Parintele Dionisie Ignat s-a nascut pe 22 septembrie 1909, in comuna Vorniceni din judetul Botosani si a trecut la cele vesnice pe 11 mai, 2004. Cuviosul Dionisie Ignat urmeaza sa fie trecut in randul sfintilor de către Patriarhia Ecumenica, la solicitarea Patriarhiei Romane.

Parintele Dionisie a venit in Sfantul Munte in 1926 la varsta de 17 ani. Viata calugareasca i-a fost insotita dintru inceput de saracie, stramtorare, osteneli si ispite, intr-o masura pe care cu greu ne-am putea-o inchipui astazi. In chilia inchinata Sfantului Gheorghie din Schitul Colciu s-a stramutat in 1937 si, pana la trecerea sa la Domnul, pentru aproape saptezeci de ani, a stat cu rabdare si dor de isihie intr-o incapere smerita de numai cinci metri patrati. Acolo insa l-a cunoscut pe Hristos si a inteles fara de tagada ca, asa cum spunea Gheron Iosif Isihastul, la capatul rabdarii, atunci cand inceteaza orice mangaiere omeneasca, in inima se pogoara dulceata mangaierii dumnezeiesti.

Staretul nu era un om invatat, dar avea multa cunostinta duhovniceasca, sau, altfel spus, gustase din harul Duhului Sfant. Cuvintele lui erau simple, asa cum de altfel era el insusi, insa atunci cand vorbea, cel care avea urechi sa auda (Matei 11, 15) era incredintat intr-un chip tainic ca prin el vorbeste intreaga Traditie a Bisericii. I s-ar fi potrivit vorbele Sfantului Apostol Pavel: Si invatatura si propovaduirea mea nu stau in cuvantari de induplecare ale intelepciunii, ci in aratarea Duhului si a puterii, pentru ca credinta voastra sa nu fie intru intelepciunea oamenilor, ci intru puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 4-5).

Parintele odihnea pe oricine ii batea la usa chiliei. Romani, greci, rusi, bulgari sau oameni veniti din cele mai neasteptate colturi ale lumii, mireni sau calugari, primeau raspunsuri la intrebari existentiale, erau sfatuiti, ajutati sa-si cunoasca adancurile inimii, isi gaseau linistea. Staretul nu se asemana unui intelept al „lumii acesteia” si nu avea propriu-zis o „invatatura”; vorbea dupa nevoia fiecaruia. Insa, asa cum l-am cunoscut si l-am inteles noi, ne-au ramas in inima trei lucruri pe care, fie prin vorba, fie prin vietuirea sa, le punea cu delicatete inaintea celor care veneau catre el insetati sa auda cuvinte ale vietii vesnice (Ioan 6, 6-8); cele trei sunt: ascultarea, rabdarea in necazuri si cugetul smerit.

Parintele Dionisie ne vorbea, deci, despre ascultare. Ascultarea monahului nu e disciplina ori randuiala seaca, si nici supunere militareasca. Chintesenta nevointei lui este sa incerce sa patrunda si sa-si insuseasca duhul Staretului, stiind ca numai asa, taindu-si voia proprie si facand voia Parintelui sau duhovnicesc, va afla de fapt voia lui Dumnezeu. Dupa cum ne spunea deseori Parintele, atunci cand a venit de foarte tanar in Sfantul Munte, a invatat sa primeasca intotdeauna cuvantul Staretului ca pe un cuvant al lui Dumnezeu, fara sa-l iscodeasca sau sa-l puna la indoiala. Ucenicind intru acest chip al vietuirii calugaresti, a ajuns sa simta atata plinatate in launtrul sau, incat toata viata sa nu a cerut nimic pentru sine; pentru ca intotdeauna se simtea implinit. Si, intr-adevar, Parintele Dionisie era o marturie vie a roadelor duhovnicesti ale ascultarii: un om cu harul lui Dumnezeu, o prezenta a Sfantului Duh; ii sarutai mana si raspandea buna mireasma; il priveai si vedeai pe chipul sau pace launtrica si nadejde; te apropiai de el si erai covarsit de bucurie. Si intelegeai ca adevarata bucurie nu tine de lucrurile din afara, nici nu e o stare psihologica, ci un fapt pur duhovnicesc, launtric, la care omul ajunge atata timp cat traieste in ascultare viata Duhului Sfant.

Ne vorbea, apoi, Parintele de rabdarea in necazuri. Omul care L-a iubit pe Dumnezeu, iubeste sa-I imbratiseze si Crucea. Sfantul Apostol Pavel spune: M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu sunt cel ce mai traiesc, ci Hristos este Cel ce traieste in mine (Galateni 2, 20). Asadar, pentru a-l dobandi pe Hristos in launtrul nostru, trebuie neaparat sa trecem prin Cruce. De aceea oamenii imbunatatiti, care traiesc harul Duhului Sfant si au o comuniune neincetata cu Dumnezeu, nu cartesc oricate necazuri ar intalni, nu se nelinistesc, nu se manie, pentru ca in toate, dupa cuvantul Avvei Pimen, arunca vina asupra lor si asteapta ispita pana la capatul vietii. Parintele Dionisie a trecut si el prin multe ispite, de tot felul, in fata carora sufletul sau delicat s-ar fi frant, daca nu L-ar fi avut cu adevarat in inima pe Hristos. Si tocmai pentru ca era un om cu viata duhovniceasca, care traise calugaria cu multa acrivie, Dumnezeu i-a daruit sa imbratiseze mai mult Crucea Sa: a ingaduit ca, inainte de moarte, pentru aproape zece ani, sa fie orb. Imi spunea adeseori: „Pentru mine toate sunt intuneric”. Era deci un om care nu putea vedea lumina naturala, dar se impartasea neincetat de lumina nezidita si, fiind luminat de Duhul Sfant, stia ca aceasta incercare a nevederii este de fapt o binecuvantare dumnezeiasca.

Inainte de toate insa, Parintele ne vorbea de smerenie. Si aceasta cred ca era esenta ipostasului sau duhovnicesc, lectia cea mai insemnata pe care ne-a dat-o tuturor celor care l-am iubit si l-am respectat.

Astazi lumea intreaga e miscata de mandrie si de egocentrism, iar smerenia e socotita de multi lipsa de adaptare sau complex de inferioritate. Temei al fiecarei fapte ne sta trufasul „eu” si din cauza lui nu putem spori, nu putem iubi si nu ne gasim odihna. Hristos ne descrie limpede calea tamaduirii: invatati de la mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti gasi odihna sufletelor voastre (Matei 11, 29).

Dupa cum in viata fiecarui om exista lucruri pe care le aude si nu le uita niciodata, asa imi aduc si eu aminte de un cuvant al Parintelui Dionisie, un cuvant simplu, dar puternic si cu miez: Cugetul smerit este temelia intregii vieti de nevointa. Oricate lucruri bune ai face, fara cuget smerit toate sunt zadarnice. Smerenia este vesmantul dumnezeirii, asa cum spune Sfantul Isaac Sirul. Cand omul se invesmanteaza cu ea, simte inlauntrul sau odihna, iar odihna sufleteasca, asa cum o inteleg Sfintii Parinti, nu e nici calm psihologic, nici o stare romantic-sentimentala, ci buna alcatuire a puterilor launtrice duhovnicesti ale omului de catre harul Duhului Sfant. In fata Parintelui Dionisie aveai incredintarea ca „stie” si traieste acest lucru. Toate in fiinta sa „respirau” smerita cugetare: chipul luminos, zambetul cald, vorba blanda si sfatoasa, delicatetea, hazul si simplitatea, felul in care isi ascundea nevointa si lucrarea calugareasca, intr-un cuvant nobletea sa duhovniceasca. Rar mi-a fost dat sa vad un om mai nobil ca Parintele Dionisie.

Ca orice Batran autentic, Parintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care sa nu-l fi spus si Sfintii Parinti. Si nici macar nu il spune intr-un chip „seducator” dupa masura omeneasca. Dar cuvintele sale au mai multa putere decat tratate intregi de teologie, pentru ca sunt traite, sunt nascute din sudoarea si lacrimile nevointei, lucru cu adevarat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi.

Arhimandritul Efrem
Egumenul Sfintei si Marii Manastiri Vatoped

• Parintele Dionisie Ignat de la Colciu
  Publicat in : Parinti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: