Mantuirea personala si mantuirea lumii dupa Sfintii Parinti

Mantuirea personala si mantuirea lumii dupa Sfintii Parinti Mareste imaginea.

Mantuirea personala si mantuirea lumii dupa Sfintii Parinti

Locul pe care trebuie sa-l detina cautarea mantuirii aproapelui in legatura cu cautarea mantuirii proprii apare in orice caz problematic si e adeseori discutat. O examinare a traditiei patristice asupra acestei teme ne poate permite sa intelegem mai bine problemele ce se pun si modul in care le rezolva Parintii.

1. Mantuirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea lumii si intr-un anume fel o presupune

In multe privinte iubirea personala nu poate fi desprinsa de mantuirea celorlalti si pare ca e conditionata de ea: nu ne putem bantui noi insine daca nu contribuim la mantuirea aproapelui nostru. Sfantul Ioan Hrisostom e unul din Parintii ce insista cel mai mult asupra acestui punct. El afirma fara ocol: "Ca nu ne putem mantui fara a lucra la mantuirea fratilor", si adauga: "Stiu ca nefericitului de care vorbeste Evanghelia nu-i slujeste la nimic faptul ca a pastrat in intregime talantul care-i fusese incredintat, ci ca il pierde, pentru ca nu l-a rodit si nu a dat inapoi doi talanti in loc de unul [Mt 25, 24]". Evocand aceasta parabola si facand apel la alta comparatie asemanatoare, Sfantul Ioan Hrisostom denunta de altfel sterilitatea si inutilitatea vietii celui care nu lucreaza in vederea mantuirii fratilor sai, si merge chiar pana la a afirma ca un asemenea om nu merita numele de crestin: "Asa era cel care a ingropat talantul: viata sa era fara prihana dar nefolositoare. Cum, va intreb, un astfel de om poate fi crestin? Raspundeti-mi: daca drojdia amestecata cu faina nu preface intreaga framantatura, mai este ea o drojdie? Si daca un parfum nu inmiresmeaza pe cel ce se apropie, il mai putem numi parfum? Nu spuneti ca va e cu neputinta sa lucrati asupra altora; daca sunteti crestini, cu neputinta sa nu lucrati asa". Putin inainte el spunea: "Nimic nu e mai rece decat un crestin care nu-si mantuieste fratii".

Pentru Sfantul Ioan Hrisostom, orice crestin are datoria de a lucra nu numai la mantuirea celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu ori s-au indepartat de El, a celor "mai mici" (cf. Mt 18, 10), adica a celor ce sunt slabi in credinta si risca sa se clatine in lupta duhovniceasca: trebuie sa ne simtim solidari cu ei si sa-i sustinem atat pe cat e cu putinta, imitand pe Dumnezeu care si-a trimis pe Fiul Sau ca ei sa se mantuiasca, si imitand pe Hristos care a primit sa patimeasca si sa sufere in acest scop: "Sa imitam acest mare model si sa nu refuzam niciodata nimic din ceea ce priveste slujirea si binele acestor mai mici. Nimic sa nu ne para prea jos sau prea anevoios atunci cand e vorba de a ajuta, (...) totul sa ne para usor cand este vorba de mantuirea fratelui nostru. Sufletul sau a fost atat de scump in ochii lui Dumnezeu ca, pentru ca sa-l mantuiasca, nu si-a crutat pe Fiul Sau Unul-Nascut. De aceea va implor ca pe viitor, cand iesiti dimineata din casa sa n-aveti decat acest scop si aceasta dorinta toata ziua: de a gasi prilejul de a scoate pe fratele vostru din primejdie. Si nu vorbesc numai despre primejdiile trupului vorbesc de alte primejdii mult mai cumplite, in care ispitele demonului tarasc sufletele". In continuare, Sfantul Ioan Hrisostom reafirma ceea ce l-am vazut spunand mai inainte: daca nu cautam sa-i mantuim pe ceilalti, ne primejduim propria noastra mantuire: "Cum vom putea fi atat de lasi incat sa ne multumim cu mantuirea noastra, dat fiind ca ne primejduim propria noastra mantuire, daca nu ne ingrijim de cea a celorlalti? Astfel, intr-o lupta, cine nu se gandeste decat sa scape fugind se pierde pe el insusi inainte de a-i pierde pe ai sai; dar cine lupta cu vitejie pentru a-si scoate tovarasii din primejdie, se salveaza pe sine insusi, scapandu-i pe altii. Viata aceasta e un razboi necontenit si suntem mereu in prezenta dusmanilor, sa luptam asa cum ne porunceste imparatul si capetenia noastra. (...) Sa ne intelegem toti ca sa ne aparam si sa ne mantuim toti impreuna (...)

Nimic nu ne face atat de placuti in ochii lui Dumnezeu ca faptul de a ne cauta interesele noastre. De unde vine, ganditi-va faptul ca suntem atat de slabi si cadem atat de usor sub asalturile oamenilor sau a demonilor, daca nu de acolo ca nu suntem legati decat de noi insine si ca lucram ca sa ne aparam si ajutam unii pe altii? Ideea exprimata la inceputul acestui text, ca a lucra pentru mantuirea altora inseamna a-L imita pe Hristos, e subliniata intr-o alta lucrare a aceluiasi sfant: "Fiindca avem un stapan atat de milostiv, de bland si de bun, sa lucram sa ne mantuim sufletul nostru si pe cel al fratilor nostri; caci o cale usoara si sigura de mantuire e de a nu ne purta de grija numai de noi insine, ci de a ne ingriji si de frati, ca sa ne fim de folos si ca sa-i readucem pe calea adevarului. Vreti oare sa cunoasteti cat de folositori sunt fratii nostri mantuindu-ne pe noi insine?

Ascultati cuvintele pe care le spune in numele Domnului [profetul Ieremia] (...) [Ir 15, 19]; e ca si cum Dumnezeu ar spune: "Cine face cunoscut adevarul aproapelui sau, cine il aduce de la rautate la virtute, Ma imita atat pe cat e cu putinta firii omenesti", Cuvantul vesnic, desi e Dumnezeu, a luat firea noastra si s-a facut om ca sa ne mantuiasca; dar nu e destul sa spunem ca a luat firea noastra si ca s-a supus tuturor neputintelor starii noastre, fiindca a suferit chiar moarte pe cruce, ca sa ne rascumpere din blestemul pacatului [cf. Ga 3, 13] (...). Or, daca un Dumnezeu, desi impasibil in fiinta Sa, nu a binevoit in bunatatea Sa sa sufere atata pentru mantuirea noastra, ce va trebui sa facem noi fata de cei ce sunt fratii nostri si madularele noastre, ca sa-i smulgem din cursele demonilor si sa-i aducem pe calea virtutii? Caci asa cum sufletul e mai presus decat trupul, asa milostenia trupeasca care imparte bogatiile noastre saracilor e mai prejos de milostenia duhovniceasca care, prin sfaturi mantuitoare si indemnuri neincetate, reaseaza pe calea cea buna sufletele nepa-satoare si trandave facandu-le sa cunoasca strambatatea patimii si minunata frumusete a virtutii". Sfantul Isaac Sirul ne propune si el sa urmam pe Hristos mahnindu-ne pentru mantuirea altor oameni: "Ziua in care ai vreo intristare pentru cineva, care este intr-un fel oarecare neputincios in cele bune sau fata de ele rele, fie trupeste fie in cuget, socoteste-te mucenic si sa te simti ca patimind pentru Hristos si invrednicit de marturisire. Caci se cuvine sa-ti aduci aminte ca Hristos a murit pentru pacatosi, nu pentru cei drepti. Gandeste-te cat e de mare lucrul acesta. E un lucru mare a te intrista pentru cei rai si ajuta pe cei pacatosi mai mult decat pe cei drepti"?.

Sfantul Ioan Hrisostom citeaza drept exemplu apostolii: "Sa facem cum au facut ei in ce ne priveste, si sa stim sa purtam de grija la fel ca si ei de mantuirea fratilor nostri". El evoca indeosebi pe Sfantul Pavel, care, nu numai ca "ne arata dorinta fierbinte pe care o are Dumnezeu pentru mantuirea noastra", ci priveste aceasta mantuire "drept propria sa bogatie".

A voi mantuirea altora si a lucra in vederea ei e, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, o forma de iubire fata de aproapele, pe care Hristos ne-a dat-o ca a doua porunca dupa iubirea de Dumnezeu si din care face o conditie esentiala pentru ca sa fim ucenicii Lui; si pentru ca inceputul iubirii e a-l pune pe celalalt inaintea noastra, la limita se cuvine sa punem mantuirea aproapelui mai presus de a noastra: "Iata ce e lucrul de capetenie in purtarea noastra: sa nu ne vedem doar de interesele noastre, ci sa indreptam, sa intarim madularele noastre pe care le vedem. Iata trasatura cea mai izbitoare a credintei noastre; "caci in aceasta, spune Evanghelia, toti sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii" [In 13, 35]. Iubirea adevarata nu se arata prin impartasirea din aceeasi masa; intr-un cuvant, prin cuvinte lingusitoare; o dovedeste ravna ce priveste la iubire, care ridica pe cel ce cade; care intinde mana celui cazut la pamant, fara a se gandi la mantuirea sa; care cauta inaintea binelui propriu binele altuia. Iata adevarata iubire: fiindca cel care are iubire nu priveste la ale sale; priveste inainte de toate la cele ale aproapelui si prin cele ale altuia isi asigura ale sale [1 Co 13, 5]".

Dorinta ca aproapele sa se mantuiasca provine, asadar, in chip firesc din iubire, si in special din aceasta forma a iubirii care e compasiunea. In virtutea iubirii dorim aproapelui tot ce e mai bun; ori ceea ce este mai bun pentru el ca sa se mantuiasca cunoscand pe Dumnezeu si impartasindu-se din viata dumnezeiasca. Compatimirea ne face sa suferim si numai la gandul ca aproapele nostru nu se va mantui, ca nu se va putea impartasi de desfatarea bunurilor dumnezeiesti. La cel care are din plin virtutea iubirii aceasta compatimire se intinde la lumea intreaga, dupa asemanarea iubirii lui Dumnezeu pentru zidirea Sa. Sfantul Isaac Sirul spune: "Iti cer, frate, si aceasta: sa biruiasca in tine pururea cumpana milosteniei pana intr-atat incat sa simti in inima ta mila fata de lume. in aceasta ne facem oglinda, ca vedem in noi asemanarea si intiparirea adevarata a celui ce e si prin fire si prin fiinta Dumnezeu". "Ce este inima plina de mila? E arderea inimii pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace, pentru demoni, pentru toata faptura. in acest caz, gandurile acestea si vedenia lor fac sa curg din ochi siroaie de lacrimi.

Din mila multa si apasatoare ce stapaneste inima si din staruinta, inima se strange si nu mai poate rabda sau auzi sau vedea vreo vatamare sau vreo intristare cat de mica ivita in orice zidire. Si pentru aceasta aduce rugaciune cu lacrimi in tot ceasul si pentru cele necuvantatoare, si pentru dusmanii adevarului si pentru cei ce-l vatama pe el, ca sa fie paziti si iertati; la fel si pentru firea celor ce se tarasc pe pamant. Face aceasta din multa milostivire ce se misca din inima lui fara masura, dupa asemanarea lui Dumnezeu. (...) Iar semnul celor ce au ajuns la desavarsire este acesta: de vor fi predati de zece ori pe zi arderii pentru dragostea oamenilor, nu se vor satura de ea. Precum a zis Moise catre Dumnezeu: "De le ierti lor pacatul, iarta. Iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea in care m-ai scris" [Is 32, 31]. Si precum a zis fericitul Pavel: "M-as ruga sa fiu anatema de la Hristos pentru fratii mei" si celelalte [Rm 9, 3].

Multi Parinti justifica aceasta compasiune si iubire de aproapele prin solidaritatea obiectiva ce-i uneste pe toti oamenii prin faptul ca toti au o aceeasi natura ivita din stramosul lor comun, Adam, si sunt facuti dupa chipul lui Dumnezeu, ca sunt toti fiii aceluiasi Tata ceresc, si, dincolo chiar de Biserica, sunt toti madulare unii altora. "Noi toti suntem o singura si aceeasi fiinta, madulare unii altora. Asa ne iubim adanc unii pe altii", scria Sfantul Antonie cel Mare. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul observa in acelasi sens ca "iubirea desavarsita nu sfasie firea cea unica a oamenilor, luandu-se dupa parerile si inclinarile diferite ale voii lor. Si privind pururea la ea, iubeste pe toti oamenii la fel". "Cel desavarsit in iubire si ajuns la culmea nepatimirii nu mai cunoaste deosebirea intre al sau si al altuia, sau intre a sa si a alteia, sau intre credincios si necredincios, intre rob si slobod, sau peste tot intre barbat si femeie; si, ridicat mai presus de tirania patimilor si cautand la firea una a oamenilor, priveste pe toti la fel si are fata de toti aceeasi dragoste". El da drept exemplu pe Avraam care prin iubire a fost inaltat pana la Dumnezeu "parasind particularizarea a ceea ce este divizat si nemai-socotind altul decat el insusi, ci privind la unul ca la toti si la toti ca la unul". Acest exemplu ne este de altfel dat de toti sfintii care, remarca Sfantul Ioan Hrisostom, "lucreaza ca si cum neamul omenesc ar fi o singura persoana". Acesta e idealul monahului: "Monah este - scrie Evagrie - cel ce se socoteste una cu toti prin deprinderea de a se vedea pe sine insusi in fiecare". E, mai in general, un ideal pentru orice crestin. Astfel, Sfantul Simeon Noul Teolog sfatuieste: "Pe toti credinciosii, noi credinciosii trebuie sa-i vedem ca pe unul".

Sentimentul acestei solidaritati fundamentale legate de compasiune ne face sa ne bucuram cu cei ce se bucura dar si sa plangem cu cei ce plang, sa suferim cu cei ce sufera, sa ne simtim coresponsabili de pacatele lor, sa ne pocaim impreuna cu ei sau pentru ei, pe scurt, "sa ne facem tuturor toate ca sa mantuim pe cativa" (cf. 1 Co 9, 22), sa vrem mantuirea tuturor ca si cum ar fi vorba de propria noastra mantuire si sa nu facem deosebire intre mantuirea lor si a noastra. Am vazut un om, spune Sfantul Simeon Noul Teolog, "care pentru cei ce cadeau in cuvant sau in fapta si staruiau in cele rele pana intr-atat suspina si se intrista, incat se parea ca numai el cu adevarat trebuia sa dea socoteala pentru toti aceia si sa fie predat osandei. Am vazut pe un altul care voia cu atata ravna mantuirea fratilor lui, incat de multe ori cu lacrimi fierbinti se ruga din toata inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau sa-i mantuiasca pe aceia, sau sa fie osandit si el impreuna cu aceia, nevrand sa se mantuiasca singur din pricina unei dispozitii prin care imita pe Dumnezeu si pe Moise; caci legat de ei duhovniceste prin iubire in Duhul Sfant, nu voia sa intre nici macar in imparatia cerului fiind separat de ei".

2. Cautarea mantuirii altora presupune cautarea mantuirii proprii

Afirmand ca crestinul desavarsit cauta mantuirea tuturor oamenilor, Parintii invata insa, in general, ca sarcina principala a crestinului e de a lucra la propria sa mantuire, si aduc astfel cateva nuante consideratilor precedente.

Multi Parinti afirma mai intai ca, de regula, atunci cand e radicala, cautarea mantuirii proprii presupune fuga de oameni. Un exemplu semnificativ al acestui laitmotiv al literaturii ascetice se gaseste intr-o apoftegma privitoare la Sfantul Arsenie, care vrea sa arate ca aceasta atitudine corespunde voii lui Dumnezeu: "Avva Arsenie, fiind inca in palatele imparatesti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: "Doamne, indrepteaza-ma, sa stiu cum ma voi mantui?" Si i-a venit un glas, zicandu-i: "Arsenie, fugi de oameni si te vei mantui"". Fuga de oameni e atat de fundamentala incat poate defini insasi conditia monahala. Parasirea singuratatii pentru a merge sa mantuiasca pe oamenii din lume e o sugestie pe care diavolul o face de obicei monahilor, chiar celor inaintati in viata duhovniceasca, cum remarca Sfantul Ioan Scararul: "Cand acesta [demonul slavei desarte] vede pe unii avand putina liniste, indata ii indeamna sa vina din pustie in lume: "Du-te, zice, pentru mantuirea sufletelor pierdute".

A se tine departe de oameni ramane intotdeauna pentru monahi un principiu de respectat. Se cunosc multe exemple de monahi care-si schimba locul pentru a evita vizitatorii deveniti prea numerosi, chiar si in cautare de sfaturi duhovnicesti. Monahul scrie Sfantul Isaac Sirul, "nu trebuie sa se lase legat de prietenia si de insotirea cu vreun om; trebuie sa-si aiba locul vietuirii linistit, si sa ocoleasca intotdeauna pe oameni". "Cat de rea este privirea si vorbirea pentru cei ce petrec in liniste! Cu adevarat, fratilor, e mai rea decat pentru cei ce sunt departe de liniste [isihie]. Caci, precum asprimea grindinii cazand pe neasteptate pe varful plantelor le usuca si le pierde, asa si intalnirile cu oamenii, chiar daca ar fi foarte scurte si ar parea folositoare, usuca florile virtutilor care au inflorit de curand din insotirea cu linistea".

Datoria cautarii mantuirii proprii inainte de a o cauta pe cea a altora e exprimata intr-un mod radical in aceste sfaturi date tot de Sfantul Isaac Sirul: "Iubeste lucrarea linistii mai mult decat saturarea celor flamanzi din lume si decat intoarcerea multor neamuri la inchinarea lui Dumnezeu. Caci mai bine iti este sa te dezlegi de legatura pacatului, decat sa eliberezi un rob din robie. Mai bine iti este sa te imparti cu sufletul tau in unirea intr-un gand a treimii din tine, adica a trupului, a sufletului si a duhului, decat sa impaci prin invatatura ta e cei despartiti. (...) Mai bine iti este sa fi zabavnic la limba decat cunoscator iscusit in a revarsa din prospetimea mintii invatatura ca pe un rau. Mai de folos iti este sa te ingrijesti si sa invii din patimi sufletul tau cazut prin miscarea gandurilor tale in cele dumnezeiesti, decat sa invii pe morti". Alte afirmatii bine cunoscute ale aceluiasi sfant merg in acelasi sens: "Cine cunoaste pacatele e mai bun decat cel ce invie mortii prin rugaciunea lui, ca locuieste in mijlocul multora. Cel ce suspina un ceas pentru sufletul sau e mai bun decat cel ce foloseste lumii intregi prin gandirea lui. (...) Cel ce s-a invrednicit sa se vada pe sine e mai bun decat cel ce s-a invrednicit sa vada pe ingeri. Cel ce urmeaza lui Hristos in tanguirea de unul singur e mai bun decat cel ce se lauda pe sine in adunari".

Multi Parinti subliniaza riscurile duhovnicesti la care se expun cei ce cauta mantuirea altora inainte de a cauta propria lor mantuire. Unii se refera la acest cuvant al lui Hristos: "Ce va folosi omului de va dobandi lumea intreaga, daca-si pierde sufletul sau?" (Mt 16, 26) sau la aceste alte cuvinte: "Daca un orb duce pe un alt orb, amandoi vor cadea in groapa" (Mt 5, 14; cf. Lc 6, 39). Sfantul Macarie Egipteanul sfatuieste laconic: "Nu te du sa-i mantuiesti pe ceilalti, si sa te pierzi pe tine insuti". Si Sfantul Simeon Noul Teolog spune la fel: "Nu surpa casa ta vrand sa o zidesti pe cea a vecinului".

A veni in ajutorul celui ce se pierde presupune ca suntem in masura sa o facem, altfel riscam sa pierim impreuna cu el. E ceea ce invata un alt batran: "Daca vezi pe cineva cazand in apa si poti sa-l ajuti, intinde-i toiagul tau si trage-l afara. Daca insa nu-l poti scoate afara, lasa-i toiagul tau. Iar daca-i dai mana si nu-l vei putea trage afara, el te va trage in adanc si veti muri amandoi".

Sfantul Isaac insista indeosebi asupra acestui pericol care exista in pretentia de a tamadui pe altii de bolile lor sufletesti, in timp ce noi insine suntem inca bolnavi, de a voi sa-i eliberam pe altii de patimile lor fiind noi insine sub stapanirea patimilor, de a voi sa-i mantuim pe altii in timp ce noi insine suntem departe de mantuire: "Multi au savarsit puteri, au inviat morti, s-au trudit sa intoarca pe cei rataciti si au facut lucruri mari si multi au fost calauziti prin mainile lor la cunostinta lui Dumnezeu. Iar dupa acestea, ei, care au inviat pe altii, au cazut in patimi intinate si spurcate si s-au omorat pe ei insisi, facandu-se sminteala multora prin faptele lor vazute. Pentru ca erau inca bolnavi cu sufletul, ei nu s-au ingrijit de sanatatea sufletelor lor, si s-au predat ei insisi marii lumii acesteia pentru a tamadui sufletele altora, ei insisi, cei bolnavi, si-au pierdut sufletele lor din nadejdea in Dumnezeu"

Un prim principiu ce trebuie respectat e, asadar, ca nu trebuie sa-i ajutam pe altii decat in masura in care acest lucru nu dauneaza sufletului nostru.

Un alt principiu e ca nu trebuie sa-i ajutam pe altii decat atunci cand suntem siguri ca nu-i vatamam. Neavand noi insine un comportament indeajuns de demn, riscam sa-i smintim pe ceilalti si sa le facem mai mult rau decat bine. Sfantul Ioan Hrisostom era cuprins el insusi de aceasta temere atunci cand i s-a propus sa se faca proroc si in numele acestui principiu a refuzat mai intai aceasta slujire: "Sper sa primesc o pedeapsa mai mica daca voi fi osandit pentru ca nu voi fi mantuit pe nimeni, decat as primi daca i-am pierdut pe altii impreuna cu mine (...). Asa cum sunt acum, am incredere ca nu voi suferi decat pedeapsa aspra ceruta de multimea pacatelor mele, in timp ce primind preotia, ma voi expune la un chin nu de doua sau de trei ori, ci de o mie de ori mai aspru, pentru smintelile facute oamenilor si ocarile facute lui Dumnezeu".

Dorinta de a invata sau sfatui pe altii pare intotdeauna suspecta Parintilor si chiar adeseori situata de ei printre patimi. Riscul slavei desarte legat de aceasta practica, chiar pentru cel care e chemat la aceasta, e subliniat de multi dintre ei, indeosebi de Sfantul Macarie Egipteanul: "Cel care e rugat sa vorbeasca si e silit sa vesteasca cuvantul, trebuie sa se intristeze, sa fuga de acest lucru ca de foc si sa respinga acest gand, pentru a scapa de el si a nu cadea in slava desarta din pricina cuvantului sau. Caci atunci cand Moise, robul lui Dumnezeu, a fost silit sa vorbeasca si sa anunte cuvantul lui Israel, s-a dat inapoi zicand: "Nu sunt in stare sa vorbesc" [Is 4,10]. La fel, cand Ieremia a fost silit sa vorbeasca, inima lui s-a aprins ca un foc si s-a dat inapoi zicand: "Sunt un copil si nu o pot face" [Ir 1, 6], aceasta pentru a nu se slavi si cinsti din slujirea profetica. Pavel insusi spune: "Caci daca fac aceasta de bunavoie, am plata; daca insa o fac fara voie, am numai o slujire incredintata" [1 Co 9,17]".

Preocuparea pentru mantuire a altora, mai cu seama sfatuindu-i sau invatandu-i, presupune, asadar, ca suntem noi insine eliberati de patimi, puternic ancorati in virtuti si prin aceasta puternici duhovniceste; e conditia indispensabila pentru a nu-i vatama nici pe altii nici pe noi insine. "Bine este - scrie Sfantul Isaac - a-i invatat pe oameni sa primeasca bunatatea lui Dumnezeu si a-i indemna sa ramana sub purtarea de grija Lui si a-i stramuta de la ratacire la cunostinta adevarului. Acesta era chipul de lucrare al lui Hristos si al apostolilor; si el este foarte inalt. Dar atunci cand omul simte ca a iesit din vietuirea sa si din partasia neincetata cu Dumnezeu si ca constiinta lui slabeste in contemplatie si linistea lui se tulbura si cunostinta i se intuneca, si ca, vrand sa vindece pe altii, isi pierde sanatatea si iese din libertatea voii sale, trecand in tulburarea mintii, trebuie sa-si aduca aminte de cuvantul apostolic care zice ca: "Hrana tare e potrivita celor mai desavarsiti" [Evr 5,14] si sa se intoar-ica la cele dinainte ale sale, ca sa nu auda spunandu-i-se: "Doctore, vindeca-te pe tine insuti!" [Lc 4, 23]. Sa se judece, asadar, pe sine insusi si sa-si pazeasca buna lui deprindere si, in loc de a ajuta prin rostirea cuvintelor, sa slujeasca prin vietuirea cea buna; si, in loc de a invata prin sunetele gurii lui, sa invete prin faptele lui. Si abia atunci cand isi va vedea sufletul sau sanatos, sa caute sa-i foloseasca pe altii si sa-i tamaduiasca prin sanatatea lui. Caci, atunci cand se va afla departe de oameni, va putea sa-i ajute mai bine prin lucrarea sa cea buna, sporind in ravna faptelor bune, decat ii poate ajuta prin cuvinte, fiind el insusi bolnav si avand nevoie mai mult ca ei de doctorie. "Ca de va calauzi orb pe orb, amandoi vor cadea in groapa" [Mt 15,14]".

Sfantul Macarie Egipteanul avertizeaza in chip asemanator impotriva cuvintelor ce urmaresc sa-i zideasca pe altii si care nu sunt intemeiate de experienta duhovniceasca suficienta, semnaland amagirea si riscul mandriei pe care le pot aduce acestea''. Celor care pretind sa urmeze exemplul apostolilor, el le aduce aminte ceea ce spune Sfantul Pavel: "Cuvantul meu si pro-povaduirea mea nu stau in cuvinte convingatoare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea duhului si a puterii" (1 Co 2, 4).

Celor ce pretind ca fac aceasta din iubire, Sfantul Macarie le aduce aminte ca adevarata iubire iese dintr-o inima curata (cf. 1 Tim 1, 5). Fiindca "una e iubirea naturala a sufletului, alta cea care vine de la Duhul Sfant". Cea dintai poate fi o sursa de amagire; cea de-a doua izvoraste din curatirea de patimi (care e direct proportionala cu faptuirea poruncilor), si ea ne da acces la cunoasterea autentica al lui Dumnezeu si a realitatilor duhovnicesti.

Cu privire la ce anume trebuie sa fie temeiul unei invataturi care are in vedere zidirea aproapelui, Sfantul Simeon Noul Teolog scrie in aceeasi perspectiva: "Domnul nu fericeste pe cei ce invata numai, ci pe cei ce s-au invrednicit mai intai prin lucrarea poruncilor sa vada si privesc in ei insisi lumina Duhului si lumineaza si scanteiaza. Caci datorita ei cunosc prin vederea adevarata, prin cunoasterea si lucrarea ei, cele despre care vorbesc si asa ii invata pe altii. E de trebuinta, asadar, ca cei ce vor sa-i invete pe altii sa fie ridicati mai intai ei insisi, s-a spus, ca nu cumva, vorbind despre cele ce nu le cunosc, sa piarda in ratacire pe cei ce se incred in ei".

E cunoscut faimosul sfat al Sfantului Serafim din Sarov: "Dobandeste partea launtrica si mii de oameni in jurul tau isi vor gasi mantuirea". Or pacea launtrica, potrivit traditiei ascetice, e in primul rand nepatimirea, starea duhovniceasca ce decurge din biruinta asupra patimilor si care deschide accesul la adevarata iubire si la adevarata cunoastere a lui Dumnezeu.

Sfantul Isaac remarca faptul ca, inainte de a fi chemati sa devina pastori ai Bisericii si sa vina in ajutorul multor oameni traitori in lume, Sfantul Vasile al Cezareei si Sfantul Grigorie al Nyssei au trait mai intai in singuratatea pustiei faptuind poruncile, pana ce sufletul lor s-a curatit si s-a invrednicit de vederea Duhului. Sfantul Serafim din Sarov el insusi a trait mai mult de treizeci de ani in singuratate, inainte de a accepta sa primeasca, sa sfatuiasca si sa conduca pe calea mantuirii pe cei ce veneau la el. Si multi alti sfinti au facut la fel.

3. Impacarea acestor doua exigente prin rugaciune

Trebuie sa remarcam insa, pe de o parte, ca rezervele facute anterior se adreseaza in primul rand monahilor pe care o activitate in lume i-ar abate de la isihie, care e starea potrivita conditiei lor, dar si ca ele vor mai cu seama sa evite pentru toti, monahi sau crestini traitori in lume, riscurile duhovnicesti legate de o vointa de a invata legata de patimi (indeosebi de slava desarta si mandrie) si care ar face mai mult rau decat bine atat celui ce invata, cat si celor pe care ii invata sau sfatuieste.

Pe de alta parte, putem observa ca ar fi tot un risc tinand de mandrie a crede ca suntem in masura, pentru ca am atins o anume treapta de desavarsire duhovniceasca, sa contribuim noi insine la mantuirea altora.

Abaterile atat la dreapta, cat si la stanga pot fi evitate, si contradictia ce exista, in aparenta, intre chemarea sfintilor de a lucra in vederea mantuirii altor oameni si a avertismentele lor impotriva demersurilor voluntariste, ce urmaresc aceasta mantuire, poate fi rezolvata printr-o lucrare duhovniceasca fundamentala aflata la indemana tuturor si pe masura fiecaruia: rugaciunea pentru sine si rugaciunea pentru aproapele.

Hristos invatandu-ne rugaciunea "Tatal nostru", la plural, ne-a invatat sa ne rugam pentru altii ca si pentru noi insine si sa nu despartim ceea ce cerem pentru noi de ceea ce cerem pentru ei. Sfantul Apostol Iacob ne indeamna: "Sa ne rugam unii pentru altii, ca sa ne tamaduim" (Iac 5, 16), tamaduire insemnand aici nu numai vindecarea trupeasca, dar si vindecarea duhovniceasca, expresie prin care Parintii desemneaza si mantuirea.

Prin rugaciune monahul poate lucra pentru mantuirea aproapelui ramanand in acelasi timp in singuratate si pastrandu-si isihia. Prin rugaciune orice crestin poate lucra pentru mantuirea aproapelui fara riscul de a se amagi si rataci, fiindca se preda cu totul voii lui Dumnezeu, Care stie ce este potrivit aproapelui. Astfel Sfantul Ioan din Gaza recomanda: "Sa recurgem la rugaciunea din inima pentru fratii nostri si [Dumnezeu] va face pentru ei ce va vrea El, Care s-a jurat El insusi sa vrea "ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" [1 Tim 2, 4]".

Recurgand la rugaciune, crestinul isi recunoaste neputinta in a-i mantui pe altii si marturiseste pe Dumnezeu drept singurului Mantuitor; in aceasta masura si in acest punct fundamental el evita mandria si da dovada de smerenie. Prin rugaciune orice crestin dobandeste in acelasi timp curatirea de patimile sale si se dezvolta in el o autentica iubire fata de aproapele ce merge mana in mana cu dragostea de Dumnezeu. Prin rugaciune se dezvolta de asemenea pocainta prin care crestinul nu se mai erijeaza in judecator al fratelui sau, ci isi vedere greselile proprii si se simte solidar cu aproapele pana acolo incat sufera pentru starea Si situatia lui, ceea ce intareste si mai mult rugaciunea sa pentru el. Astfel, Parintii recomanda rugaciunea drept o cale privilegiata de lucrare in vederea mantuirii tuturor. Dumnezeu fiind atent la orice rugaciune chiar venind din partea unui pacatos, nu e nevoie ca aceasta sa fie desavarsita, nici ca cel care o rosteste sa fie fara de pacat ca ea sa fie auzita, si a nu avea incredere in rugaciune ar insemna a nu avea incredere in Dumnezeu insusi. Mai mult, rugandu-ne pentru altii, lucram nu numai pentru mantuirea altuia, dar si pentru propria noastra mantuire, cu conditia de a ne ruga fara mandrie si cu un sentiment de pocainta. Astfel scrie Sfantul Ioan Scararul: "Nu refuza cand ti se cere sa te rogi pentru un suflet, chiar daca n-ai dobandit rugaciunea [curata]. Caci credinta celui ce o cere pe aceasta a mantuit de multe ori pe cel ce se roaga cu zdrobire de inima". Dumnezeu asculta si mantuieste cu atat mai bucuros pe cel ce se roaga pentru aproapele sau cu cat lucrand in acest fel, chiar daca este pacatos, da marturie de iubire. Un Parinte spune astfel ca "cine se roaga pentru un frate aflat in suferinta, inainte de a folosi pe acesta, se foloseste el insusi din pricina iubirii [pe care o arata]".

Jean-Claude Larchet

Articol preluat din cartea "Dumnezeu este iubire", Editura Sophia

Cumpara cartea "Dumnezeu este iubire"



25 Noiembrie 2014

Vizualizari: 13971

Voteaza:

5.00 / 5 din 3 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE