Ajungem acum la cel de-al treilea aspect al tradiţiei noastre liturgice, iar aici nu pot decât să abordez o singură problemă. Adevărata problemă pe care o întâmpinăm astăzi, şi evidenţiez urgenţa sa, constă în reconcilierea celor două straturi pe care înadins le-am opus unul altuia atât de vehement: stratul Sâmbetei Mari şi cel al tânguirii şi al fricii. Sper că am demonstrat că există aceste două teme şi reacţii diferite cu privire la moarte, două moduri diferite de a o gestiona într-o singură slujbă. Datorită credinţei Bisericii, şi nu pentru a justifica orice cuvânt care a ajuns la noi din Bizanţ, Rusia sau Grecia, încercăm noi acum să înţelegem cum ambele straturi formează părţi integrante ale liturghiei înmormântării.
In foarte multe privinţe, „tânguirea, frica şi întristarea" reprezintă primul strat, deşi nu în mod cronologic, iar Sâmbăta Mare, pe cel de-al doilea. Cum justific acest lucru? Primul strat, al tânguirii, nici nu are nevoie de liturghie; este, pur şi simplu, moartea însăşi! Dacă cineva ar fi fost pe moarte - soţul, soţia, copilul -, această tânguire ar fi constituit întotdeauna un răspuns ritualic în fiecare cultură, cu excepţia culturii noastre. In Rusia, de pildă, trupul celui răposat stătea trei zile pe masa din sufragerie, nu fiindcă nu exista o altă masă disponibilă, ci fiindcă era un act evident „liturgic". Este o replică faimoasă a unui poet rus din secolul al XVIII-lea, Drezhavin: „Acolo unde a fost cândva un banchet al mâncării, acum stă un coşciug."(Gabriel Derzhavin (1743-1816), Despre moartea prinţului Meshchersky, „Gde stol byl yastv, tam grob stoit") Care este tema comună aici?
Este, în primul rând, o expresie a întristării, a tragediei şi unicităţii ei. Este ceva foarte biblic. Dacă Hristos a plâns la mormântul lui Lazăr, cine suntem noi să nu plângem? Totuşi, este exact ceea ce cultura noastră modernă ne încurajează să nu facem. Aşa cum mi-a spus un bărbat la o înmormântare, când mi-am exprimat condoleanţele pentru moartea fratelui său: „O, aceste lucruri se întâmplă!" Sigur, ele au loc - dar este aceasta atitudinea cuiva care jeleşte? Şi blestemul veşnic are loc de asemenea, însă nu este nici o urmă de bucurie în asta!
Intr-adevăr, tânguirea şi frica sunt de aşteptat. Nu vorbim de frica de viermi, nici de frica de ceva misterios şi necunoscut. „Teama" pe care ar trebui să o avem este frica lui Dumnezeu (desigur, foarte adesea noi exploatăm acea temă a fricii, la fel de nefericit cum o face şi imnografia). Ieri, cineva m-a întrebat: „Cum faci faţă acelei frici?" I-am răspuns: „Nu ar trebui să o înăbuşim, ar trebui să o canalizăm, ar trebui să ne facem părtaşi ei." Totuşi, în zilele noastre, întreaga viaţă creştină a fost deposedată de frica lui Dumnezeu, din cauză că păcatele noastre - sau aşa suntem învăţaţi - sunt lovituri periculoase pentru sănătatea noastră: „Nu mânca prea mult pentru că îţi face rău la inimă", şi aşa mai departe. Din acel punct de vedere, tânguirea noastră semnalează o ruptură în aşteptările noastre vitale referitor la o normalitate care urmează să fie întreruptă în dimensiunile vieţii noastre pământeşti.
De exemplu, avem dimensiunea timpului. Da, ştiu că împărăţia lui Dumnezeu se apropie, sau cel puţin nădăjduiesc şi cred în aceasta. Intr-un fel, viaţa mea este în continuare dirijată de acea credinţă. Şi totuşi avem parte de acele zile minunat de fericite în această viaţă, care, dintr-odată, sau încetul cu încetul, se sfârşesc. Nu este trist mereu? Nu putem opri evenimentele vieţii, nici tot ceea ce dispare. Tonalitatea este evident creştină, deoarece această ruptură în timp şi spaţiu, imposibilitatea de a ne împotrivi legii de fier a îmbătrânirii, facultăţile noastre decăzând până la slăbiciune şi senilitate reprezintă realitatea acestei lumi. Şi, prin urmare, tânguirea, frica şi întristarea, pe toate acele planuri, îşi au rostul lor. Este plânsul nostru veşnic cu Hristos, Care a aflat de prietenul Său, pe care El l-a creat în „inefabila sa frumuseşte" şi despre care Marta spune: „Doamne, e mort de patru zile şi miroase!" Ascultăm acest „el miroase" în lumina primei descrieri a omului oferită de Dumnezeu: „Şi Dumnezeu a văzut că este foarte bun." Acum, acel „foarte bun" zace acolo în descompunere.
Aşadar, această tânguire este umană; chiar sentimentală, nu trebuie să fim stoici. Filosofia stoică, oricât de frumoasă şi admirabilă ar fi, nu este o filosofie creştină. Trebuie să fim răbdători, însă nu stoici. Intr-o căsătorie, de exemplu, a doi oameni care se iubesc, ei pot ţipa unul la celălalt din când în când si o astfel de căsătorie are o mai mare şansă de a supravieţui faţă de una dominată de politeţe, în care domneşte o ură mutuală crescândă şi nemanifestată.
Prin urmare, ne tânguim şi plângem când cineva moare, chiar dacă ştim că îl vom vedea din nou la înviere. Nu înăbuşiţi acea tânguire cu „nu e o mare problemă, astfel de lucruri se întâmplă" - aceasta este o abordare mult mai puţin creştină. Nu suntem doar homo sapiens, nu doar homo adorans, ci şi făpturi înlăcrimate. Capacitatea de a plânge, darul lacrimilor oferit nouă este ceva ce trebuie să includem şi în liturghie. Putem discuta tehnic, desigur, unde ar trebui să fie locul tânguirii, ce formă va lua, probabil că „viermii, gemetele şi suspinele" nu reprezintă decât un aspect al acelei tânguiri. Dar daţi-mi voie să vă zic foarte clar că această tânguire îşi are locul ei.
In ceea ce priveşte cel de-al doilea strat, pe care l-am abordat în cadrul acestor prelegeri ca fiind primul, al Sâmbetei Mari, acesta trebuie să fie restaurat. La fel cum Sâmbăta Mare trebuie să fie restaurată în fiecare parohie, cel de-al doilea strat al înmormântării, care are loc în biserică, trebuie să fie, totodată, restaurat. Repet, sunt probleme tehnice, probleme liturgice, dar cred că am pus un bun început aici.
Acum, în final, să ne ocupăm de cel de-al treilea aspect al acelei tradiţii religioase, pomenirile - în mod deosebit pomenirile „private". Poate părea uşor, dar ceea ce este necesar aici este să punem la un loc aceste două aspecte. Regulile şi reglementările privind aceste pomeniri particulare trebuie înţelese nu ca o restricţie (deoarece moartea este un aspect trist şi negativ din viaţa Bisericii), ci în lumina întregii vieţi bisericeşti ca pomenire, a Euharistiei ca pomenire. Dacă se înţelege acest aspect, atunci ceea ce numesc întoarcerea la „vechea" moarte, la moartea ca separare, va fi depăşită. Aş sugera că avem nevoie de o mai profundă înţelegere a Euharistiei în această perspectivă, deoarece Euharistia şi Pastile sunt cele două realităţi „centrate pe moarte" în Biserică.
ALEXANDER SCHMEMANN
Fragment din cartea "LITURGHIA ÎNMORMÂNTĂRII", Editura Sophia
Cumpara cartea "LITURGHIA ÎNMORMÂNTĂRII"
-
Inmormantarea episcopilor sezand pe scaun
Publicat in : Slujbe si randuieli -
Inmormantarea amana Nunta ?
Publicat in : Viata liturgica -
Inmormantarea, forma de pastrare a identitatii noastre crestine
Publicat in : Viata liturgica -
Inmormantarea Domnului
Publicat in : Patimile lui Hristos -
Inmormantarea IPS Bartolomeu Anania, o transfuzie de lumina
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.