Reflectii privind inmormantarea sinucigasilor

Reflectii privind inmormantarea sinucigasilor Mareste imaginea.

Abordarea problematicii sinuciderii poate avea o serie întreagă de interpretări de ordin etimologic, istoriografie, sociologic, religios, psihologic şi cultural. Dintre acestea, ne vom axa pe cele care ţin de domeniul religios, adică cel al învăţăturii de credinţă ortodoxă. Acţiunile suicidare au existat în toate perioadele istorice, însă atitudinile faţă de problematica sinuciderii sunt diferite de la o perioadă istorică la alta, de la o comunitate la alta, de la o cultură şi spiritualitate la alta452.

In Vechiul Testament sunt câteva evocări ale unor acte suicidare, însă comentariile specialiştilor sunt extrem de rezervate în legătură cu ele, ca şi cum ar intenţiona să evite o judecată pripită. Pe de o parte, avem exemplul regelui Saul care şi-a luat sabia şi s-a aruncat în ea (cf. I Regi 31, 4), iar pe de altă parte, avem exemplul lui Iuda care, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat (cf. Matei 27, 5). In ambele cazuri, observăm o reducere la tăcere care nu exclude înfiorarea, respectând într-atât taina acelui suflet, încât a permis tradiţiei ce a urmat să aprindă chiar o fărâmă de lumină. In acest sens, Sfânta Ecaterina din Genova (secolul al XV-lea) susţinea faptul că a avut viziunea unui Hristos Care îi spunea, zâmbind: „Dacă ai şti ce am făcut Eu pentru Iuda!../'453. Există şi un alt tip de sinucidere şi avem un exemplu menţionat în Vechiul Testament când, în timpul războiului de eliberare al Macabeilor împotriva dominaţiei asupritoare siro-elenistice, un evreu din Ierusalim pe nume Razis, ca să nu-i lase pe cotropitori să fie satisfăcuţi de prinderea lui, s-a înjunghiat singur, vrând mai bine să moară într-un mod onorabil decât să se supună păgânilor (II Macabei 14, 37-46)454.

In Noul Testament, problematica sinuciderii nu este tratată în mod direct, însă unele texte sunt interpretate ca făcând referire la moartea voluntară. Această situaţie va provoca o anumită ambiguitate în raport cu moartea în perioada primară a creştinismului, constatându-se, pe de-o parte o atitudine destul de agresivă faţă de viaţa pământească în care întâlnirea cu divinitatea nu era posibilă, iar pe de altă parte, un îndemn către acceptarea vieţii şi a morţii (primită) cu seninătate hristică şi evitarea căderii în păcatul apelării la moarte prin deznădejde (moartea lui Iuda fiind una exploatată destul de mult din punct de vedere clerical pentru a oferi puterea exemplului). Menţionăm faptul că, până la Sinodul II Ecumenic (Constantinopol, 381), sinuciderea a fost în general condamnată, însă după anul 381 a fost interzisă orice rostire sau formulă liturgică pentru cei care şi-au luat viaţa455.

O abordare virulentă privind poziţia Bisericii a fost elaborată de către Fericitul Augustin care, în lucrarea Despre cetatea lui Dumnezeu, plecând de la textul poruncii a cincea şi sub influenţa filosofiei platonice, s-a declarat ferm şi tranşant împotriva morţii voluntare, indiferent de motivele care ar fi stat la baza acesteia, pedeapsa fiind aceea a pierderii posibilităţii de a dobândi o viaţă mai bună după moarte. Combătând erezia donatistă, Fericitul Augustin şi-a alcătuit polemica sa împotriva luării propriei vieţi în contextul unei denunţări a pseudo-martiriului sau a martiriului voluntar promovat de erezia donatistă, demonstrând faptul că suicidul constituie un atentat împotriva drepturilor lui Dumnezeu456. Referitor la această situaţie, Augustin se pronunţă categoric: „Nimeni nu trebuie să se sinucidă pentru păcatele străine, pentru ca nu cumva să se încarce cu unul personal mult mai grav, el pe care păcatele străine nu-l atingeau. Nimeni nu are dreptul să-şi ridice viaţa pentru păcatele sale trecute pentru care mai cu seamă această viaţă este atât de necesară, pentru a fi iertate prin pocăinţă. Nimeni nu trebuie să-şi ridice viaţa din dorinţa unei vieţi mai bune pe care o speră după moarte, deoarece cei vinovaţi de sinucidere, prin dispariţia lor prin moarte, nu vor primi o viaţă nouă"457.

Din textul integral (capitolul 26, intitulat: Despre acele fapte care nu sunt permise a fi săvârşite, pentru care temeiuri trebuie să credem că au fost făcute, când se ştie că au fost săvârşite de sfinţi) consemnat de către Fericitul Augustin, rezultă faptul că nevinovăţia trebuie să fie în inimă şi nu în trup. Acesta răspunde în esenţă că fecioria nu este o stare fizică, ci cm fapt moral. Ea poate fi pierdută moral fără a fi pierdută fizic, dar mai ales când o femeie o pierde fizic fără să fi consimţit în vreun fel prin propria voinţă, asemenea femeilor abuzate sexual de către barbari la cucerirea Romei, moral nu au pierdut-o, rămânând nevinovate, nefiind dezonorate şi neavând niciun motiv să se sinucidă458.

Urmărind în continuare atitudinea Bisericii faţă de suicid, observăm şi o altă perspectivă abordată şi discutată ca formă suicidară, considerată eroism moral în spiritualitatea creştinismului primar. Amintim exemplul mai multor femei care trăiau o viaţă dedicată sfinţeniei, însă pentru a nu fi necinstite s-au aruncat în mare de pe creasta muntelui pentru a-şi păstra curăţia trupească. Părerile care au luat în discuţie acest caz sunt împărţite, iar atitudinea unor Sfinţi Părinţi ai Bisericii, dar şi a unor teologi este oarecum diferită. Pe de o parte, observăm cum istoricul Eusebiu de Cezareea, Fericitul Ieronim, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Ambrozie al Milanului erau de acord cu sinuciderea care preîntâmpină necinstea, iar pe de altă parte îi vedem pe Lactanţiu şi pe Fericitul Augustin care nu acceptau suicidul sub nido formă459. Mitropolitul Nicolae Mladin este, mai degrabă, de acord cu viziunea Fericitului Augustin şi a lui Lactanţiu, susţinând faptul că din punct de vedere strict moral, n-ar putea fi puse în rândul martirilor, deoarece femeia, pentru a-şi păstra curăţia, nu trebuie să-şi ia viaţa, ci curăţia se poate păstra chiar şi necinstită, deoarece curăţia sufletească este cea care contează în faţa lui Dumnezeu460.

Atitudinea faţă de sinucidere se înăspreşte în perioada secolelor V-IX, astfel încât problemele păcatului care cerea absolvire prin întreruperea vieţii se consideră că pot fi rezolvate prin mărturisirea acestuia prin spovedanie. Evul Mediu clasic va aborda aceeaşi poziţie teologică intransigentă în raport cu sinuciderea. In viziunea spiritualităţii creştine, dăruirea vieţii trebuia să însemne doar renunţarea la patimile trupeşti, iar a dori moartea, doar o renunţare la viaţa în lume. In această perioadă istorică, cel care dezvoltă ideea morţii voluntare în spaţiul apusean este Toma de Aquino, care crede că suicidul este un atentat împotriva tendinţei naturale şi împotriva carităţii, deoarece contrazice tendinţa naturală de a trăi şi de a ne iubi pe noi înşine, fiind un atentat împotriva societăţii din care facem parte şi în cadrul căreia avem un rol de îndeplinit şi,
totodată, un afront adus lui Dumnezeu Care este proprietarul vieţii461.

Problema înmormântării sinucigaşilor s-a discutat în decursul vremii, iar Biserica Ortodoxă are un punct de vedere foarte bine precizat. Dacă în privinţa incinerării Biserica nu are un canon care să interzică acest lucru, pentru sinucigaşi există un canon devenit normativ, şi anume Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei462, care interzice oficierea slujbei înmormântării şi a oricărui serviciu religios funebru: „Dacă cineva, fără a mai avea discernământ, s-ar vătăma sau s-ar arunca de la înălţime, să se facă pentru el aducerea Sfintelor Daruri, sau nu?", iar acesta îi răspunde: „Clericul trebuie să stabilească dacă a comis acest lucru şi dacă era într-adevăr nebun. Căci, adeseori, cei care-l însoţesc pe cel ce a pătimit, dorind să primească aducerea Jertfei şi a rugăciunii pentru el, mint şi spun că a fost fără discernământ. Dar uneori s-a comis acest lucru din comportamentul jignitor al oamenilor sau probabil altcumva, din dispreţuire, şi pentru acesta nu trebuie să se facă aducerea Jertfei, fiindcă este un sinucigaş. De aceea, clericul trebuie să cerceteze întru totul cu acrivie, ca să nu cadă sub acuzare"463. Sfântul Timotei al Alexandriei, prin răspunsul dat la întrebarea celui de-al 14 Canon, spune că dacă nu se poate dovedi, dar ca victima sinuciderii era cu adevărat ieşită din minţi când şi-a luat viaţa, nicio jertfă nu trebuie făcută pentru ea. Acest text presupune ferm faptul că exista o practică şi o atitudine ce se opunea clar săvârşirii slujbei de înmormântare sau de pomenire în cazurile de sinucidere raţională464.

Este important să menţionăm faptul că răspunsul lui Timotei are ca scop proteiarea clericului, care ar putea fi pus să celebreze un ritual de înmormântare sau pomenire la cererea şi insistenţele rudelor celui decedat, respectivii susţinând faptul că era cu probleme psihice. Tâlcuirea sau interpretarea pe care o găsim în Pidalion cu referire la întrebarea acestui Canon, spune: „Se poate săvârşi Sfânta Liturghie şi slujbe de pomenire pentru un om care s-a sinucis aruncându-se de la înălţime, sau care s-a înecat intenţionat, sau care s-a spânzurat, sau care s-a sinucis prin orice alt mijloc când acesta nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, ori din îndrăcire, ori din boală? Răspunsul este următorul, şi anume că orice cleric care este chemat spre a pomeni pe un sinucigaş, trebuie să se documenteze atent, dacă a fost în mod real lipsit de minte cel care şi-a luat viaţa, deoarece rudele de cele mai multe ori tăgăduiesc adevărul, tocmai pentru ca cel care şi-a luat viaţa să beneficieze de rugăciunile Bisericii. Unii se omoară pentru vreo pagubă şi supărare provocată de cei din jur, alţii pentru împuţinare de suflet şi de mare nenorocire sau din altă pricină, având mintea întreagă, pentru care nu se cuvine a se celebra Liturghie şi pomenire, fiindcă s-au făcut propriii lor ucigaşi"465.

In acelaşi Pidalion, într-o notă de subsol se specifică faptul că legile civile descurajau suicidul, iar oamenii care se sinucideau sau care încercau, fără să finalizeze acest gest necugetat, erau consideraţi ca fiind criminali, confiscându-li-se proprietăţile de către stat. Acest Canon al Sfântului Timotei a fost anticipat, de fapt, de prezbiterul unei anumite mănăstiri a Sfântului Pahomie care a poruncit să nu se săvârşească slujbe de pomenire pentru două maici care s-au sinucis466.

Observăm că acest Canon cere clericului să cerceteze cu atenţie fiecare caz în parte „spre a nu cădea sub acuzare", însă în realitate s-a generalizat atitudinea de a considera orice act sinucigaş ca fiind vinovat, şi astfel; refuzându-li-se slujba de înmormântare, cei în cauză erau lăsaţi să treacă singuri în hotarele veşniciei, nefiind încredinţaţi milostivirii lui Dumnezeu. Din secolul al IV-lea, poziţia Bisericii faţă de suicid devine fermă, atât sub aspect liturgic, cât şi moral, astfel încât toţi Părinţii Bisericii pun respectivul păcat la stâlpul infamiei467.

Plecând de la acest canon, vechile pravile au interzis să se săvârşească slujba înmormântării şi cele de pojnenire pentru sinucigaşi. Pravila de la Govora merge mai departe şi prescrie aceeaşi interdicţie şi celor care au fost ucişi fiind prinşi în timpul furtului sau când săvârşeau păcatul preacurviei. In cazul în care cineva s-a sinucis, preotul merge numai la groapă, care de obicei se sapă într-o margine a cimitirului, săvârşindu-se doar un trisaghion. Sfântul Sinod468, având la bază un fundament canonic, nu a mai luat o altă decizie privitoare la această hotărâre. In ceea ce priveşte aplicarea ei, trebuie să observăm că suni două feluri de situaţii pe care preotul trebuie să le cunoască: dacă sinuciderea a fost cu bună ştiinţă sau cu mintea întreagă şi sinuciderea alienaţilor mintali, despre care şi canonul menţionat face referire şi distincţie. De altfel, şi manualele de Liturgică fac această diferenţiere469, pe când Molitfelnicele şi Aghiasmata-rele nu amintesc de niciuna dintre ele şi nici despre vreo interdicţie pentru săvârşirea înmormântării sinucigaşilor470. Menţionăm faptul că ultima ediţie a Molitfelnicului (2019), aminteşte pentru prima dată o serie de îndrumări privind înmormântarea sinucigaşilor. Potrivit Hotărârii nr. 9973/2015 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la înmormântarea celor care s-au sinucis se va ţine cont de următoarele:

„In privinţa sinucigaşilor dovediţi medical ca demenţi (ieşiţi din minţi) se va oficia Slujba înmormântării după ritual redus, respectiv: Binecuvântarea mică, rugăciunile începătoare, Aliluia şi troparul: „Cel ce prin adâncul înţelepciunii...", ectenia întreită pentru morţi cu rugăciunea „Dumnezeul duhurilor...", rugăciunile de iertare, otpustul şi Veşnica pomenire. Nu se vor rosti cuvântări despre viaţa decedatului, ci preotul poate rosti un scurt cuvânt pastoral de consolare a celor îndoliaţi. Trupul decedatului nu va fi depus în biserică şi nu se vor trage clopotele.

In cazul sinucigaşilor care nu au fost dovediţi medical ca demenţi (ieşiţi din minţi), nu se oficiază obişnuita Slujbă de înmormântare, dar, cu binecuvântarea Chiriarhului, preotul va săvârşi rânduiala următoare: Binecuvântarea mică, rugăciunile începătoare, troparele de umilinţă, Psalmul 50, Evanghelia din rânduiala înmormântării mirenilor, rugăciunea de consolare a celor îndoliaţi şi Otpustul mic. Trupul decedatului nu va fi depus în biserică şi nu se vor trage clopotele. Nu se vor ţine cuvântări despre viaţa decedatului, ci preotul poate rosti un scurt cuvânt pastoral de consolare a celor îndoliaţi. După înmormântare, pot fi săvârşite, la casa decedatului, Sfinţirea apei şi Binecu vântarea casei"471

Nicolae Necula susţine că, dacă se constată faptul că sinuciderea a avut loc ca urmare a tulburărilor psihice, în respectivele situaţii clericul poate săvârşi slujba înmormântării după rânduială, dar cu mai multă sobrietate şi decenţă, fiind un fel de pogorământ. Când argumentele pledează pentru o sinucideri* cu bună ştiinţă şi cu mintea întreagă, preotul poate şi trebuie să refuze săvârşirea înmormântării472.

Din perspectiva lui Ion Bria, Biserica poate înţelege sinuciderea în cazul unor oameni cu probleme psihice, dar ea nu încurajează, nu justifică şi nu aprobă acest gest repugnant. Aceasta încurajează reflecţia pacienţilor asupra morţii şi pregătirea lor pentru moarte. Biserica se roagă mereu pentru ca vremea ce a mai rămas de trăit să fie petrecută în pace şi pocăinţă, iar seara pocăinţei celui ce iese din viaţă poate fi dimineaţa pocăinţei pentru cei ce rămân473.

Cu toate acestea, observăm faptul că în Biserica Ortodoxă există pogorământul sau iconomia, iar acest lucru se observă şi în cazul sinucigaşilor. Chiar dacă slujba înmormântării nu se face decât în anumite cazuri excepţionale pe care le-am menţionat anterior, totuşi, la Vecernia mare care uimează după Liturghia Cincizecimii sunt inserate trei rugăciuni ale Sfântului Vasile cel Mare, iar ultima dintre cele trei se roagă pentru toţi morţii de la crearea lumii şi până astăzi. O dată pe an, Biserica se roagă chiar şi pentru sinucigaşi... Dragostea şi iconomia Bisericii nu are graniţe, astfel încât ea pune soarta răzvrătiţilor în mâinile Tatălui, iar aceste mâini sunt Fiul şi Sfântul Duh474. In acelaşi sens, Vasile Gordon precizează faptul că respectarea canoanelor esre indiscutabilă, însă, totuşi, în cazul sinucigaşilor, atunci când nu se cunosc in totalitate împrejurările şi contextul nefericitului act suicidai, ar fi bine să se acorde o minimă asistenţă religioasă şi inclusiv câteva cuvinte de mângâiere pentru cei din familia respectivă475.

Deşi canoanele Bisericii interziceau acceptarea sinucigaşilor şi a pruncilor morţi nebotezaţi în spaţiul sacru al cimitirului, treptat, sub influenţa comunităţii, preoţii au recurs ia forme mai nuanţate în tratarea acestor categorii. Cercetătorul Corina Bejinariu afirmă că acolo unde s-a putut recupera prezenţa marginalilor, nefiind amestecată în şirul defuncţilor ce au sfârşit creştineşte, a constatat o enciavizare a aşezării mormintelor acestora. De exemplu, în anumite localităţi din zona Sălajului (localitatea Sâg), ei sunt depuşi chiar lângă gard, cu semne funerare orientate invers faţă de celelalte şi cu o marcare minimă a mormintelor. Este interesant faptul că aceştia sunt depuşi, totuşi, în zona de intrare, ceea ce creează impresia unei amplasări cu valoare pedagogică, în sensul că respectivul exemplu negativ este rememorat de fiecare dată când oamenii trec prin cimitir. Din cercetările realizate de Coriria Bejinariu (discuţii purtate cu ţăranii sau preoţii din satele investigate) rezultă faptul că tratamentul marginalilor este o problemă ce diferă de la un sat la altul, în funcţie de cât de riguros este preotul comunităţii respective sau cât de intransigenţi sunt locuitorii satului respectiv.

Aşadar, în multe comunităţi, sinucigaşii sunt acceptaţi în cimitir fără a fi neapărat marginaiizaţi, singurul semn distinctiv fiind săvârşirea unei slujbe „pe scurt' . Ingăduinţa faţă de imperativele religioase este o chestiune demonstrabilă prin topografia cimitirului în forme diferite şi ţin în mare parte de presiunea comunităţii în acceptarea unor elemente non-restrictive ce valorizează prin excelenţă apartenenţa ia grup476.

In concluzie, problema delimitării celor care s-au sinucis cu bună ştiinţă de cei care nu erau în toate minţile nu a fost dezbătută de către Sfântul Sinod, ceea ce denotă că nu există o hotărâre expresă privitoare la aceste două situaţii, şi dacă în cazul al doilea este îngăduită înmormântarea sinucigaşilor, pentru a nu greşi, calea cea mai bună de urmat este aceea de a cere sfatul şi binecuvântarea ierarhului din respectiva Eparhie* 477.

Răzvan Brudiu

Fragment din cartea "Cu moartea pe moarte calcand. Dimensiunea liturgic-misiologica a slujbei inmormantarii", Editura Felicitas

Cumpara cartea "Cu moartea pe moarte calcand. Dimensiunea liturgic-misiologica a slujbei inmormantarii"

Note:

452 Cristina DOGOT, „Doctrina legionară şi problematica sinuciderii", în Mihaela GRANCEA, Ana DUMITRAN (ed.), Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XV1-XX, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006, p. 436-438.
453 Gianfranco RAVASI, întrebări privitoare la credinţă. 150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred, trad. Anamaria Gebăilă şi Bogdan Chioreanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, p. 173-174.
454 Ibidem, p. 174.
455 Cristina DOGOT, „Doctrina legionară şi problematica sinuciderii"..., p. 439-440.
456 Georges MINOIS, Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în faţa morţii voluntare, trad. Mircea Ionescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 32.
457 Fericitul AUGUSTIN, Despre Cetatea lui Dumnezeu, voi. I, trad. Paul Găleşanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 102-103.
458 Paul-Ludwig LANDSBERG, Eseu despre experienţa morţii urmat de problema morală a sinuciderii, trad. Marina Vazaca, Bucureşti, Editura Humanitas,
1992, p. 104-105.
459 Sorin COSMA, „Suicidul şi atitudinea Bisericii faţă de el", în Revista Teologică, Sibiu, Editura Andreiana, 3/2010, p. 18.
460 Nicolae MLADIN, Poruncă şi Libertate. Prelegeri de morală ortodoxă, Cluj- Napoca, Editura Renaşterea, 2013, p. 243.
461 Georges MINOIS, Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în faţa morţii voluntare..., p. 39.
462 In acest sens avem şi părerea lui Ioan Floca: „Este interzisă înmormântarea după ritualul bisericesc a necreştinilor, a ereticilor, a schismaticilor, a celor aflaţi sub excomunicare sau sub anatemă, a celor care refuză primirea Sfintelor Taine şi se opun înmormântării, precum şi a sinucigaşilor". Vezi Ioan FLOCA, Drept Canonic Ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, voi. II, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990, p. 131.
463 *** Canoanele Bisericii Ortodoxe, Canoanele Sinoadelor locale..., p. 166. De asemenea, la Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, avem concordanţă cu alte trei Canoane, şi anume cu Canonul 22 Apostolic care spune că „cel care s-a mutilat pe sine însuşi să nu fie făcut cleric, căci este sinucigaş şi duşman al creaţiei lui Dumnezeu"; cu Canonul 23 Apostolic: Dacă cineva, fiind cleric, s-a mutilat, să fie caterisit, căci este ucigaş al propriei sale persoane, dar şi cu Canonul 24 Apostolic care menţionează faptul că laicul care s-a mutilat să fie excomunicat (traducerea literală a expresiei ccnnov aKpnanqpuxaac este cel ce s-a mutilat pe el însuşi. Termenul caviov exprimă faptul că mutilarea este voită, premeditată şi făcută chiar de persoana respectivă. Verbul aKpncovqpiaCco poate fi tradus prin a-şi tăia extremităţile, a amputa, a mutila). Vezi în *** Canoanele Bisericii Ortodoxe, Canoanele Sinoadelor locale..., p. 112-113.
464 John BRECK, Darul sacru al vieţii, trad. Irineu Pop Bistriţeanul, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2001, p. 337.
465NICODEMUS THE HAGIORITE, AGAPIUS THE MONK, The Rudder (Pedalion) ofthe Metaphorical Ship of the One Holy Catholic and Apostolic Church of the Orthodox Christians, or AII the Sacred and Divine Canons, Denver Cum- mirtgs (Translator), Chicago: The Orthodox Christian Educaţional Society, 1957, p. 898. A se vedea şi versiunea în limba română, însă nota explicativă de la întrebarea 14 nu este prezentă în traducerea versiunii româneşti: NEOFIT, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion. Cârma Bisericii Ortodoxe, s-l.. Editura Credinţa strămoşească, 2004, p. 685.
466lbidem.
467Sorin COSMA, „Suicidul şi atitudinea Bisericii faţă de el"..., p. 19-20
468 Hotărârea Sfântului Sinod nr. 506, din 1949, temei nr. 7923/1949 privind înmormântarea sinucigaşilor, prevede că pentru sinucigaşii „ieşiţi din minţi" să se facă slujba după ritual redus: „a. Slujba înmormântării sinucigaşilor să fie făcută numai de către un singur preot şi nu în locaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitra- hilul, săvârşind slujbă după ritual redus; şi b. Să nu se tragă clopotele şi să nu se ţină cuvântări". Această hotărâre apare publicată în revista Biserica Ortodoxă Română, 7-10/1949, p. 177-178. Un ritual redus, intitulat „Rân- duiala slujbei de înmormântare a sinucigaşilor", a fost alcătuit de către Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, şi aprobat de Sinodul Mitropolitan, ulterior, fiind trimis protopopiatelor cu temeiul M.M.B. 3200/24.07.1992, pentru a fi comunicat parohiilor şi prelucrat în şedinţele cercurilor pastorale protopopeşti.
469 In acest sens prezentăm părerea liturgiştilor Vasile Mitrofanovici şi Teodor Tarnavschi, care fac câteva precizări în legătură cu slujba înmormântării pentru cei care se sinucid: trebuie să facem diferenţă între cei care s-au sinucis fiind cu mintea întreagă şi cu conştiinţă sau cei care au avut probleme sau tulburări psihice. De obicei, când are loc un astfel de caz nefericit, se formează o comisie de cercetare la care ar fi bine să participe şi preotul paroh. Dacă se constată faptul că sinuciderea a avut loc ca urmare a unei tulburări psihice - ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori, atunci se înmormântează cel sinucis după rânduiala prescrisă, numai că în tăcere şi fără pompă mare. Dacă preotul paroh are siguranţa şi argumente clare că sinuciderea s-a comis de către cel în cauză, fiind cu mintea întreagă, atunci poate refuza să i se facă slujba înmormântării, dar după ce preotul se consultă cu duhovnicul sau episcopul locului. Vasile Mi- TROFANOVICI, Teodor TARNAVSCHI, Nectarie Nicolae COTLARCIUC, Liturgica Bisericei Ortodoxe. Cursuri Universitare..., p. 906-907.
470 Nicolae D. NECULA, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică..., p. 270.
471 *** Molitfelnic, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2019, p. 279-280.
472 Nicolae D. NECULA, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică..., p. 271-272.
473 Ion BRIA, Spre plinirea Evangheliei..., p. 94.
474 Paul EVDOKIMOV, Iubirea nebună a lui Dumnezeu..., p. 116.
475 Vasile GORDON, „importanţa necrologului în pastoraţie"..., p. 115.
476 Corina BEJINARIU, „Dinamica spaţiilor şi însemnelor funerare - de la imperativele religioase la toleranţa apartenenţei comunitare", în Alternative antropologice şi etnologice în cercetarea culturilor, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2007, p. 91.
477Nicolae D. NECULA, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică..., p. 272.

 

Pe aceeaşi temă

30 Martie 2021

Vizualizari: 735

Voteaza:

Reflectii privind inmormantarea sinucigasilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE