Iuda a fost predestinat sa-L vanda pe Hristos?

[catalin2]

În prealabil postat de ioan cezar

Da, mesajul pe care il contine textul lui glykys face posibile interpretari variate, am revazut si am reflectat la alternative. De fapt, Ana Maria a si intarit printr-o postare ulterioara sensul principal pe care a dorit sa il evidentieze.
Dar in momentul acela cand am raspuns, eu am mers pe linia unui inteles anume si l-am dezvoltat asa cum am crezut. Dialogul a curs frumos apoi si deocamdata cred ca povestea s-a lamurit.
Imi pare ca avem aceleasi fundamente ortodoxe, slava Domnului, si ca sunt momente cand accentuam fiecare din noi o dimensiune aparte. De aici temporara aparitie a unor neintelegeri.
Dar sunt, doar, preferinte subiective de a evidentia o anumita nuanta pe un fundal comun: al sfintei noastre Ortodoxii. Slava tatalui si Fiului si Sfantului Duh! Doamne, iti multumesc pentru toate!

Ma bucura mesajul dvs. si asemanarea in intelegerea ortodoxa.

Prima parte

Moarte prin spanzurare sau moarte prin cadere si umflare? Intr-un mod cu totul si cu totul surprinzator Evangheliile nu dau un sfarsit coerent vietii lui Iuda.Acest fapt conduce catre ideea ca destinul unui tradator nu a reprezentat o preocupare majora pentru prima comunitate si ca,doar ulterior,atunci cand devenea urgent sa se afle o explicatie acceptabila pentru tot ceea ce se intimplase, interesul pentru moartea Iscarioteanului a crescut.Un soi de legenda s-a constituit atunci fondata pe etiologii.Trebuia ca tradatorul sa fi murit,lucru pentru care se dispunea de o serie de locuri cu nume unul mai sinistru decat celalalt, si care putea fi perfect folosite pentru a justifica acesta ipoteza.

Din pacate acesta dubla traditie se dovedeste total contradictorie.Se ridica in primul rand chestiunea tarinei:acesta a fost cumparata de catre preotii cei mai de seama dupa moartea lui Iuda sau a reprezentat achizitia discipolului insusi? Se ridica apoi sacaitoarea problema a mortii:s-a spanzurat sau a cazut? Nu mai punem la socoteala tentativele care vizeaza punerea de acord a celor doua texte.In ceea ce priveste chestiunea tarinei unii speculeaza pe marginea variantelor in greaca si noteaza astfel ca Matei foloseste ,,agorazo" (a cumpara)iar in Fapte apare ,,,,ktaomai"(a detine).Iuda ar fi putut astfel detine un ogor pe care preotii cei mari sa-l fi cumparat.In sec XVI Estius formuleaza ipoteza conform careia ar fi vorba,de fapt, despre un ogor devenit celebru mai tarziu,Matei scriind inainte de Luca.Solutia este ingenioasa, intr-adevar, dar prea putin convingatoare.

Cat despre moartea lui Iuda lucrurile sunt si inca si mai delicate dupa cum o demonstreaza Cornelius a Lapide.Majoritate afirma ca iuda a folosit o sfoara prea putin rezistenta si ca,intr-o prima faza, s-ar fi spanzurat.Dar,dupa aceea,coarda rupandu-se,el ar fi cazut si ar fi pleznit de la mijloc.Ieronim se foloseste de acesta interpretare armonica pentru a trduce texul Faptelor: ,,hic quidem possedit agrum de mercede inquitatis et suspensus crepuit medius et diffusa sunt omnia viscera eius".In traducere s-ar obtine: ,,el detinea un ogor cumparat cu pretul nelegiuirii si spanzurat, plesni de la mijloc si-si varsa toate maruntaiele"

Ecumenius,episcop de Trikka,in Thessalia,pe la 990,la fel ca Erasmus si Augustin,sunt de acord sa se traduca sintagma celebra cu ,,aruncandu-se":toti trei presupun ca,pentru a muri mai iute, Iuda s-a aruncat din copac cu capul inainte, dupa ce avusese totusi grija sa-si lege latul de gat:el moare asa dar si strangulat si cu capul sfaramat.Maldonat reia acesta ipoteza:Iuda si-ar fi calculat gresit sinuciderea,prevazand o sfoara prea lunga,dupa aceea s-ar fi strangulat aruncandu-se in gol si apoi strivindu-si capul de pamant.Ruptura maruntaielor nu apare decat in momentul urmator,caci toti cei care se spanzura se umfla,de obicei,cumplit.

Textul lui Luca nu ofera deci descrierea trupului inca viu al lui Iuda ci doar pe aceea a cadavrului sau.Dom Jean Leclercq citeza la randul sau cazul ultimul print de Conde,spnzurat de o cremona din castelul Saint-Leu,ale carui picioare atingeau pamantul si al carui cap atarna pe spate.Anumite descrieri din medicina legala se apropie extrem de mult de text:

,,Pielea este intinsa ca pe o toba.La nivelul gatului si al fetei,acesta umflatura caracteristica particulara confera cadavrului un aspect tipic.Buzele sunt enorme,ochii ascunsi de pleoapele edemizate:din nas si din gura se scurge puroi adevarat.Acesta distensiune gazoasa a tesuturilor ajunge la un atat de mare nivel de presiune incat peretii abdominali par sa plezneasca"(A.Lacassange, Precis de medicine legale).

In comentariul sau pe marginea Evangheliei lui Matei,Teofilact este inca si mai violent.El presupune ca arborele s-a aplecat intr-atat incat Iuda s-a aruncat in gol dupa Invierea lui Hristos: ,,Copacul inclinandu-se,el a supravietuit,Dumnezeu dorind sa-l supuna penitentei,fie suferintei si confuziei.Se zice despre dansul ca suferea de hidropizie,astfel ca nu a putut trece prin latul prin care ar fi trecut si-un car si a murit cazind si pleznind de la mijloc,adica sfasiat, asa cum zice Luca in Faptele Apostolilor".Acesta descriere corespunde unei alta,la fel de respingatoare, apartinand unui fragment din Papias din Hieropolis(sec II)citat ca intarire de catre episcopul din Achridia:

,,Iuda nu a murit de sfoara ci a continuat sa traiasca,de vreme ce a fost dat jos din spanzuratoare inainte ca el sa se sufoce.Faptele Apostolilor arata acesta foarte limpede.Dar Papias,discipolul lui Ioan,povesteste inca si mai clar atunci cand relateza, in cartea a 4 a Exegezelor sale,vorbele Domnului: Iuda a intrupat in acesta lume un mare model de nelegiuire.Carnea sa era intr-atat de umflata incat nu putea trece prin latul prin care ar fi trecut si un car dar intr-atat incat nici capul nu-i putea trece.Caci se povesteste ca pleoapele sale erau atat de umflate incat nu puteau vedea deloc lumina soarelui.Corpul parea mai dezgustator ca oricand si din el se scurgeau siroaie de puroi,cu viermi adunati din intreg trupul,odata cu excrementele.Dupa nenumarate chinuri si suferinti el a murit,dupa cum se zice,pe ogorul sau,ceea ce face ca,pana in ziua de azi,acesta proprietate este lasata in parasire si a ramas nelocuita din pricina duhorilor.Pina in ziua de azi nimeni nu poate trece pe acolo fara sa-si astupe nasul cu mana.Intr-atat de mare era putregaiul carnii sale,care a patruns adanc in pamint".

Cornelius prefera o varianta moderata: ,,Dupa ce a dat inapoi argintii si ca sa scape de nelinistile constiintei sale,Iuda s-a spanzurat pe ogorul sau si spanzurndu-se s-a sugrumat in asa fel incat,din cauza moliciunii trupului sau sau poate din cauza razbunarii divine,a plesnit de la mijloc astfel ca gatul prin care au iesit cuvintele tradarii sa-l omoare cu nodul de la sfoara,asa cum ne spune si Bede,dar sufletul nelegiuit sa iasa nu pe gura care i-a dat lui Isus sarutul ci prin maruntaie,la fel precum dupa muscatura unui animal sau al unei salbaticiuni".

Partea a doua

Dom Calmet reia toate aceste ipoteze si mai adauga alte cateva: ,,Avem destul de multe dificultati in a ne reprezenta felul in care a murit Iuda.Unii cred ca ,aruncat fiind la groapa de gunoi dupa ce a murit,el a crapat acolo,asa cum se intimpla cu cadavrele parasite,si si-ar fi varsat toate maruntaiele.Mai multi specialisti in Noul Testament cred insa ca textul in greaca al lui Matei poate insemna doar ca Iuda s-ar fi sufocat de durere de disperare sau chiar de crup(inflamatie a gatului,un fel de angina)si ca din cauza durerii cumplite ar fi cazut cu capul in jos,ar fi plesnit si si-ar fi dat duhul.Sau ca,dimpotriva,chinuit de disperare,s-ar fi aruncat el insusi cu capul in jos si ar fi plesnit".

Anumiti artisti au rezolvat acesta confuzie in alt mod,precum in miniatura dintr-o psaltire pastrata la Canterbury,unde Iuda poate fi vazut spanzurat,inarmat cu un cutit,deschizandu-si vintrele.Maruntaiele sale se imprastie pe jos.Intr-un vitraliu alsacian din 1520 maestrul l-a intruchipat pe Iuda spanzurat si taiat la mijloc.Maruntaiele sale se impastie in vreme ce un diavol vine sa-i ia sufletul,reprezentat de un nou-nascut,pe care-l scoate din vintrele cascate.

Exegetii cei mai recenti insa au renuntat sa incerce sa armonizeze diversele marturii.Incepand cu anul 1701 Jacob Perizonius scrie o dizertatie intreaga in legatura cu moartea lui Iuda.Reamintind pozitia traditionala el admite ca expresia din Faptele Apostolilor nu se poate aplica la cadavrul lui Iuda,pentru ca Petru nu pare sa vorbeasca despre un cadavru si,in orice caz,termenul nu poate fi inteles decat ca ,,a se arunca cu capul in jos".De asemenea nu se poate pretinde nici ca ar fi fost aruncat de altii ci doar ca s-a aruncat singur.Mai importanta asadar decat a cerceta povestirea factuala a mortii lui Iuda ar fi sa notam ca, oferind ambele versiuni radical diferite ale sfarsitului celui care a calauzit garzile in Gradina Ghetsimani, sunt avansate doua viziuni asupra faptei vinovatului.

Moartea din disperare-spanzurarea lui Iuda are mai ales un caracter christologic:ea vorbeste mai inainte de toate despre planul divin si despre mecanismul mantuirii.Omorandu-se,Iuda arata ca lucrarea tradarii il depaseste cu mult de vreme ce faptele i-au scapat de sub control,ceea ce face sa nu mai aiba alta iesire decat moartea,pentru a face sa incetez consecintele asupra lui.In plus,atat timp cat el este principalul agent al tradarii,moartea sa depune marturie,intr-un mod mai mult decat evident,asupra absolutei nevinovatii a victimei,cat si asupra nelinistitoarei vinovatii a acuzatorilor sai.Astfel poate fi pusa in lumina o lectura complexa a planului divin:desi este inocent Iisus se lasa condamnat(de unde dublul sens al verbului paradidomi, EL ,,se pune in mainile" si ,,se lasa prins")si dezvaluie prin ascultarea Sa nedreptatea celor care il condamna.

Moartea prin pleznire-moartea prin explozie interna,prin sfasierea intregii fiinte,care-si varsa maruntaiele pe tarina,capata un sens cu totul nou.Intradevar,cititorii vremii nu puteau sa nu priceapa o aluzie mascata la binecunoscutul motiv al mortii nedemne,ca rasplata a pacatelor unui individ.Tematica este straveche si sunt cunoscute numeroase cazuri de pedepse ale unor indivizi care au opus rezistenta zeilor si carora grecii le dadeau un nume specific(theomachoi):acestia erau trazniti,preschimbati in animale,facuti bucati bucatele.Tiranii erau cei care,deseori,cunosteau o moarte nedemna asemanatoarea cu cea a marelui preot Alkime,a Casandrei sau al lui Alexandru,falsul profet.Cazul cel mai cunoscut este cel al regelui Antiohus al IV-lea Epifanus, acel suveran selgiucid,din vremea macabeilor,a carui figura tragica este relatata de Diodor din Sicilia(Istorii), de Polybius precum si de prima si a doua carte a Macabeilor( I Macabei 6:1-13 si II Macabei 9:1-28)ca si de Flavius Josephus(Antichitati evreiesti).

Cazut de pe carul sau in plina batalie,trupul lui este tot numai o rana.Putrezeste si ramine prada viermilor,intr-atat,incat duhoarea ii impedica pe ofiterii sai sa se apropie de el.In acelasi sens se poate cita si moartea lui Irod cel Mare, despre care Flavius Josephus povesteste,in Antichitati Iudaice,ca suferea de o ulceratie de nevindecat a intestinelor, ca picioarele ii supurau si ca era cuprins de o irepresibila nevoie de a se scarpina pe tot corpul.

Tradatorii,la randul lor,mor de o moarte violenta care,astfel,nu ramine doar un privilegiu rezervat tiranilor.Se poate cita in acest sens o fascinanta legenda, a careia versiune straveche apare pe un papirus arameean,din sec V,gasit la Elefantina:aceea a lui Ahiqar, inteleptul sirian.Acesta l-a ales pe nepotul sau Nadan ca sa-i continue menirea si de aceea il invata tot ce trebuie sa stie.Cu toate acestea Nadan comploteaza impreuna cu regele ca sa-si omoare unchiul.Dupa nenumarate peripetii care sunt tot atatea prilejuri pentru Ahiqar ca sa-si demonstreze intelepciunea,Nadan este dat in vileag.Textul versiunii siriene,cel mai complet de altfel, ne infatiseaza un Ahiqar grozav de rabdator care,in plus,refuza sa-si condamne nepotul: ,,Eu nu-ti spun nimic.Dumnezeu te va rasplati dupa cum ti-au fost faptele".Pedeapsa divina nu se face mult asteptata:

,,Cand tanarul Nadan a auzit asemenea vorbe,trupul i s-a umflat deindata si s-a fcut asemenea une plosti prea pline, in vreme ce maruntaiele i-au iesit din vintre.Lucrarea sa cea rea l-a infierbantat, l-a parjolit, l-a uscat,l-a slabit l-a sortit pieirii si l-a omorat"

[Mihnea Dragomir]

Sunteţi, cu adevărat, un om-enciclopedie !

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Sunteţi, cu adevărat, un om-enciclopedie !

Initial,ala mic si negru,de respira greu,cu copita despicata si fan Batman :) m-a impuns cu furca sa zic ,cu falsa modestie,ca fac si eu ce pot.Tipu din dreapta,cu aripioare, mi-a ars una peste ceafa si mi-am revenit:singura enciclopedie este biblioteca de care dispun.Eu sunt doar scribul.

[Eugen7]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Initial,ala mic si negru,de respira greu,cu copita despicata si fan Batman :) m-a impuns cu furca sa zic ,cu falsa modestie,ca fac si eu ce pot.Tipu din dreapta,cu aripioare, mi-a ars una peste ceafa si mi-am revenit:singura enciclopedie este biblioteca de care dispun.Eu sunt doar scribul.

:)
"Cine stropeste se unda"... intelegeti ce vreau sa spun.

Apreciem informatiile oferite. Doamne ajuta.

În prealabil postat de Eugen7

:)
"Cine stropeste se unda"... intelegeti ce vreau sa spun.Apreciem informatiile oferite. Doamne ajuta.

Am notat si am retinut :) Ma bucur daca gasiti ceva interesant in cele postate.O sa postez ultimele doua episoade.

Penultima parte

Ultimul exemplu de moarte nedemna se gaseste in textele de la Qumran:moartea ,,preotului nelegiuit" care a intraznit sa se proclame mare preot cand,de fapt,nu avea nici o descendenta sacerdotala si care a fost condamnat definitiv de catre comunitatea eseniana.Acest preot ar putea fi Ionatan Macabeul care a murit de sabia ptolemaidenilor,executat la Trifon,in 142 i.Hr,o moarte nedemna care a devenit simbolul groazei de nelegiuire.In comentariul lui Habaquq moartea nedemna este legata,ca si in cazul lui Iuda,de setea de bani.Acesta s-ar fi legat cu juramant de credinta la inceputul evolutiei sale religioase dar apoi,dupa ce a pus mana pe Israel, inima i s-a umflat de trufie, l-a parasit pe Dumnezeu,s-a lepadat de Lege din dragoste de bani, a furat si a adunat bogatie alaturi de cei fara de lege care,pana la urma,s-au ridicat contra lui.Boli urate si razbunari teribile s-au abatut asupra trupului sau de carne.In cazul sau, ca si in cel al lui Iuda,pedeapsa este aceea a unei morti dureroase si umilitoare, un soi de lege a talionului:moarte pentru moarte,durere pentru nelegiuire.

Revenind la moartea lui Iuda s-ar putea spune ca Teofilact i-a inteles si el sensul la fel,adaugand desigur sub impulsul lecturii lui Grigore de Nazianz: ,,asa cum maruntaiele lui Iuda s-au topit la fel si cele ale ereticului Arius".Grigore din Nazianz facuse comparatia intre mortea lui Iuda cea a lui Arius care pentru ,,execesele"sale de limbaj a fost pedepsit cu moartea ce l-a ajuns in locurile de usurare:,,a cunoscut aceiasi pedeapsa ca si Iuda pentru aceiasi tradare"(Grigore de Nazianz ,,Discours"). Acesta abordare face o limpede trimitere la Atanasie si ,,Scrisoarea catre Serapion" si Sozomene si ,,Poveste ecleziastica": ereziarc,simtindu-se rau,el s-ar fi retras in zona latrinelor,unde,de altfel,a si fost gasit mort.

Ultimul episod legat de Iuda nu se regaseste in Evanghelia lui Luca ci in cartea despre care exegetii au spus ca ar fi scrisa de aceiasi mana:Faptele Apostolilor.Tinand,in mod evident de o straveche traditie,poate midrahica,acest text se dovedeste atat de complex incat este greu sa-i precizezei originea exacta.Dupa Inaltarea lui Iisus Apostolul Petru tine un discurs (Faptele Apotolilor 1:15-26):

,, In zilele acelea, Petru s-a sculat in mijlocul fratilor - numarul celor adunati laolalta era de aproape o suta douazeci - si a zis: "Fratilor, trebuia sa se implineasca Scriptura spusa de Duhul Sfant mai inainte, prin gura lui David, despre Iuda, care a fost calauza celor ce au prins pe Isus.El era din numarul nostru si era partas al aceleiasi slujbe.Omul acesta a dobandit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a cazut cu capul in jos, a plesnit in doua prin mijloc si i s-au varsat toate maruntaiele." Lucrul acesta a ajuns asa de cunoscut de toti locuitorii din Ierusalim, incat ogorul acela a fost numit in limba lor: "Acheldama", adica: "Ogorul sangelui." In adevar, in cartea Psalmilor este scris: "Locuinta lui sa ramana pustie, si nimeni sa nu locuiasca in ea!" si: "Slujba lui s-o ia altul!" Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au insotit in toata vremea in care a trait Domnul Isus intre noi, cu incepere de la botezul lui Ioan pana in ziua cand S-a inaltat El de la noi, sa fie randuit unul care sa ne insoteasca drept martor al invierii Lui. Ei au pus inainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis si Iust, si pe Matia. Apoi au facut urmatoarea rugaciune: "Doamne, Tu care cunosti inimile tuturor oamenilor, arata-ne pe care din acesti doi l-ai ales ca sa ia loc in slujba si apostolia aceasta, din care a cazut Iuda ca sa mearga la locul lui." Au tras la sorti, si sortul a cazut pe Matia, care a fost numarat impreuna cu cei unsprezece apostoli."

Discursul lui Petru are un scop precis:inlocuirea lui Iuda,astfel incat grupul Apostolilor sa fie mentinut la doisprezece. Dupa o tragere la sorti intre Iosif Barsaba si Matia,foarte putin cunoscuti si unul si celalalt,in cele din urma grupul il alege pe Matia ca Apostol. Acesta inlocuire are un sens simbolic de vreme ce operatiunea nu se va mai repeta niciodata:dupa moartea lui Iacov cel tanar, de plida,nimeni nu-si mai bate capul sa aleaga pe cineva in locul lui.Autorul Evangheliei lui Luca si al Faptelor Apostolilor intelege insa sa insiste asupra faptului ca ne situam intr-un timp al desavirsirii,acela care precede Rusaliile,timp al constituirii unui nou popor,atata timp cat in fundalul figurii celor 12 apostoli sunt reunite,de fapt,cele 12 triburi ale lui Israel.

Cei care asculta sunt in numar de 120 ceea ce reprezinta atat poporul in intregul sau(de zece ori cele douasprezece triburi)cat si cvorumul necesar pentru a fi numit un nou Sanhedrin.Cei 12 alcatuiesc asadar o ,,mica reprezentare"intrupand cele 12 triburi ale lui Israel,mentinerea totalitatii lor fiind un fel de eveniment prealabil coborarii Duhului Sfant de Rusalii iar comunitatea devenind astfel, intr-o anumita msura,un nou Templu.Cand acesta mica comunitate va fi angajata in istorie ea nu va mai avea nevoie si de idealitatea numarului.Acest modus operandi al desemnarii exprima caracterul divin al micii reprezentari.Matia nu obtine demnitatea de a deveni apostol datorita naturii sale sau prosapsia-ei sale(lungii sale ascendente)ci dar gratie alegerii divine,imagine a alegerii primilor discipoli.Metoda acesta se regaseste si in alte capitole ale Bibliei(Levitic 16:8, Iosua 14:1-2)ceea ce asimileaza acest fragment cu un exemplu clasic de naratiune a unei mosteniri.

Inainte de a trece la alegere,Petru povesteste mai intai sfarsitul discipolului care s-a ratacit,ca si cum intinerariul lui Iuda ar fi servit drept contra-exemplu pentru ceea ce urma sa aiba loc.Prin intemediul necesitatii conservarii numarului comunitatea reflecteaza asupra ei insesi si contempla destinul celui care a plecat ca un exemplu ce nu trebuie urmat cu nici un chip,un avertisment.Cei care ramin au o misiune:sa ramina martori.Astfel miezul textului nu este reprezentat de povestea tradarii,redusa la o fraza mai degraba aluziva,Iuda fiind calauza celor ce au prins pe Iisus.Acest fapt este remarcat si de Sfantul Ioan Gura de Aur care se mira de retinerea lui Petru:

,,Privti cata intelepciune la acest om.Petru nu se infurie,nu profereaza insulte,numindu-l pe Iuda patat de sange sau infam,el doar expune simplu ceea ce s-a intimplat.Nu-l numeste nici macar tradator ci se straduieste sa arunce pe umerii altora responsabilitatea faptei.Dar el nu-i ataca nici macar pe acestia cu violenta,iar despre cel dintai spune decat ca a fost calauza celor care au prins pe Iisus"(Sf.Ioan Gura de Aur,Homélies III)

Ultima parte

Redescoperit de Tieck si de romanticii germani,acest tablou este probabil unul dintre cele mai renumite din lume:Madona Sixtina a lui Rafael.Ca la teatru,o cortina grea,din catifea verde,se deschide asupra unor nourasi de putti.Fecioara,in picioare,in echilibru pe un nor pufos,il prezinta pe Pruncul Isus spectatorului.Cei doi sfinti care-L incadreza sunt cei doi protectori ai familiei Papei Iulius al II-lea,ce-si propunea sa aseze acesta pictura in propriul mormant:sfantul Sixtus, in genunchi, cu ochii atintiti spre Maria tinteste spectatorul cu aratatorul, ca si cum i-ar arata Pruncului pe cine trebuie sa binecuvanteze;sfanta Barbe,la dreapta,este intoarsa pe jumatate si priveste in jos plina de mister.Privirea celor doi ingerasi nu este nici catre Fecioara si nici catre Isus,ci catre cortina desfacuta.Scena este simbolica,dovedind o profunda cunostere a textului biblic.In Vechiul Testament, Dumnezeu nu se arata niciodata,nimeni nu-l putea vedea fara sa fi murit deja,ceea ce face ca Iahve sa-l previna pe Moise:"Fata nu vei putea sa Mi-o vezi, caci nu poate omul sa Ma vada si sa traiasca!"(Exod 33:20)

In sanctuar,in fata Chivotului Legii,un val era tras astfel incat israelitii sa nu riste cumva sa se intersecteze cu privirea divina.Langa Chivot erau postati doi heruvimi,in acelasi timp gardieni ai locului-aripile lor deschise formau ca un adapost pentru Chivot si sediul al Dumnezeirii-caci Iahve este ,,cel ce sade pe heruvimi".Ori iata ca prin Isus,Dumnezeu se face om:el se intrupeaza si se lasa vazut.Valul se da deoparte, ca o cortina de teatru,sarcina heruvimilor luand astfel sfarsit.La ce se gandesc oare ingerasii lui Rafael,melancolici desi,dimpotriva,ar fi trebuit sa fie umpluti de veselia nasterii Pruncului? Cu luciditatea creaturilor ceresti intrevad oare sfarsitul? Caci daca Dumnezeu cel nesfarsit si etern se poate naste atunci inseamna ca EL poate sa si moara.Iar daca EL trebuie sa moara,cu siguranta nu o va face linistit sau pasnic,ci aruncat prada oamenilor.Melancolia heruvimilor este o marturisire a deznadejdii:cine a putut astfel invita mortea sa intre in lumea divina? Cine a ingaduit ca Hristos sa fie,ca orice om,dat pe mana mortii? Prin suspinul celor doi copii Rafael traduce tragica intrupare care se imprima cu tradarea lui Iuda.Aproape ca poti auzi glasul lor copilaresc:,,Povestea asta sigur nu o sa se sfarseasca cu bine".

Personajele negative,in aceiasi masura ca cele pozitive,detin aceisi forta de a defini o epoca,doar ca o fac din perspectiva contrara:spune-mi pe cine urasti ca sa-ti spun cine esti.Marele barbat,sfantul,eroul,sunt reprezentati cu totii asemenea unor modele,unor fiinte care transced umanitatea.Toate hagiografiile,laice sau religioase,construiesc figuri eroice inegalabile.Aceste lucruri sunt cu atat mai adevarate in crestinism,unde Isus se defineste de la bun inceput ca o fiinta aparte.Om adevarat, el este si Dumnezeu adevarat.Cine, fara sa fie nebun, ar putea pretinde sa fie ca EL? Imitatio Christi va ramine o dorinta pioasa, o frumoasa metafora,o fericita formula,dar aproape niciodata o realitate.Dimpotriva,imitatio Judas ramine mereu o posbilitate.Caci dintotdeauna au existat tradatori si ticalosi,iar Iuda reprezinta aceea parte blestemata a umanitatii,care denunta si inseala,care vinde si dezamgeste.El exercita o mare putere de fascinatie,dar si ingretoseaza pe masura,caci face trimitere la ceea ce suntem noi insine si la ceea ce refuzam sa ne asumam.

De ce doua povestiri diferite despre sfarsitul lui Iuda? Se poate presupune ca acesta contradictie este voita.Caci ea atinge doua niveluri extrem de distincte:cel al planului divin si cel al comunitatii.Din punct de vedere al lui Hristos faptul tradarii nu are nici o importanta,EL merge singur catre moarte.Din punct de vedere al comunitatii insa,vanzatorul se transforma in tradator.El s-a numarat printre Apostoli,fapt mereu reamintit,si totusi a tradat.Ca atare,singura solutie consta in a-l condamna definitiv,punand intreaga fiinta in legatura cu Satan si supunandu-l mortii nedemne al celor ce se opun lui Dumnezeu.Astfel condamnat,el va salva de la pangarire comunitatea careia i s-a crezut mult timp ca-i apartine: radical diferit de acesta prin reaua sa natura, el nu mai are nimic in comun cu dansa,ceea ce echivaleaza cu negarea definitiva a statutului sau de Apostol.

Una dintre primele reprezentari ale lui Iuda si una dintre primele aparitii figurative ale lui Isus pot fi regasite pe un mic cufar din fildes, afla la British Museum,datand din anii 420-430 si provenind din Italia.intr-un spatiu redus,doua scene au fost gravate una langa cealalta: rastignirea lui Isus si spanzurarea lui Iuda. Isus poseda deja atributele pe care I-le aplicase epoca:seamana cu un fel de atlet, cu ochi larg deschisi, brate larg desfacute, un soi de panza in jurul salelor-celebrul perizonium.Titulus (pancarta) purtand inscriptia Rex Iud,in inaltul Crucii.La picioarele acesteia, o femeie si un barbat in toga, fara indoiala o femeie sfanta si Ioan.In partea cealalta, un centurion imbracat dupa ,,moda galica",cu pantaloni, tunica, pelerina, capul descoperit, ridica mana catre trupul lui Isus,agitand o lance inexistenta:Longinus,centurionul,este pe cale sa-l rapuna pe Hristos.La stanga iata-l pe Iuda,in tunica si pelerina.Este spanzurat de un copac iar picioarele i-se balanganesc in aer.Punga cu bani zace la pamint intredeschisa iar banii cad din ea.La o prima vedere nimic altceva decat elementele traditionale.

Si totusi ce ciudata idee de a pune astfel unul langa celalalt tradatorul si tradatul, unul cu bratele pe cruce, celalalt cu bratele pe langa trup,unul cu ochii deschisi celalalt cu ei inchisi,dar amandoi atarnati pe o bucata de lemn,unul pe Cruce,celalalt printr-o sfoara de un copac.Mai mult,daca privesti mai atent, realizezi ca cele doua bucati de lemn chiar se ating: sub greutatea lui Iuda,creanga se apleaca si vine sa mangaie barna transversala a Crucii.Copacul este locuit: pierdut in frunzis,un cuib adaposteste doi pui de pasare,pe care mama vine sa-i hraneasca pe aceiasi creanga.Doua veti care incep in timp ce doua veti se sfarsesc.Gestul lui Iuda,care-l da pe Domnul pe mana edililor Ierusalimului raspunde gestului simetric al lui Dumnezeu care-si da Fiul pe mana oamenilor.

Sunt cele doua aspecte ale aceluiasi plan.Lemnul copacului spanzuratului si lemnul Crucii se ating in acelasi proces si acolo unde moartea pare sa triumfe, moartea lui Isus, ca si moartea lui Iuda, savirsite in tristetea discipolilor,in violenta gestului centurionului,acolo,in realitate viata lucreaza.Impercetibila,simbolica,dar lucreaza in acele trei mici fiinte pierdute in ramurile frunzisului.Pentru ca oameni sa fie salvati,pentru ca ei sa se bucure de viata,asa cum a fost profetit,Dumnezeu trebuia sa moara.

Nota: acest articol reprezinta un extras din mai multe capitole din cartea ,,Judas, l'Évangile de la trahison" scrisa de Regis Burnet,istoric francez specializat in istoria crestinismului,conferentiar la Universitatea Paris si la Ecole Pratique de Hautes Etudes.

[delia31]

[quote=Scotland The Brave;357224]Ultima parte

Una dintre primele reprezentari ale lui Iuda si una dintre primele aparitii figurative ale lui Isus pot fi regasite pe un mic cufar din fildes, afla la British Museum,datand din anii 420-430 si provenind din Italia.intr-un spatiu redus,doua scene au fost gravate una langa cealalta: rastignirea lui Isus si spanzurarea lui Iuda. Isus poseda deja atributele pe care I-le aplicase epoca:seamana cu un fel de atlet, cu ochi larg deschisi, brate larg desfacute, un soi de panza in jurul salelor-celebrul perizonium.Titulus (pancarta) purtand inscriptia Rex Iud,in inaltul Crucii.La picioarele acesteia, o femeie si un barbat in toga, fara indoiala o femeie sfanta si Ioan.In partea cealalta, un centurion imbracat dupa ,,moda galica",cu pantaloni, tunica, pelerina, capul descoperit, ridica mana catre trupul lui Isus,agitand o lance inexistenta:Longinus,centurionul,este pe cale sa-l rapuna pe Hristos.La stanga iata-l pe Iuda,in tunica si pelerina.Este spanzurat de un copac iar picioarele i-se balanganesc in aer.Punga cu bani zace la pamint intredeschisa iar banii cad din ea.La o prima vedere nimic altceva decat elementele traditionale.

Si totusi ce ciudata idee de a pune astfel unul langa celalalt tradatorul si tradatul, unul cu bratele pe cruce, celalalt cu bratele pe langa trup,unul cu ochii deschisi celalalt cu ei inchisi,dar amandoi atarnati pe o bucata de lemn,unul pe Cruce,celalalt printr-o sfoara de un copac.Mai mult,daca privesti mai atent, realizezi ca cele doua bucati de lemn chiar se ating: sub greutatea lui Iuda,creanga se apleaca si vine sa mangaie barna transversala a Crucii.Copacul este locuit: pierdut in frunzis,un cuib adaposteste doi pui de pasare,pe care mama vine sa-i hraneasca pe aceiasi creanga.Doua veti care incep in timp ce doua veti se sfarsesc.Gestul lui Iuda,care-l da pe Domnul pe mana edililor Ierusalimului raspunde gestului simetric al lui Dumnezeu care-si da Fiul pe mana oamenilor.

Sunt cele doua aspecte ale aceluiasi plan.Lemnul copacului spanzuratului si lemnul Crucii se ating in acelasi proces si acolo unde moartea pare sa triumfe, moartea lui Isus, ca si moartea lui Iuda, savirsite in tristetea discipolilor,in violenta gestului centurionului,acolo,in realitate viata lucreaza.Impercetibila,simbolica,dar lucreaza in acele trei mici fiinte pierdute in ramurile frunzisului.Pentru ca oameni sa fie salvati,pentru ca ei sa se bucure de viata,asa cum a fost profetit,Dumnezeu trebuia sa moara.QUOTE]




Hristos a inviat!
Si eu aveam nedumeriri in legatura cu moartea lui Iuda, so, special thanks Scot pentru postarile tale super documentate.

Intrucat personajul Iuda si destinul lui au inspirat de-a lungul vremii multe speculatii nu doar teologice dar si literare ori artistice – asa cum ai amintit de basorelieful in fildes de la British Museum – se pare ca tema pomului adamic, a copacului iscarioteanului si a lemnului crucii lui Hristos a inspirat destui artisti si destule pagini de literatura, paralelisme, simetrii si imagini in oglinzi paralele.
Ultimele randuri ale postarii tale (underlined) m-au dus cu gandul la o povestire a lui Vasile Voiculescu ce se cheama chiar „Copacul lui Iuda”.
Nu stiu de unde s-a inspirat dar...lectura placuta!


„Era in noaptea de groaza cand ceata de ostasi si slujitori prinsesera pe dulcele Mantuitor si-l purtau, legat, de la Ana la Caiafa si inapoi. Judecata aspra se urma, grabita, in intuneric si Fiul Omului indura tacut toata batjocura, scuipari si loviri peste obraz. Toti il parasisera, Petre se lepada a doua oara, sfintele femei plangeau incuiate in casa, iar bietii ucenici, inspaimantati, se risipisera ca un stol de cocori pribegi apucati de furtuna si ramasi fara de carmaciu.

In acest timp un om, cumplit la vedere, ratacea, orbecaind prin paraginele gradinei Getsemani. Parea o iasma scapata din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtand incolacita pe brat o funie noua si imprastiind in preajma-i o spaima fara de nume. El umbla plecandu-si genunchii tremuratori in fata fiecarui copac – si erau acolo mii – rugandu-se de fiecare sa aiba mila de el.

- „ Indura-te, tu macar si lasa-ma sa ma spanzur de cea mai oropsita din cracile tale”.

Dar copacul, zguduit de friguri, isi inalta ca intr-un vartej bratele noduroase in sus, sa nu-l poata atinge si pangari omul blestemat ce-i plangea la radacina… Si de la copac la copac, odata cu omul, alerga vijelia, spaima si nebunia.

Umbla astfel de ceasuri intregi, cand ajunse langa un cedru batran, care la apropierea lui statu neclintit. Era un urias cedru milenar, sub care David isi cantase psalmii, la umbra caruia judecase Solomon si proorocise Isaia. Iuda ingenunchie pentru a mia oara la poala batranului copac si se ruga iarasi:

- „ Indura-te, tu cel putin da-mi alinare! Apa, cand vreau sa ma arunc in ea, fuge de mine; fierul ascutit sare cat colo cand se atinge de el pieptul meu si cu nici un chip nu ma pot ucide… Indura-te tu si ingaduie sa-mi spanzur trupul blestemat de una din crengile tale !...

Si iata ca cedrul patriarhilor, cunoscator al tainei, intinse si isi pleca milostiv unul din bratele-i puternice si omul acela putu sa-si potoleasca setea de moarte. Si, cat ai clipi, de una din ramurile uriasului se legana domol ucenicul cel viclean prin care se implinise scriptura si se deschisesera portile zavorate pe unde navalea spre lume vremea cea noua.

Atunci o noua vijelie, si mai nebuna, se dezlantui in bezna gradinei, izvorata din mania celorlalti copaci care, framantandu-si frunzisul, strigau pana la nori impotriva cedrului:

- „ De ce ne pangaresti neamul şi gradina noastra, pe veci? „

- „ Voi nu cunoasteti taina Mielului dat spre junghiere pentru spalarea pacatelor lumii cu sangele lui… Dar ati vazut ca sub mine s-a rugat Mantuitorul inainte de a fi prins de catre ostasi si cel din urma cuvant al lui a fost "iertare pentru Iuda"; cea din urmă porunca ce mi-a dat a fost sa am grija de chinuitul sau ucenic si sa-l scap de povara unei vieti mai rea decat iadul! „ ( la fraza asta a cedrului lui Voiculescu nu subscriu deloc )

Si furtuna nu se potoli multa vreme inca.

A doua zi, cand s-a hotarat moartea lui Iisus si s-au inceput pregatirile de osanda, trebuia o cruce pe care sa-l spanzure si să-l tintuiasca. Cativa slujitori intrara in gradina Getsemani sa taie un lemn din care sa alcatuiasca unealta de supliciu.
Dar nici un copac nu primea sa ajute la osanda si uciderea Domnului si sa slujeasca astfel celor rai. Topoarele isi stricau taisul in trunchiurile invartosate ca piatra, fierastraiele isi rupeau panzele zimtuite; si asa, din copac in copac, incercand, caznind si ocarand, slujitorii ajunsera la cedrul cel falnic, podoaba gradinii.
Copacul verde, plin de vanj si viata, astepta linistit, cu o craca uscata, groasa, smulsa parca de un fulger si daramata jos la tulpina... Intr-o doara, amarate, slugile lovira si in el. Dar minune, topoarele se infipsera cu putere in trunchiul din care sareau, in toate partile, aschii, ca intr-un lemn moale de salcie...
Curand o cruce grosolana de lemn nestrunjit era gata incarcata pe umerii robilor si pornita spre palatul lui Pilat, de unde pleca alaiul osandei. Dar pe cand se clatina zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea celorlalti copaci ce-l blestemau ca tocmai el s-a gasit sa primeasca rastignirea Mantuitorului:

- „ Taceti si domoliti-va ca voi nu pricepeti adancul tainelor. Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fara de pata sa se intalneasca odata; ca mila cea mai desavarsita sa se reverse peste vina cea mai fara de iertare si sa o copleseasca; omul cel mai josnic si Dumnezeu sa sufere aceleasi chinuri la un loc... Eu am fost cel sortit de proorocii acestei intalniri binecuvantate si randuit ca trupurile amandurora sa spanzure de mine. Uitati-va, eu duc acum Mantuitorului cainta lui Iuda!”


E doar o lucrare literara fara pretentia ca expune adevaruri evanghelice; nu intentionez sa o analizez, deoarece exista in ea o contradictie dpdv ortodox. Se pare ca autorul vede o taina abisala care il uneste pe tradator cu cel tradat, pe cel mai vinovat dintre oameni cu cel mai fara de prihana, prin aceea ca tocmai din creanga de care s-a spanzurat Iuda trebuia facuta crucea rastignirii si prin asta, cainta lui Iuda ar fi ajuns la Dumnezeu. Viziunea asta apocatastatico-metafizica, cum ca orice tradare, blasfemie sau faradelege primeste pana la urma iertarea indiferent de starea omului care a comis-o nu e ortodoxa.

Adevarat a Inviat! Vasile Voiculescu cred ca nu s-a intalnit cu Burnet :) desi as spune ca cel doua povesti par spuse la o cafea intre cei doi in Montmartre.Iuda a tradat,se poate specula de ce,dar a tradat.Curentul reabilitarii lui Iuda nu este nou dar are lipsuri,fie si biblice.Si inca mari.Multumesc pentru poveste,intrucat nu am retineri confesionale o sa vad eu despre ce contradictie este vorba mai in amanunt.Poate ca fiecare ticalos din fiecare dintre noi,acel mic Iuda care ne ranjeste acum,si-ar dori o reconciliere dar in felul lui.Si asta ii face damnarea eterna.

Hannah Arendt spunea ca raul este o inspaimantatoare banalitate si creste in cele mai marunte lucruri; avem impresia ca el se pravale asupra noastra ca o fatalitate,cand,de fapt,noi suntem cei care-l producem.Iuda este o productie a intregii umanitati,asa cred in nemernicia mea de caine turbat :)