
In Slujba Inmormantarii moartea trupeasca e considerata o mutare, o schimbare de locuinta de la cele trecatoare la cele vesnicie. Viata vesnica este o certitudine, iar existenta pamanteasca este definita ca "viata cea trecatoare care este umbra fara fiinta, vis de inselaciune care se arata ca o naluca, chin al vietii pe Pamant".
In pericopa evanghelica de la aceasta slujba se spune: "si vor iesi cei ce au facut cele rele, spre invierea osandirii". Asa incat invierea nu este optionala. Acest lucru reiese si din Epistola catre Tesaloniceni a Sfantului Apostol Pavel: "Fratilor, despre cei care au adormit, nu voim sa fiti in nestiinta, ca sa va intristati ca ceilalti care nu au nadejde.
Moartea a fost o consecinta a pacatului protoparintilor, care nu au respectat porunca data de Cel Care i-a creat: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam porunca si a zis: Din toti pomii din rai poti sa mananci, Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!“. Dumnezeu l-a creat pe om nu pentru a muri, ci pentru a trai vesnic. De aceea, potrivit invataturii crestine, Dumnezeu nu a creat moartea, ea a aparut in lume dupa caderea primilor oameni in pacatul neascultarii. Cu toate acestea, moartea nu este o trecere in nefiinta, ea este o „poarta“ spre viata vesnica.
Omul, dupa invatatura crestina, isi continua, prin sufletul sau, existenta in vesnicie, dupa legi pe care partial Dumnezeu ni le-a descoperit prin Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Potrivit acestora, sensul vietii de dincolo este determinat de modul in care omul a trait pe pamant, tinand cont de doua elemente: credinta si faptele bune. Acestea doua sunt evaluate la Judecata particulara, care are loc la scurt timp dupa deces (patruzeci de zile), si la Judecata universala.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.