Incepe timpul Marelui Post al Pastilor, timp de pregatire in vederea invierii. Aceasta minunata intocmire corespunde conceptiei de temelie a crestinismului ca viata urmeaza dupa moarte, ca bucuria trairii adanci, curate si durabile in duh urmeaza dupa cainta si suferinta. Ea corespunde legii vietii noastre spirituale, pe care atat de desavarsit a desprins-o si ne-a infatisat-o Revelatia divina prin cuvantul si viata Mantuitorului si prin viata tuturor celor ce-au vietuit dupa asemanarea Domnului.
Moartea sau cel putin mortificarea, care trebuie sa premearga invierii, este moartea sau mortificarea pacatului si a impulsurilor pacatoase. Si atunci, se intelege de ce trebuie sa premearga invierii. A invia inseamna a smulge fiinta noastra din boala pe care o sporeste in ea pacatul, inseamna a taia in prealabil cangrena care a slabit, a schilodit fiinta noastra si a amortit puterile ei. Operatia este impreunata desigur cu suferinta, iar aceasta suferinta este asceza, care consta din post, din cainta, din suportarea cu rabdare a diferitelor incercari si din infranarea de la toate faptele si obisnuintele care sporesc cangrena, adica desfigurarea progresiva a fiintei noastre.
Sfantul Maxim Marturisitorul rezuma si formuleaza admirabil aceasta idee spunand ca sunt doua feluri de morti:
1. Moartea firii, adusa, intretinuta si sporita de pacat;
2. Moartea mortii, moartea care elibereaza firea de puterea nimicitoare a pacatului, redand-o vietii.
Pana la Iisus Hristos a fost numai moartea cea dintai, spre desfigurarea firii omenesti. El a rasturnat rostul mortii, intorcand-o impotriva ei, facand-o moarte a mortii, moarte spre viata. "Cu moartea pe moarte a calcat" - spune atat de nimerit troparul invierii.
Viata adevarata a firii omenesti sta in duhul ei, iar duhul este libertate, este cunoastere a adancimilor vietii, este bucurie si dragoste. Pacatul ne face robi atat prin caracterul sau de patima, cat si prin automatismul in care ne incatuseaza. De aceea, viata inseamna eliberarea duhului din catusele patimii si ale determinismului. Determinismul si patima sunt pamantul sub care a fost ingropat duhul, adica izvorul de viata al fiintei noastre. Centrul nostru de viata a fost inabusit ca intr-un adevarat mormant sub viata dupa simturi si tabacita de egoism. Noi suntem ca si morti, suntem cadavre ambulante pana nu este sfaramat pamantul uscat de pe noi, ca sa cada jos. Desi traim, viata noastra este numai de suprafata si pentru o vreme. Nu gustam cu intensitatea sensibilitatii duhovnicesti plinatatea de viata, care da bucuria subtire a unei trairi in cadrul si in perspectiva infinitului.
Daca nu am eliberat duhul, ca mijloc de cunoastere ori de participare la regiunile adanci si subtile ale existentei, nu putem avea decat placerile grosolane ale simturilor, care foarte repede ne dezgusta, ducandu-ne la deznadejde.
Duhul este libertate, dar libertate in Dumnezeu.
Si aceasta este viata noastra adevarata, dupa fire si dupa Dumnezeu, eliberata din ghearele mortii, adica din imbratisarea pacatului, care sugea vlaga din ea cu cruzime de vampir.
Atat de adanc a patruns pacatul in fiinta noastra, ca un ghimpe sau ca o capusa in trup, incat parca sunt o singura realitate, si scoaterea lui din ea se face cu o atat de mare durere, incat ocolim cat putem acest lucru, asa cum evita bolnavul scoaterea prin operatie a unui corp stricacios crescut in organism. Este necesar un regim indelungat de infranare, si trupeasca si spirituala, pentru a slabi corpul pacatului grefat de existenta noastra, si, cum am spus, uneori chiar operatia dureroasa cea mai radicala. Este necesara chiar o moarte tainica pentru ca, deodata cu moartea de scurta durata a firii, sa fie omorat si pacatul si sa se poata ridica firea fara de pacat.
Intre mijloacele omorarii pacatului ca pricina a mortii firii, locul de frunte il ocupa pocainta. Numai cine se caieste pentru viata sa in pacat ia apoi asupra-si tot regimul de infranare si, eventual, orice operatie pentru scaparea firii sale. Chiar daca ar fi cineva care vrea sa schimbe felul de viata in pacat printr-o alta viata, intru infranare si puritate, daca nu se afla la temelia acestei noi orientari cainta adanca pentru viata de mai inainte, nu are puterea necesara care sa omoare pacatul, sau omul vechi al pacatului, spre nasterea omului nou, al invierii. Numai cainta, numai regretul pentru cele trecute este arcul incordat care da forta oricarei lansari spre viata cea noua. Cainta este izvorul de putere din care se soarbe apa vietii.
Parintele Dumitru Staniloae
(Telegraful Roman, 24 febr. 1944)
-
Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
Publicat in : Credinta -
Pocainta si marturisirea: o taina uitata
Publicat in : Credinta -
Pocainta, transformare a mortii in inviere
Publicat in : Morala -
Rugaciune de pocainta
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.