Parintele Arsenie Papacioc "Un suspin poate fi o rugaciune!"
Asistam la o indepartare a laicatului de Biserica. Oamenii nu mai vin la slujbe, nu mai tin legatura cu preotul. Practic, desi unii se autodefinesc crestini, ei nu se comporta ca atare. Cum vedeti situatia acestei categorii, destul de numeroasa din pacate?
Pr. Arsenie Papacioc: Mai intai de toate, aceste constatari nu trebuie sa fie o preocupare in sine: "ca nu vine lumea la biserica". Cel mai bine este sa va ocupati de persoana dumneavoastra, tot asa cum fiecare trebuie sa se preocupe de persoana lui. Toti cei care sunt ispititi sa observe astfel lucrurile, sa se ocupe, mai intai, de ei insisi.
Intr-adevar, este un fenomen ca, acum, nu vine lumea la biserica. Sunt niste momente istorice, psihologice prin care trece acum societatea. Exista prea multe preocupari.
Dar eu sunt foarte sigur - si ma gandesc aici, mai ales, la romani, la crestinii nostri romani - ca, atunci cand aud "bataia clopotelor care cheama viii, plange mortii si imprastie viforile", atunci cand romanul aude clopotele batand, chiar daca nu este un traitor al legii, se inchina, totusi, instinctiv, pentru ca simte ca acest sunet este o chemare, o chemare sufleteasca. Acest moment de tresarire interioara este foarte important. Aceasta clipa ne intereseaza de fapt: clipa ce vadeste starea ascunsa a fiecaruia.
Mersul la biserica este si in functie de preocuparile oamenilor, care sunt, evident, specifice momentului istoric de astazi. Dar, orice clipa poate fi un timp de traire si orice suspin poate fi o rugaciune. Tocmai de aceea importanta este clipa de care vorbeam, cand omul are, in sinea lui, o tresarire. Trist este daca nu exista tocmai aceasta tresarire de moment. Asta este, pe de o parte, si consecinta a 40 de ani de ateism organizat; nu doar un simplu ateism publicat si difuzat, ci un ateism atent organizat.
Dar, cu sabia in mana, cu lanturi la maini si la picioare, am trecut si peste acesti 40 de ani. Acum, insa, traieste o generatie nascuta in ateism, o generatie a carei traire nu este limpezita. Asa ca problemele acestea la care faceati referire, pot fi explicate rational, dar nu este bine sa se faca atata caz, pentru ca aceste lucruri slabesc forta personala a fiecaruia, semanand confuzie. Din cauza greselilor multimii, ajunge fiecare om sa se scuze in sinea lui: "Ce numai eu fac? Vad ca toti fac!"
Deci, cel mai bine este ca noi sa ne rugam pentru rezolvarea acestor lucruri, sa ne rugam pentru oamenii acestia. Redactor: Prin urmare exista rele pe care esti dator sa le observi si sa le arati si celorlalti, dar exista si lucruri pe care, punandu-le in lumina mai mult decat e cazul, le amplifici si le alimentezi?
Pr. Arsenie Papacioc: Sigur ca da! Si oamenii nu-si dau seama de asta. Trebuie sa ne rugam pentru lume.
Fiindca vorbeati despre rugaciune: sfintia voastra spunea: "daca nu e timp suficient pentru rugaciunea limbii, nu trebuie sa inceteze nicicand rugaciunea mintii". Insa, parinte, oamenii s-au schimbat mult: ca vor sau ca nu vor, se gandesc tot timpul la posibilitati si, cei mai multi, din pacate, la lipsa de posibilitati. Cum ii poti arata omului de azi drumul rugaciunii, necesitatea ei?
Pr. Arsenie Papacioc: Dragul meu, ca esti student, te intreb si eu: ce asteptati dumneavoastra, studentii, de la catedra? Sa vi se explice ce este rugaciunea? Este un contact personal, pornit din inima, din constiinta noastra crestina catre Dumnezeu. Normal ca sunt rugaciuni de tipic, dar sunt si rugaciuni personale; cum spuneam inainte, un suspin poate fi o rugaciune. Chiar daca serviciul, ocupatiile, timpul nu permit rugaciuni de tipic, chiar daca nu apuci sa le faci, nu-i atat de grav, dar cu o conditie: sa ai o stare de prezenta continua a lui Dumnezeu in constiinta ta. Asta este important: gandul la Dumnezeu, constientizarea prezentei Lui - asta este o rugaciune la indemana fiecaruia, indiferent cat de ocupat ar fi. Sigur ca rugaciunile de tipic sunt foarte importante. Oricine poate si trebuie sa se roage, spunand: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!"
Gandul omului trebuie sa fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gandim ca Dumnezeu ne va cere socoteala pentru tot ce nc-a dat? Frumusete, intelepciune, putere (de multe ori dincolo de cea a ingerilor, daca tinem cont ca lumina ingerilor este mai difuza decat "chipul si asemanarea" care il imbraca pe om), toate aceste bogatii nemaipomenite Dumnezeu Ie-a varsat peste om si, chiar daca esti pacatos, chipul ramane la tine. Privind aceste frumuseti, aceste impodobiri, acest chip, nu putem sa nu ne gandim la El. Tocmai acest gand, asa cum izvoraste el, este o rugaciune.
Este foarte important si trebuie actualizat ca "fara Dumnezeu nu se poate face nimic". Daca "fir de par nu se misca fara voia Lui", dar lumea intreaga? De aceea, e o mare greseala sa nu ne gandim la Dumnezeu. Cum sa ne gandim? Intr-o forma cat mai directa: "Doamne iarta-ma!", "Doamne-ajuta!". Tot asa te gandesti, de exemplu, la sotia ta, Ia iubita ta, te gandesti sau, mai bine zis, ti-e gandul, inima tot timpul la ea, la iubirea ei. Ca o icoana ce-o porti in suflet, gandindu-te la ea intr-o forma simpla. In acest fel tii mereu legatura cu cel iubit. Deci, acelasi lucru este si rugaciunea: un contact permanent al inimii tale cu Dumnezeu.
Poti sa faci rugaciuni ingenunchiate, rugaciuni de tipic sau ... poti sa nu le faci. Dar nu trebuie sa inceteze sub nici o forma acest contact, aceasta relatie cu Dumnezeu, intr-o forma personala si directa.
Dar si aici, in primul rand, trebuie evitate acele aparente care te pacalesc pe tine insuti, crezand ca faci bine ceea ce faci. Sfintii povestesc ca, odata, a venit diavolul la usa unui calugar. impingea diavolul sa intre, impingea si calugarul dinauntru, sa nu-l lase si se ruga in timpul asta: "Doamne Iisuse ajuta-ma, miluieste-ma!" Dar diavolul il impingea mai tare si tot mai tare, mai sa-l biruie, cand, de teama, a strigat calugarul cat a putut de tare "Doamne, iarta-ma si ajuta-ma!" si imediat a disparut diavolul si, langa el, a aparut Mantuitorul. "De ce n-ai venit pana acum?" l-a intrebat calugarul. "Am venit cand M-ai chemat cu adevarat."
Deci, rugaciunea si gandul la Dumnezeu, daca nu pleaca din inima, sunt spoiala. Cati dintre noi nu patim, asemenea calugarului, la usa sufletului nostru. Cica ne rugam, cica ne impotrivim pacatului, dar numai coplesiti, in momente de mare cumpana, ne gandim cu adevarat la Dumnezeu.
Omul de azi isi limiteaza viata - gandirea si trairile - doar ta cele de aici fi de acum. Credeti ca, atata timp cat omul traieste pentru ce-i aici si nu pentru ce-l asteapta acolo, se mai gandeste la mantuire in masura in care ar trebui sa o faca?
Scopul vietii nu mai este mantuirea, ci realizarea in viata de aici. Scara valorica a omului, fata de care ar trebui sa raporteze totul, se rastoarna, existenta sa limitandu-se de la "ceilalti" la "mine", de la "vesnic" la "acum", de la absolut la prozaic. In aceste conditii, mai poate vedea omul, mai departe de el, spre mantuire?
Pr. Arsenie Papacioc: Asa este, trebuie sa fim mereu preocupati de mantuirea noastra. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat: mantuirea. Si de aceea trebuie sa fugim de obiceiuri si de rutina. Totul in viata trebuie sa plece din aceasta fiinta a vietii noastre: inima.
E adevarat ca problemele sunt multe, dar nu trebuie sa dai drumul la sfoara care te leaga de cer. Daca iti dai drumul cazi in neant, cazi in pacate, cazi in iad. Trebuie sa te tii de aceasta sfoara orice ar fi, oricat de puternice ar fi vanturile. Tine-te cum poti, in felul tau, dar tine-te!
Si sa nu credeti ca Dumnezeu nu ne intelege in momentul istoric prin care trecem. Sigur ne-ntelege.
-
Parintele Arsenie Papacioc - marturie despre sine
Publicat in : Parinti -
Parintele Arsenie - un sfant al lagarelor comuniste
Publicat in : Parinti -
Parintele Arsenie Boca - pictorul de la Biserica Draganescu
Publicat in : Religie -
Parintele Arsenie Boca
Publicat in : Parinti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.