Bătrânul Irodion Kapsaliotul, în lume Ioan Mantuf, s-a născut în România în anul 1904. Părinţii săi se numeau Petru şi Elena. A venit în Sfântul Munte şi a devenit călugăr la Chilia „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului" ce aparţine de Mănăstirea Dionisiu. Apoi a trăit la diferite chilii, dar mai mult în Kapsala. La 28 octombrie 1964 aluat Chilia Sfântului Dimitrie din Kapsala. In ultimii ani ai vieţii sale a trăit zăvorât, ducând o viaţă aspră, lipsită de mângâiere, petrecând cu desăvârşire singur. La chilia sa avea o cisternă de apă, de unde se aproviziona. Odată, când a căzut în ea un şoarece, nu a mai luat apă din ea, dar nu mergea să ia apă din altă parte, ci îi aducea vecinul său, bătrânul Macarie. Nici provizii nu-şi făcea, nici nu cumpăra nimic, nici lucru de mână nu făcea, nici grădini nu cultiva, iar Dumnezeu cel ce hrăneşte corbii, îl hrănea şi pe bătrânul Irodion.
Când cineva îl vizita, deschidea uşa, scotea puţin capul şi începea să vorbească. Ştia româna, rusa şi greaca. Spunea multe vorbe lipsite de coerenţă; de pildă spunea că are stăpânire peste soare, ploaie şi altele. Printre altele multe spunea şi unele care rămâneau întipărite în mintea vizitatorului. Era ceva care-l privea personal, care ştia doar acel om şi pe care îl descoperea bătrânul Irodion. Plecând, se întrebau ce este această taină care se numeşte bătrânul Irodion? Prooroc, nebun, înşelat sau altceva?
In orice caz, trei lucruri erau limpezi, dincolo de orice îndoială, pentru toţi cei care mergeau să-l viziteze pe bătrânul Irodion Kapsaliotul: Primul era chipul său lin, dulce, de bucurie aducător, de o culoare precum cea a gutuii galbene, chip pe care se distingea o strălucire ascetică. Chipul său nu era respingător, ci dimpotrivă, era plăcut la vedere, chiar dacă era nespălat, murdar şi mânjit.
Al doilea era marea sa lepădare de sine. Bătrân de optzeci de ani, vieţuia în cea mai parte flămând, datorită lipsei de cele necesare traiului, într-o colibă pe jumătate dărâmată, în care ploile şi vânturile intrau peste tot. Apa picura din acoperiş şi încălzire nu avea. In 1986, acel an care a avut o iarnă grea cu geruri mari, nu se poate explica omeneşte cum de a supravieţuit bătrânul Irodion. In chilia sa umbla desculţ şi nici pat nu avea. Mereu stătea în picioare sau se sprijinea de marginea unei bănci ce era plină de lucruri vechi, bune de aruncat.
Pe când era tânăr monah a luat foc o chilie din Provata şi a fost învinuit pe nedrept cum că el ar fî pricinuit incendiul. Unii argaţi l-au şi bătut. După aceasta, atunci când era întrebat de ce nu aprinde soba, răspundea: „Ca să nu ard Kapsala". Se poate să-şi fi luat singur un astfel de canon, acela de a nu aprinde niciodată focul.
Odată l-au întrebat ce face atunci când îi este frig, iar el răspundea: „Merg la Sinai şi mă încălzesc (se referea probabil la faptul că merge cu gândul). Monahul care se nevoieşte corect este ca şi cum ar avea înlăuntrul său mai (înţelegea luna mai care are vreme călduroasă). Niciodată nu simte frig". Bătrânul Paisie spunea despre dânsul: „Ca să stea în chilia sa, în atâta lipsă, înseamnă că primeşte mângâiere de la Dumnezeu".
Al treilea, străvederile şi prorocirile sale. Multora le descoperea gândurile. Odată l-au vizitat trei părinţi din Kerkira, iar el le-a spus că sunt din Corfu (Kerkira). Altuia i-a spus că a cumpărat un fes, dar o să-l poarte peste câteva zile când avea să iasă afară din Munte. Aşa s-a şi petrecut.
Un monah a mers să-l întrebe despre părerile potrivnice. Avea două gânduri şi nu ştia pe care să-l urmeze. Inainte de a întreba, bătrânul Ifodion i-a spus: „Să nu te despartă părerea, ci tu să o desparţi".
Altădată acelaşi monah, în vremea Postului Mare, se simţea istovit trupeşte şi a mers să-l întrebe pe stareţ dacă poate dezlega la puţin untdelemn. Dar înainte de a-l întreba, bătrânul i-a răspuns: „Dacă nu poţi, să mănânci puţin untdelemn".
Altui monah care avea gândul de a intra sub ascultarea bătrânului Nichita, bătrânul Irodion i-a spus următoarele, fără ca acela să-i spună ceva: „Bătrânul Nichita? Trebuie să ştie ca să te povăţuiască. Altfel, stai la chilia ta mai bine".
Altui monah i-a spus că la chilia lor, care avea un singur nivel, vedea terase mari îndreptate spre mare, deşi chilia nu avea atunci aşa ceva. Insă când au făcut o clădire nouă cu balcoane mari, atunci şi-au amintit de cele spuse de bătrânul Irodion.
Şi la Chilia Burazeri vedea în curtea chiliei o biserică mare şi frumoasă închinată Maicii Domnului, înconjurată de flori, deşi pe vremea aceea ea nu exista. După ani de zile, când părinţii au zidit o nouă biserică, şi-au adus aminte de cuvintele lui.
Odată, când doi închinători au mers să-l viziteze, el a început să-i spună unuia dintre ei problemele lui şi ce anume va înfrunta atunci când va ieşi afară din Munte. Atunci l-a întrebat şi celălalt:
- Mie nu ai nimic să-mi spui?
- Problema ta este în Sikia.
Acela s-a uitat în jur, dar i-a spus că nu vede nici un smochin.
- Ca să ajungi la acel smochin, trebuie să traversezi marea.
Dar acela tot nu înţelegea şi a plecat nedumerit. De îndată însă ce a ajuns în satul său, Sikia din Corint, a întâmpinat o problemă gravă în familia sa. Abia atunci şi-a adus aminte de cuvintele bătrânului Irodion.
Odată, când bătrânul Meletie Românul îl luase la chilia sa, închinată Sfântului Gheorghie, ca să-l îngrijească la bătrâneţe, l-a vizitat un oarecare monah împreună cu un tânăr. De îndată ce i-a văzut de departe - se afla la poartă cu pisicile - a strigat furios ca tânărul să se oprească; să nu se apropie, deoarece avea aparat de fotografiat.
Cum a văzut aceasta bătrânul Irodion, numai Dumnezeu ştie. Uneori îl vizitau şi persoane oficiale, precum Protosul Sfântului Munte, ieromonahul Paisie Hilandarinul.
Bătrânul Irodion dădea un sfat, precum: „Când monahul stă la chilia sa şi nu se ocupă de alţii, ci se roagă, atunci vine dragostea lui Dumnezeu înlăuntrul său". Apoi spunea lucruri lipsite de coerenţă şi făcea nebunii. Şi fireşte, nimeni nu putea să o scoată la capăt şi să tragă concluzii din cele spuse de bătrânul Irodion.
Odată l-au vizitat doi monahi. Aceia băteau în poartă, dar el nu deschidea. Se auzeau şoapte. Il vedeau pe ferestruică întors cu faţa la perete şi şoptind ceva; nu auzea nimic în jurul său. Au aşteptat vreo jumătate de ceas, dar el nu şi-a părăsit rugăciunea sa.
Picioarele sale, din pricina statului îndelungat în picioare, se umflaseră; ajunseseră ţepene, ca nişte coloane, nu se îndoiau. Sub degetul mare de la un picior avea o rană mare cât o nucă, care scotea puroi urât mirositor. Deoarece umbla desculţ, se închidea cu pământ şi nu se vedea de afară.
Bătrânul Irodion în ultimele sale opt zile nu a pus nimic în gura sa. Se vede că îşi simţise de mai înainte moartea şi se pregătea. Devenise galben precum ceara. Când a adormit, în Postul Naşterii Domnului, la 12 decembrie 1990, bătrânul Meletie a spus că a răspândit mireasmă chilia lui.
Dumnezeu să odihnească sufletul său şi să-l încălzească acum în Rai, de vreme ce a suferit mult din pricina frigului în viaţa aceasta deşartă.
Să avem binecuvântarea lui! Amin.
Ierom. Eftimie Athonitul
Din traditia ascetica si isihasta a Sfantului Munte, Editura Evanghelismos
Cumpara cartea "Din traditia ascetica si isihasta a Sfantului Munte"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.