i converteasca pe "schismatici". Regele a jurat in Sinodul catolic de la Buda (1279) ca "schismaticilor" nu le va ingadui sa-si practice cultul ortodox si le va interzice sa-si ridice biserici sau capele din piatra. Aceasta este si cauza existentei bisericilor romanesti construite din lemn de pe teritoriul Transilvaniei.

Despre organizarea bisericeasca a romanilor ardeleni, inclusiv a celor din sud-estul Transilvaniei, vorbeste si papa Grigorie al IX-lea, intr-o scrisoare adresata in 1234 regelui Ungariei Bela al IV-lea. Il instiinteaza ca in regatul sau se afla "valahi" schismatici care primesc Sf. Taine "de la niste pseudoepiscopi... de ritul grecilor, si multi unguri, teutoni (sasi) si altii trec la dansii, facandu-se un popor cu romanii si primind prescrisele taine de la ei". Desi nu erau sub ascultarea papei, credinciosii ortodocsi romani din sud-estul Transilvaniei au fost supusi si ei zeciuielilor papale. Unii din regii Ungariei, ca Ladislau Cumanul, Bela IV, s-au obligat prin juramant inaintea papilor sa alunge pe necatolici din Ungaria si tarile
supuse lor.

In mai multe randuri, papa Ioan al XVIII-lea a recomandat regelui Carol Robert de Anjou sa lupte pentru convertirea romanilor ortodocsi, iar cei ce se vor converti sa primeasca scutiri de obligatii, in vederea atragerii la catolicism. Urmatorul rege, Ludovic de Anjou, este cel care a inaugurat o politica dura pentru convertirea romanilor la catolicism. Doua documente din 1351, date la Avignon, certifica faptul ca Ludovic I obtinuse de la papa dreptul de a intemeia biserici pentru multimea de "schismatici, filisteni, cumani, tatari, pagani si necredinciosi" din interiorul si din preajma regatului Ungariei. Ei urmau sa primesca botezul catolic si sa fie scutiti de dijma ecleziastica. La 28 iunie 1366, regele Ludovic a emis un edict care conditiona calitatea de nobil cu cea de catolic, astfel incat nobililor romani le era refuzat dreptul de proprietate daca nu obtineau recunoasterea regala, iar aceasta era conditionata de apartenenta la catolicism. In acest fel, multi cnezi romani si-au declarat apartenenta la biserica catolica, intrand in patura nobilimii maghiare (ex. Kendefi, Josika etc.).

O situatie similara s-a petrecut si in sud-estul Transilvaniei, unde cnezi romani au fost nevoiti, pentru a-si pastra pozitia privilegiata, sa treaca la confesiunea catolica, fapt care a dus la maghiarizarea lor. In 1374, cand Moldova si Tara Romaneasca erau in conflict deschis cu Ungaria, papa Grigore al XIlea se adreseaza regelui Ludovic si celor doi arhiepiscopi ai Ungariei, cerandu-le sa creeze o episcopie proprie pentru acea "parte a multimii natiei romanilor", care traiau "la hotarele regatului spre tatari" si care, de curand, ar fi "trecut de la ritul si schisma grecilor" la catolicism, prin zelul suveranului regal.

Istoricul Ioan-Aurel Pop considera ca regiunea in discutie este dioceza Milcoviei, la curbura Carpatilor, unde functionase inca din prima treime a secolului al XIII-lea eparhia Cumaniei.

Pentru sud-estul Transilvaniei, documentele secolului al XIII-lea amintesc de populatia romaneasca alaturata secuilor in fata asalturilor mongole, primind atributii militare. Faptul ca secuii au fost colonizati intr-o regiune locuita de romani este confirmata de numeroasele toponime pastrate pana astazi. In sprijinul acestei idei s-a exprimat si istoricul P.P. Panaitescu, care facea urmatoarele mentiuni: "Dovada ca in secuime au existat sate romanesti, peste care au venit secuii, este in numirile de locuri, care chiar in regiunile locuite numai de secui sunt in cea mai mare parte de origine romaneasca". In planul politicii externe, regalitatea maghiara a
fost constienta de necesitatea cooperarii politice si militare a romanilor. O intamplare din 1210, ce apare intr-un document din 23 iunie 1250, vorbeste despre o oaste condusa de comitele sibian Joachim, formata din sasi, romani, secui si pecenegi. La marea invazie tatara din 1241, romanii si secuii "au inchis trecatorile pentru ca tatarii sa nu poata trece prin ele".

Pe langa atributiile militare, se numara si reglementarile fiscale, care defineau statutul romanilor si constituiau contravaloarea autonomiei lor stravechi, similara celorlalte autonomii ale variatelor popoare cuprinse in regatul maghiar. Intr-un act din 1256 se spune ca romanii si secuii dau dijma vitelor ("Decima Siculorum et Blacorum"). Posibilitatea participarii romanilor din sud-estul Transilvaniei la sistemul politic al voievodatului si regalitatii este nu doar confirmata, ci si intarita de unele documente ale vremii.

Intr-un document din anul 1291 se arata: "cum nos universis nobilibus, saxonibus, Siculis et Olachis in partibus Transsylvaniae ... congregationem cum iisdem fecissmus", iar in altul din 1355 este mentionat: "in congregatione nostra generali universis prelatis, baronibus, nobilibus, Siculis, saxonibus, Olachis ... in partibus Transylvanis constitutis". Documentele sunt interpretate de istoricul Serban Papacostea ca un semn al statutului de egalitate intre romani si
secui, care aparent paradoxal, chiar a favorizat, in secolele urmatoare, asimilarea romanilor. Conform aceluiasi istoric, sfarsitul secolului al XIII-lea a insemnat si configuratia a doua spatii de hegemonie ostile, ce au influentat cursul politic al romanilor: in afara Carpatilor, autonomiile politice traditionale au evoluat spre statul de sine statator, pe cand in interiorul arcului carpatic, unde emanciparea fata de elementul maghiar nu s-a produs, autonomia romaneasca s-a diminuat, exceptie cateva "tari" ca Fagarasul, Hategul, Maramuresul, Chioarul (Cetatea de Piatra).

In secolele XII-XIV, organizarea in cnezate a romanilor din estul Transilvaniei era o realitate. Prezenta romanilor in spatiul vizat de noi la venirea secuilor este atestata de o multime de surse: arheologice, documentar-arhivistice, confesionale, etnografice, antroponimice, toponimice. Privilegiile si libertatile acordate secuilor de regalitatea maghiara, forma lor de organizare accentuat militara, au constituit atat elemente cat si instrumente ale procesului de secuizare a populatiei romanesti autohtone - proces ce s-a desfasurat pe parcursul mai multor secole si continua pana in zilele noastre. Istoricul Anton Cosa apreciaza ca, la inceput, secuizarea a avut loc ca un proces natural, favorizat de conditiile speciale politice, militare, economice si sociale din zona, iar in epoca moderna si contemporana, procesul de maghiarizare a capatat forme coercitive, integrate in politici si strategii de stat.

Dupa intemeierea, in a doua parte a secolului al XIV-lea, a mitropoliilor din Tara Romaneasca si Moldova, dependente direct de Bizant, acestea isi extind jurisdictia asupra Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Mitropolitul Antim al "Ungrovlahiei" (Valahia dinspre Ungaria) avea titlul de "exarh a toata Tara Ungureasca si al Plaiurilor". In timpul domnilor Tarii Romanesti si Moldovei: Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Petru Rares, Mircea Ciobanu s.a., in ciuda presiunilor si dificultatilor, s-a pastrat intacta practica alegerii si hirotonirii episcopilor ortodocsi din Transilvania de catre autoritatile politico-statale si bisericesti de la sud si est de Carpati. Pana la sfarsitul secolului al XIV-lea, romanii nu plateau dijma Bisericii Catolice. Exceptie faceau numai cei de pe domeniile episcopiilor, capitlurilor si altor asezaminte catolice.

Perceperea dijmei se va face incepand cu secolul al XV-lea. Un alt episod din seria actiunilor prozelitiste din Transilvania a fost activitatea inchizitorului Giovanni Capistrano, chemat in 1445 de Iancu de Hunedoara si de arhiepiscopul catolic maghiar din Ungaria sa predice o cruciada impotriva otomanilor. Ajuns in Transilvania, a fost surprins in mod neplacut de multimea romanilor "padureni si schismatici". Intr-o circulara adresata nobililor catolici in iunie 1456, el cere acestora sa arda bisericile romanesti de pe mosiile lor si sa alunge pe preotii ortodocsi romani care nu voiau sa primeasca botezul catolic. Actiunea prozelitista catolica a pierdut din intensitate dupa pierderea bataliei de la Mohacs (1526). Rezultatele acestei circulare s-au lasat astepate, intrucat romanii "se puteau converti foarte greu, caci pseudopreotii lor ii dascaleau intr-una cu ratacirile lor" - spun documentele epocii. Este de mentionat ca unele localitati din zona poarta pecetea prezentei "schismaticilor" in Evul Mediu timpuriu, cum sunt satele Ilieni
si Dumitreni, care purtau denumirea unor sfinti ortodocsi, respectiv Sfantul Ilie si Sfantul Dumitru.

Dupa transformarea Transilvaniei in Principat (1541), aflat sub suzeranitate otomana, s-au raspandit si in arcul carpatic cultele protestante - calvinismul (1564) si unitarianismul (1568). Catolicismul continua sa supravietuiasca in mediile secuiesti, desi in anul 1556 au fost desfintate Episcopiile romano-catolice de la Alba Iulia si Oradea, episcopii si ordinele calugaresti catolice fiind alungate iar averile etatizate. Doar in vremea principilor din familia Báthory cultul catolic s-a legalizat. Ortodoxia a continuat sa fie considerata religie tolerata, desi Dieta de la Cluj din anul 1543 a proclamat principiul libertatii religioase, care se referea insa doar la extensia "libertatilor" religiilor considerate recepte: luteranismul, calvinismul si unitarianismul. In 1556, Dieta ardeleana de la Sibiu hotaraste "ca episcopii romani, fie preoti sau calugari, care n-ar voi sa se lepede de crezul lor si ar continua sa duca poporul spre pieire, sa fie scosi din tara". In 1568 vor fi recunoscute ca religii oficiale cea romano-catolica, lutherana, calvina si unitariana. Cele mai importante consecinte ale acestor masuri au fost, pe de o parte, convertirea multor romani la religia apuseana, in frunte cu conducatorii lor - nobilii, iar pe de alta parte, trecerea peste Muntii Carpati a unei alte parti importante a populatiei. In secolul al XVII-lea, principii calvini si dietele Transilvaniei desfiinteaza vechile episcopii ale romanilor, lasandu-le doar Mitropolia din Alba- Iulia, pe care o supusesera superindendentului calvin. Principii calvini au dezlantuit o adevarata prigoana la adresa romanilor ortodocsi, mai ales in vremea lui Gheorghe Ráckoczy I si II, precum si in vremea lui Mihail Apaffi. Conform istoricului Mircea Pacurariu, calvinizarea romanilor ortodocsi insemna si o actiune de maghiarizare, fapt confirmat de anumite masuri luate cu acest scop: instituirea de "episcopi" romani-calvini ca: Gheorghe de Sangeorz (1566), Pavel din Turdas (1569) si Mihail din Turdas (1577), convocarea de sinoade "calvine", tiparirea de carti etc. Actiunea prozelitista si masurile de oprimare a Bisericii romanesti din partea principilor calvini ai Transilvaniei se vor intensifica in secolul al XVII-lea. Insa putini romani, din cei care aveau titluri si proprietati, au trecut la confesiunea calvina.

Si in arcul carpatic s-au facut treceri la una din aceste religii recepte, multi romani ortodocsi, pentru a scapa de oprimarile exercitate, optau pentru drepturile pe care le aveau secuii (ex. in schimbul serviciului militar erau scutiti de anumite obligatii materiale fata de autoritati), mai ales ca aceasta calitate de secui nu era o notiune strict etnica, ci si una sociala.

O raza de lumina a constituit-o, pentru credinciosii romani inca inainte de a infaptui unirea politica a celor trei tari, a realizat unitatea pe linia bisericeasca: in 1595, prin tratatul de la Alba Iulia, a asezat bisericile romanesti ale Transilvaniei sub jurisdictia Mitropoliei Tarii Romanesti. La interventia lui Mihai, Dieta de la Alba Iulia, din iulie 1600, adopta masuri pentru imbunatatirea situatiei preotilor romani care urmau "sa fie scutiti pretutindeni de sarcinile pe care le presteaza poporul". Marturiile documentare dovedesc prezenta la Alba Iulia, in mitropolie, in timpul domniei lui Mihai Viteazul, a numerosi ierarhi, calugari, preoti romani si straini. Era un semn al prestigiului pe care Mitropolia Ortodoxa a Transilvaniei il avea. Figura marelui voievod este pastrata si in memoria colectiva a zonei. La trecerea sa in Transilvania, voievodul Mihai Viteazul s-a oprit, la 8/14 octombrie 1599, in Intorsura Buzaului, asezandu-si tabara pe o colina de la marginea localitatii, denumita astazi "Dealul Taberii". Domnitorul a trecut prin pasul Buzaului si cand s-a intors, dupa infrangerea suferita la Miraslau. Unul din capitanii lui Mihai Viteazul, Stefan Lutul, era la anul 1600 comandant al cetatii Odorhei, avand atributii administrative si militare. El a condus o buna perioada de timp scaunul secuiesc Odorhei, iar documentele semnaleaza ca secuii si romanii din aceasta zona i se adresau cu diferite pricini sau litigii spre rezolvare. Astfel de fapte faceau parte dintr-o o strategie a marelui domnitor, de a introduce o administrare romaneasca a oraselor si cetatilor transilvanene. Ca si cetatile Fagaras, Gurghiu, Chioar (Cetatea de Piatra), Gherla, si cetatea Odorheiului era condusa de un capitan roman ("oláh kapitány"). Fapt deloc semnificativ pentru istoria bisericeasca a zonei, chiar in aceasta perioada, este ridicat un lacas de cult ortodox in cetatea Odorheiului, in timpul marelui voievod, mentiune gasita pe un document si aparuta in lucrarea: Székelyhoni utazás a két Homorod mellett. Jánosfalvi Sándor István által. 1838-tol 1846-1858-ig (Calatorie in tinutul secuiesc, pe langa cele doua Homoroade. Prin J.S.I. De la 1838, la 1846 si pana la 1858 - reeditata la Budapesta in 1942), in care se precizeaza: "Eclezie si biserica de credinta greceasca [ortodoxa] nu a fost in acest oras [Odorheiu Secuiesc] pana la 1600, dar atunci un negustor grec [aroman] pe nume Andrei, a cumparat un teren in str. Botos, pe care a ridicat biserica si a fondat eclezie (...)".

Scurta, dar rodnica domnie a voievodului Mihai Viteazul, a dus la intarirea Bisericii Ortodoxe romanesti din Ardeal. Prin mai multe tratative duse cu principele Transilvaniei Sigismund Báthory, acesta hotaraste la 4 iulie 1596 extinderea jurisdictiei mitropolitului "Ioan de la Prislop, vladica soboarelor romanesti din tot Ardealul", si asupra preotilor romani din Tara Fagarasului, de la care putea sa incaseze un florin anual, conform traditiei, suma care pana atunci acesti preoti erau obligati sa o plateasca superintendentului romancalvin cu resedinta la Fagaras.

Cotinuand traditia secolelor XIV-XV, si in zorile epocii moderne viata religioasa a romanilor din Arcul Carpatic s-a aflat in preocuparea permanenta a mitropoliilor, episcopiilor, a domnitorilor si a boierilor din tarile romane extracarpatice, aici avand loc majoritatea hirotoniilor preotilor ce slujeau in zona de curbura a Carpatilor si in spatiile geografice limitrofe Moldovei si Tarii Romanesti. Ceea ce anumiti istorici numesc "tara secuilor - afirma A. D. Xenopol - s-a aflat de fapt, pana in a doua jumatate a secolului al XV-lea, sub stapanirea si controlul [pe linie religioasa] voievozilor romani". Cele mai stranse legaturi le-au avut parohiile din sud-estul Transilvaniei cu episcopiile de la Curtea de Arges, Ramnicu Valcea si Buzau, din Tara Romaneasca, si cele din Roman si Suceava, din Moldova, unde "pe la schiturile si manastirile Neamtului isi castigau preotii cunostintele de lipsa". Stau marturie in acest sens: Manastirea Doamnei de la Moglanesti-Toplita, ctitorita in anul 1658 de Doamna Safta, sotia voievodului Gheorghe Stefan, antimisul de la biserica din Voslobeni cu insemnarea "Szaba Episzkop Romaneszk Vleat 7222" (Sava de Roman 1713-1718), dovada ca, inainte de a trece la uniatie,
parohia amintita apartinea de Episcopia Romanului. Legaturile bisericesti dintre credinciosii romani de pe ambii versanti ai Carpatilor au fost intarite si prin mijlocirea preotilor si calugarilor de dincolo de Carpati, care au venit in ajutorul romanilor ardeleni cu cuvantul si cu fapta, prin copierea si raspandirea de manuscrise si tiparituri, prin grija aratata fata de credinciosii ardeleni care intrau in manastirile din Tara Romaneasca si Moldova, prin solicitudinea aratata prin colectele facute in vederea construirii unor biserici si scoli confesionale. Sunt cunoscute si masurile luate de autoritatile vremii de a impiedica aceste benefice legaturi.

Astfel, hotararea Dietei de la Let (azi, in comuna Borosneu Mare, jud. Covasna), tinuta in 25 octombrie 1600, dupa infrangerea lui Mihai Viteazul la Miraslau, prevedea persecutia a calugarilor romani "fiindca stricaciunea si pericolul nostru de acum a venit din cele doua tari romane..., de aceea nici un popa romanesc sa nu poata intra niciodata din cele doua tari romane, iar calugarii de tot sa fie proscrisi din toata tara. De se va afla vreunul ca a intrat sau va intra contra hotararii tarii, pe acela sa-l prinda si sa-l despoaie ori si unde"- se spune in hotararea dietala.

Cu toate acestea, rezistenta credinciosilor ortodocsi in a-si mentine legea a fost o realitate, iar legaturile fratesti dintre biserici si credinciosii romani au continuat. Aceasta evolutie a fost favorizata de sprijinul primit de romanii din actualul judet Covasna de la fratii lor din Tara Barsei, in frunte cu destoinicii protopopi din Scheii Brasovului, iar a celor din actualul judet Harghita, de la Episcopia Romanului si din partea manastirilor din Moldova.

Carti Ortodoxe

Cuprins