GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească

Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le aşteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui.

Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea(?) care este prima lor datorie.

Înclinaţii spre mânie

Au în permanenţă o proastă dispoziţie.
Îşi fac datoria numai de mântuială.
Se supără pentru toate fleacurile şi ajung câteodată de nesuferit.
Pun vina pe greşealele altuia.
Îi bârfeşte pe ceilalţi.
Face morală cu acreală, în ton, ca şi când numai el ar avea dreptul la virtute.

Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească

Se istovesc în canoane.
Se dedau fără de frâu la posturi.
Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească.
N-au dreaptă socoteală.
Lucrează împotriva poruncilor.
Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii.
Lipsa de ascultare de duhovnic.
Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală.
Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel.
Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor.
În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii.
Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu lucrează cum le place lor.
Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori.

Vrăjmaşii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul

Aceştia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovnicească.

Cei buni

Se arată prin smerenia lor.
Nu ţin seama de lucrurile lor personale şi nu pun decât foarte puţin preţ pe ele. Cât despre alţii, tot li se pare mai presus.
În toate lucrurile lor smerenia stăpâneşte.
Cu cât lucrează mai mult cu atât îşi plac mai puţin.
Dorinţa vie le este de-a place lui Dumnezeu.
Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic.
Sunt foarte fericiţi când nu sunt băgaţi în seamă şi când sunt criticaţi de alţii în lucrările lor. Când sunt lăudaţi de cineva ei sunt foarte uimiţi.
Nu doresc altceva să înveţe decât numai ce le este de folos.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de cristiboss56

Si eu ma bucur ca a revenit , dar cred ca mesajele pe privat sunt mult mai de folos decat a folosi Slava Desarta- lingusala omeneasca pe un astfel de thread , si nu numai !
A lingusi sau a osandi sunt pacate capitale , Culai !
Smerenia . . .smerenia . . .

Eu chiar nu stiu la ce anume te referi, Cristi, dar vad la tine o framantare pe care sincer nu ti-o inteleg. Nimeni nu merita, Cristi, crede-ma, atata importanta, cata dai tu uneori anumitor persoane pe care te fixezi dintr-un motiv sau altul. Lasand la o parte faptul ca devii extrem de obositor, pana la urma, omul trebuie sa te ia asa cum esti pentru ca de fapt nimeni nu-i chiar in regula peste tot...
Acum incerc "sa-ti dau raportul", asa, ca sa intelegi cum stau lucrurile de fapt, dupa care ma rog lui Dumnezeu sa-mi dea putere sa... "te pot sari"... Cand am deschis astazi calculatorul, am fost atentionat ca am un mesaj de pe forum, iar cand am intrat am fost surprins ca nu de mesaj era vorba ci de intentia de "prietenie" a fratelui Cezar, care revenise. Pana si tu stii bine cat de mult am regretat faptul ca a plecat. Acum ce vrei, sa ne gonesti pe-amandoi? O sa-ti fie destul de greu mai ales ca eu chiar mi-am propus sa te las in plata lui Dumnezeu.
Doamne-ajuta!

[cristiboss56]

"Acum ce vrei, sa ne gonesti pe-amandoi? "
(aberatii de om "nefericit" )

Spre lectura :
Pacatul cel mare
Exista un cusur de care nu scapa nici un om din lumea aceasta; pe care oricine il uraste cand il observa la altcineva; si de care mai nimeni, in afara de crestini, nu crede ca se face el insusi vinovat.
Am auzit oameni care recunosc ca sunt tafnosi, sau ca nu pot rezista ispitei femeilor sau bauturii, sau chiar ca sunt lasi. Nu cred ca am auzit pe unul care nu-i crestin recunoscandu-si cusurul de care vreau sa vorbesc. De asemenea am intalnit foarte rar pe cineva care nu-i crestin si care sa tolereze cat de cat acest cusur la altii. Nici un defect nu-l face mai neplacut pe un om si, in acelasi timp, nu este nici un altul pe care sa ni-l trecem mai usor cu vederea. Si cu cat cusurul propriu este mai dezvoltat in noi, cu atat el ne supara mai mult cand se manifesta la altii.
Defectul de care vorbesc este trufia sau ingamfarea, iar virtutea opusa lui este numita, in morala crestina, umilinta. Potrivit propovaduitorilor crestini, viciul esential, raul extrem, este trufia. Lipsa de castitate, mania, lacomia, betia si altele de felul acesta sunt doar maruntisuri in comparatie cu trufia: diavolul a devenit diavol prin trufie.
Trufia conduce la toate celelalte vicii: este starea de spirit total potrivnica lui Dumnezeu. Va pare exagerat lucrul acesta? Daca da, mai ganditi-va. Omul detesta cu atat mai mult mandria altora cu cat este el insusi mai trufas. De fapt, daca vreti sa aflati cat sunteti de mandri, cel mai simplu este sa va puneti intrebarea urmatoare: "cat de mult imi displace cand alti oameni imi dau peste nas, sau nu ma baga in seama, sau se baga peste mine, sau ma iau de sus, sau fac pe grozavii?"
Problema este ca mandria fiecaruia se afla in intrecere cu mandria tuturor celorlalti. Sunt atat de suparat ca altcineva se afla in centrul atentiei la o petrecere tocmai pentru ca as fi vrut sa fiu eu in centrul atentiei. Doi concurenti nu se inteleg niciodata. Ceea ce trebuie bine stiut este ca mandria este esentialmente - este prin insasi natura ei - competitiva, in timp ce alte vicii sunt competitive doar - sa zicem asa - in mod accidental.
Mandria nu-si gaseste satisfactia in a avea ceva, ci numai in a avea mai mult decat altul. Spunem ca oamenii sunt mandri pentru ca sunt bogati, sau destepti, sau aratosi, dar nu este adevarat. Sunt mandri pentru ca sunt mai bogati, mai destepti sau mai aratosi decat altii. N-ar mai exista nici un motiv de mandrie daca toti ar deveni la fel de bogati, destepti sau aratosi.
Comparatia este cea care te face sa fii mandru: placerea de a fi deasupra celorlalti. O data ce s-a dus elementul de competitie, se duce si mandria. De aceea spun eu ca mandria este esentialmente competitiva, intr-un fel care lipseste celorlalte vicii.
Impulsul sexual poate aduce in competitie doi barbati daca ei doresc aceeasi femeie. Dar este doar un accident, pentru ca ar fi putut tot atat de bine sa doreasca doua femei diferite. Dar un om trufas iti va lua femeia, nu pentru ca o doreste, ci numai pentru a-si dovedi lui insusi ca este un barbat mai grozav decat tine.
Lacomia poate arunca oamenii in competitie daca nu exista de ajuns pentru fiecare; dar omul mandru, chiar daca are tot ce-si poate dori, va incerca sa obtina inca mai mult decat are, pentru a-si arata puterea. Aproape toate relele din lume care sunt puse pe socoteala lacomiei sau egoismului sunt de fapt mai mult rezultatul trufiei.
De pilda, banii. Lacomia il face cu siguranta pe om sa doreasca bani, pentru a avea o casa mai buna, vacante mai bune, lucruri mai bune de mancat si de baut. Dar numai intr-o anumita masura. Ce-l mana pe omul care castiga 10.000 de lire pe an sa vrea neaparat sa cistige 20.000? Nu este vorba de lacomia care cauta mai multa placere. 10.000 de lire ofera accesul la toate placerile de care se poate bucura un om. Omul acela este manat de trufie - dorinta de a fi mai bogat decat alti oameni bogati, si (inca mai mult) de dorinta de putere. Pentru ca, evident, puterea este ceea ce bucura cu adevarat mandria: nimic nu-l face pe om sa-si simta mai bine superioritatea asupra celorlalti ca puterea de a-i manevra pe ceilalti ca pe niste soldati de plumb.
Ce o face pe fata frumoasa sa semene pretutindeni necazuri subjugandu-i pe toti barbatii care-i ies in cale? Sigur nu e vorba de instinctul ei sexual, deoarece asemenea fete sunt deseori frigide din punct de vedere sexual. Este trufia. Ce indeamna un conducator politic sau o intreaga natiune sa ceara la nesfarsit mai mult si mai mult? Din nou trufia.
Mandria este competitiva de felul ei; de aceea vrea mereu mai mult. Daca sunt un om trufas, orice om de pe lume care este mai puternic, sau mai bogat, sau mai destept decat mine devine rivalul si dusmanul meu.
Crestinii au dreptate: trufia a fost de la inceputul lumii cauza, principala a nefericirii in orice natiune si in orice familie. Alte vicii ii pot uneori alatura pe oameni: intre betivani sau desfranati se pot dezvolta prietenia, hazul, solidaritatea. Dar mandria inseamna totdeauna dusmanie - ea este dusmanie. Si nu numai dusmanie intre oameni, ci dusmanie intre oameni si Dumnezeu.
In Dumnezeu afli ceva care iti este infinit superior in toate privintele. Daca nu-l cunosti pe Dumnezeu astfel - si ca urmare nu-ti dai seama ca tu nu esti nimic fata de el - nu-l cunosti deloc pe Dumnezeu. Atata timp cat esti mandru, nu-l poti cunoaste pe Dumnezeu. Un om mandru se uita intotdeauna de sus la lucruri si la oameni; si, de buna seama, atata timp cat privesti in jos nu poti vedea ceva care este deasupra ta.
De aici se ridica o teribila intrebare. Cum se poate ca oameni care sunt evident rosi de mandrie sa poata spune ca ei cred in Dumnezeu si sa aiba impresia ca sunt foarte religiosi? Ma tem ca asta inseamna ca ei se inchina unui Dumnezeu imaginar. Ei admit in teorie ca nu sunt nimic in prezenta acestui Dumnezeu fantoma, dar de fapt isi inchipuie tot timpul ca el ii aproba si crede ca sunt de departe mai buni decat oamenii de rand.
Cu alte cuvinte, ei ofera un strop de supunere imaginara fata de Dumnezeu si cer in schimb o caldare de mandrie fata de semenii lor. Presupun ca la asemenea oameni se gandea Hristos cand a spus ca unii vor tine predici despre el si vor arunca anateme in numele lui, desi la sfarsitul lumii se va dovedi ca el nu i-a cunoscut niciodata pe acestia.
Oricare dintre noi poate cadea in orice clipa in aceasta capcana fatala. Din fericire, exista un test. Ori de cate ori ni se pare ca viata noastra religioasa ne face sa credem ca suntem buni - si, mai ales, mai buni decat altii - putem fi siguri ca am fost manipulati, nu de catre Dumnezeu, ci de catre diavol. Adevaratul test al prezentei lui Dumnezeu este sa uiti cu totul de tine sau sa te vezi pe tine insuti ca pe un obiect mic si murdar. Cel mai bine este sa uiti cu totul de tine insuti.
Faptul ca cel mai rau dintre toate viciile se poate strecura fraudulos chiar in centrul vietii noastre religioase este ingrozitor. Este lesne de inteles de ce. Celelalte vicii, mai putin rele, vin de la diavol, care lucreaza asupra noastra prin intermediul naturii noastre animale.
Dar trufia nu vine defel din natura noastra animala, ci vine direct din iad. Este un viciu pur spiritual si ca urmare mult mai subtil si ucigator. Din acest motiv, mandria poate fi deseori folosita pentru a combate viciile mai simple. De fapt, invatatorul face de multe ori apel la mandria unui baiat, sau la respectul de sine, cum ii spune el, pentru a-l face sa se poarte cum trebuie; multi oameni au reusit sa-si invinga lasitatea, tafna sau desfraul, convingandu-se ca acestea sunt sub demnitatea lor - adica, folosindu-si mandria.
CITESTE MAI DEPARTE :
http://www.crestinortodox.ro/editori...are-70326.html

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Ce o face pe fata frumoasa sa semene pretutindeni necazuri subjugandu-i pe toti barbatii care-i ies in cale? Sigur nu e vorba de instinctul ei sexual, deoarece asemenea fete sunt deseori frigide din punct de vedere sexual. Este trufia.

Referitor la teoriile atribuirii (atribuim o explicatie sau alta unui fenomen, unei intamplari etc.), exista in literatura de specialitate a analizei tranzactionale un caz celebru pe care gasesc folositor sa il evoc aici. (Cu scuzele de rigoare ca prin aceasta prelungesc, cu un ultim gest sper eu, lungul periplu offtopic al ultimelor zile. Si rog cu aceasta ocazie sa revenim, pe cat este posibil, la frumosul si folositorul topic deschis de Pelerin cu ceva vreme in urma.)
Intr-unul din articolele sale, analistul tranzactional Eric Berne prezinta povestea (scenariul de viata si decizia) unei tinere care solicita terapie psihologica pentru urmatoarea situatie: desi dotata intelectual si cu studii avansate in plan academic, tanara si frumoasa femeie isi petrecea timpul liber prin baruri, imbatindu-se crita si ademenind barbati necunoscuti - "ca sa semene pretutindeni necazuri subjugandu-i pe toti barbatii care-i ies in cale".
Din pacate, nu numai alcoolismul, timpul si energia si banii cheltuiti etc. etc. erau problema ei ci, pe langa aceste neajunsuri serioase, tanara solicita terapie pentru faptul ca nu reusea sub nici o forma sa infiripeze o relatie stabila cu un barbat. Nu reusea sa iubeasca si sa se lase iubita cu adevarat. Ea practica un joc dubios si complex in care i se parea ca obtine satisfactie (morbida, desigur) umilindu-i pe barbatii care o placeau si/sau o doreau. Desi era atrasa de unii barbati, pe care i-ar fi dorit eventual ca sot si tata al copiilor lor, tanara facea ce facea si sfarsea inevitabil in postura femeii frumoase care te-a sedus si ti-a tras clapa...
Incepuse sa se gandeasca la casatorie, tot mai insistent, insa realiza tot mai clar ca mariajul devine o problema care o depaseste, parind imposibil de solutionat.
Ce era de facut?

(Fac o paranteza acum si afirm ca, dupa opinia mea, in aceasta poveste de viata gasim un bun prilej pentru a vedea o alternativa explicativa si curativa la demersul terapeutic duhovnicesc. Nu pentru a minimaliza in vreun fel terapia duhovniceasca, pe care o consider fara egal, si nici pentru a pune semnul de echivalenta intre mantuire si corelatele ei (credinta, practica unei vieti crestine, spovedanie, post si rugaciune etc.), pe de o parte, respectiv depasirea unei grave problematici psihologice abordabile prin psihoterapie, pe de alta parte. Spun doar ca acest caz ilustreaza bine alternativa explicatiilor si interventiilor cu mult folos sufletesc, care se pot conjuga la momentul potrivit cu indreptarea deplina a vietii prin terapie duhovniceasca in Sfanta Biserica.)

Deocamdata tanara femeie solicita ajutor terapeutic iar analiza, diagnoza si terapia sufleteasca nu se fac prin raportare la mandrie, aroganta, trufie si orice altceva de acest fel, ci prin apelul la o serie de fapte, de intamplari si de ecouri sufletesti: rana, durerea insuportabila, teroarea, precum si solutia de salvare in extremis a unui copil torturat de parintii sai, in speta de tata.
Cu finetea, blandetea si priceperea terapeutului de mare clasa (in fond un om care se pricepe sa si practice ajutorul sufletesc, nu doar sa il declare), Eric Berne (parintele analizei tranzactionale) reuseste in colaborare cu tanara femeie sa dea la o parte valul sau zidurile succesive ale autoapararii pe care le ridicase fetita abuzata si traumatizata.

Astfel, cei doi parteneri ai vindecarii afla/redescopera ca in copilarie fetita asistase de nenumarate ori la intoarcerea tatalui sau acasa, beat crita fiind, care le batea salbatic pe mama si pe fetita apoi o siluia pe mama in fel si chip sub ochii copilei sau in camera invecinata.
Supusa acestui tratament oribil, cosmaresc, fetita de atunci, indurerata peste masura de supliciul indurat de mama ei, hotaraste cu mintea ei de copila ca, atunci cand va deveni femeie, sa se razbune pe tatal ei prin intermediul altor barbati (deveniti un fel de substitut al tatalui). De ce o astfel de "solutie"? Din numeroase motive care tin de puterile limitate ale sufletului unui copil terorizat, dar si pentru ca fetita intelesese ca ceea ce era de fapt rau si chinuitor in viata lor de familie era faptul ca tata era barbat. Adica, in mintea copilei torturate (UNDE GASIM AICI MANDRIA SI CELELALTE?), asa cum vazuse ea in mod practic, barbat e cel care batjocoreste si chinuieste pe copii si pe mame.
Din acest motiv (evident bine pitit in inconstientul chinuit al copilei, intrucat mentinerea in constiinta a episoadelor traumatizante face imposibila supravietuirea) al unei reparatii simbolice a chinului mamei sale si al sau personal, peste ani tanara femeie adopta un comportament adecvat care sa o ajute sa isi atinga tinta: ii batjocoreste pe barbatii intalniti, pedepsindu-i in fel si chip, cu toate consecintele inevitabile (unii dintre ei nu reactionau prea frumos la un astfel de tratament dezamagitor, de genul tras pe sfoara sau inselarea asteptarilor/promisiunilor).
Irationalitatea "solutiei"copilei este evidenta pentru noi acum, insa pentru copilul acela aflat in respectiva situatie de viata, orice altceva nu a parut a fi eficient in planul adaptarii si supravietuirii. In astfel de situatii, consider ca morala, etica si virtutile nu mai sunt operante: cand voim astfel de lucruri minunate trebuie sa avem grija MAI INTAI ca omul de la care le cerem sa nu cumva sa fie un (fost) copil torturat in chip bestial de proprii parinti. Sau un om pe care il terorizam noi insine, fie si din intentii nobile.

Asadar in acest caz atribuirea cauzelor si mecanismelor care au generat comportamentul distructiv si autodistructiv al femeii nu a vizat nici mandria nici suratele ei, ci s-a limitat la "simpla" lume a functionarii afective si volitionale a unui copil traumatizat.
Rezultatul unei astfel de abordari a fost cu totul remarcabil, tanara reusind sa isi depaseasca, treptat, decizia infantila care o insotise ani la rand si descoperind alternative mai mature de a face fata vietii.
Despre relatia ei cu Biserica nu cunosc amanunte.

Am dorit doar sa arat, prin intermediul unei povesti celebre in domeniul analizei tranzactionale, ca noi crestinii putem avea in vedere o bogatie mai mare de alternative interpretative si explicative, care sa ne ajute sa facem loc in viata noastra concreta virtutilor pe care le pretuim si le dorim atat de mult: dragostea, intelepciunea, discernamantul, smerenia...

Iar acum, tot ce imi doresc eu unul, ar fi sa reusim sa ne intoarcem la topicul atat de generos initiat de Pelerinul nostru drag. Dumnezeu sa ne ocroteasca si sa ne lumineze pe fiecare in parte si pe toti impreuna! AMIN+